Femeile care își provocau avort în perioada comunistă, injectate cu somnifere. Asistentă: ”Noi le feream pe paciente de băieții cu ochi albaștri”

Asistenta deschide palma și îmi arată un punct negru în palmă. Un hematom. Este amintirea corporală a unor ani în care lua, o dată la câteva minute, tensiunile unor femei aflate între viață și moarte. Folosea pe atunci un tensiometru mecanic, cu mercur. De la strângerea repetată a pompiței, a rămas cu acel hematom. 

”Nu vă puteți imagina ce era. Aveam în salon cinci paciente cu avort toxico-septic. Le luam din trei în trei minute tensiunile cu mâna”, povestește femeia. Lucrează ca asistentă de peste 40 de ani în secția de terapie intensivă a unui spital din București. 

În jur de 10.000 de femei au murit ca urmare a avorturilor clandestine. 

Stăm de vorbă într-un restaurant din București, la final de februarie. Discutăm despre un trecut care pare îndepărtat, dar care se insinuează și în prezent. Un raport din vara lui 2019 a arătat că aproximativ o treime din spitalele publice din România refuză să mai facă avorturi la cerere. 

Somniferul care cumpăra timp

Decretul 770 din 1 octombrie 1966 a interzis avorturile în România, cu câteva excepții. Pe lângă asta, mijloacele de contracepție moderne erau aproape imposibil de găsit, și de la mijlocul anilor ‘80, interzise. 

Metoda contraceptivă cel mai des folosită: avorturile clandestine. O sarcină nedorită era, în multe cazuri, o condamnare la moarte, din cauza complicațiilor medicale. 

Femeile care veneau cu septicemii la spital, în urma unor avorturi provocate acasă sau în medii informale, ajungeau mai întâi la camera de gardă, povestește asistenta. În funcție de gravitate, erau duse apoi fie la secția de obstetrică-ginecologie, fie la terapie intensivă.  

”Când veneau, veneau praf. Noi le sondam vezica și vedeam cam cum le arată urina. Știam sigur că și-au introdus în uter ceai de mușcată sau ceai de leandru. Era aproape mortal”. Substanțele respective erau toxice.

Era obligatoriu ca cineva de la camera de gardă a spitalului să anunțe miliția. 

”De obicei, veneau niște flăcăi, la număr trei, care aveau plachiuri pe pantofi și îi auzeam cum țocăneau pe culoar. Și în momentul ăla, dacă pacienta și-a făcut ceva, îi introduceam un somnifer. Spuneam că doarme și că nu poate să dea declarație”, adaugă asistenta.

Băieții cu ochii albaștri

”Le spuneam băieții cu ochii albaștri. Totdeauna erau trei. Cred că și ei se prinseseră la un moment dat că nu prea suntem de acord cu prezența lor. Dar își făceau și ei meseria ca și noi,” spune femeia. 

-“Veneau și dacă era noapte, și dacă era zi?”
– “Nu exista. De aia îi auzeam noaptea cum veneau pe culoar. Totdeauna aveam grijă să facem de așa manieră încât să temporizăm declarația, să fie rezolvată femeia.”

–“Care era câștigul?”
– “Timpul.”

-“Ce aducea timpul?”
– “Putea să le termine avortul. Să le facă histerectomie [intervenție chirurgicală de extirpare a uterului, n.r.] și după aceea nu aveau decât.”

-“Le spuneați apoi de somnifere femeilor?”
– “Nu. Era modul nostru de a ajuta, a le ține în viață și a le salva.”

La histerectomie se ajungea dacă starea pacientei era extrem de gravă. “Dacă vedeau că situația se amplifică atunci treceau la histerectomie. Întotdeauna încercau să nu mutileze femeia. Asta era gândirea de bază.”

Asistenta spune că de multe ori ginecologii treceau alte diagnostice ca să poată interveni repede. De exemplu, spuneau că femeia are o problemă cardiacă și nu suportă o sarcină.

”Au fost mulți doctori care au mers pe lângă lege ca să salveze femeile”, spune asistenta despre perioada dinainte de ‘89. 

“Le injectam ca să tacă”

Injecțiile de adormire erau pe bază de diazepam. “Ăla își făcea efectul repede. Aproape instantaneu. Îi auzeam și făceam somniferul.” 

Spune că nu era singura din secție care făcea asta, ci că era o practică comună printre asistente. Medicii nu știau mereu. ”O dată da, o dată ba.” Un doctor le-a învățat metoda asta, spune femeia. 

Se foloseau de somnifere și când pacientele le spuneau lucruri personale, inclusiv despre circumstanțele avortului. 

”Femeile povesteau, vedeau în noi niște ajutoare, se destăinuiau. Nu stăteam să îmi încarc memoria cu cine, ce și cum. Ele începeau să povestească. De aia le și opream. Le injectam ca să tacă că nu ne interesa pe noi. Noi nu eram polițiști. Noi eram oamenii în halate albe. 

Motivul, explică asistenta, era frica. ”După aceea te lua pe tine. Ce ți-a spus? Nu știu, nu am vorbit nimic. Pe mine nu mă interesează.”

“Ăsta a fost stilul meu. Nu voiam să aud nimic”, adaugă femeia. 

Rată de mortalitate uriașă

Asistenta povestește că rata de mortalitate în rândul femeilor care ajungeau cu avorturi toxico-septice la terapie intensivă era uriașă. ”O rată de aproape 50% din ce venea.”

”Nopțile erau înfiorătoare. Ele făceau ce făceau ziua și seara metaboliza ceaiul pe care și-l băgau. Nu se lucra steril. Un furtun cam așa a fost la cea cu expulzia pe stopul cardio-respirator.”

Arată spre paiul din paharul cu limonadă ca să descrie obiectul cu care o fostă pacientă încercase să-și provoace avort. Doar că femeia respectivă, neașteptându-se la reacții adverse, a ieșit apoi pe stradă. 

“Au luat-o amețelile, starea de rău. A ieșit pe carosabil și a lovit-o o mașină. Au adus-o ca accident de circulație. Am luat-o, am monitorizat-o și atunci ne-am dat seama că era un avort provocat.”

“Doamne, nu mai mor femeile atâta!”

Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 a abrogat Decretul nr. 770 din 1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii. După mai mult de două decenii de restricții severe, avortul era legalizat. 

“Când am văzut la televizor că s-a dat legea că se poate face chiuretaj, mi-am zis, Doamne, nu mai mor femeile atâtea!”, povestește asistenta.

Deși fusese legalizat avortul, mai erau paciente care ajungeau cu complicații medicale la terapie intensivă în urma unor avorturi provocate acasă. “Rar, dar mai apăreau.” Femeia spune că asta s-a întâmplat chiar 10-15 ani după Revoluție. 

“Multe nu știau că este liber. Și atunci continau să își facă. Chiar ne enervau treburile astea. E posibil? Toată legislația în favoarea lor și ele…”, spunea asistenta. “Nu ești dragă întreagă la cap, când ai acuma atâtea posibilități, în continuare folosiți metodele astea ale voastre empirice?”

Ca și înainte de ‘89, femeile încercau să se destăinuie cadrelor medicale. “Nu mă înțeleg cu ăsta, e nebun, e bețiv”, “Nu suportă prezervativele”.

Legislația se schimbase, dar nu și dinamicile din cadrul familiei. Ca și înainte de ‘89, femeile plăteau prețul. 

Foto: Shutterstock

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro