Editorial | Modestie și trufie

Am constatat într-una dintre zilele trecute, când, de dragul primăverii, mă împachetasem în cele mai frumoase haine care mă mai încăpeau, că mă stânjenesc complimentele. M-am scuturat ruşinată la fiecare “Vai, ce bine arăţi” şi mi-am contrazis interlocutorul cu o vehemenţă care, probabil, l-a speriat, spunându-i dintr-o răsuflare că nici vorbă, uite, mi-a ieşit un coş pe bărbie, bărbie care s-a şi dublat, fiindcă nu ştiu cum am reuşit să mă îngraş aşa de mult, iar părul nu-mi mai stă bine deloc, niciodată, fiindcă îmi cade, probabil din cauza stresului, chiar dacă am început un tratament cu fiole care se toarnă pe scalp şi se masează bine, ca să îndese părul la loc. Amărâtul dornic să fie galant îşi înghiţea vorbele şi pleca spăşit, oropsit de amănuntele mele... Nu sunt singura care se scuză când ceilalţi îi oferă o laudă. Am avut o prietenă care începea să-şi ceară iertare ori de câte ori venea vorba despre vreun obiect mai scump pe care şi-l cumpărase, ca şi cum ar fi trebuit să se justifice cum a reuşit să strângă banii pentru el. “De fapt, nu e o blană scumpă, e făcută din bucăţi şi am prins-o la o mare reducere, altfel nu mi-aş fi cumpărat-o”, se scutura ea, onest fâstâcită, iar dacă venea vorba despre mobila din casă, începea să spună povestea încâlcită a arborelui ei genealogic în care, pe-o rămurică, se căţărase, ca-n filme, o mătuşă bogată din America şi-i trimisese cândva nişte bani.