„Improbabil”, un spectacol care te obligă să fii atent până la final. Regizorul Radu Iacoban: „A spune cǎ faci artǎ și că nu te interesează amestecul politicului în creațiile tale înseamnă sǎ sprijini sistemul actual”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Improbabil”, noul spectacol semnat de Radu Iacoban la Teatrul ACT, pornește de la o reîntâlnire între două prietene și ajunge într-o zonă mult mai apăsătoare decât lasă inițial să se vadă.
Cuprins:
Regizorul explică, într-un interviu pentru Libertatea, de ce a ales să nu dezvăluie tema centrală, cum construiește relația activă cu publicul și de ce consideră că teatrul trebuie să rămână conectat la realitatea imediată.
Aduce în prim-plan singurătatea
Regizorul și dramaturgul Radu Iacoban pune în scenă, la Teatrul ACT din București, „Improbabil”, o piesă pe care a scris-o special pentru cele două protagoniste, Mihaela Velicu și Denisa Nicolae. Spectacolul urmărește două prietene care se reîntâlnesc după zece ani.
„Ideea a venit așa cum vin toate ideile, adicǎ brusc și neanunțat. Aveam în minte o poveste despre prietenie întreruptă și mai apoi reluată, dar lipsea un context actual. El, din păcate, a devenit din ce în ce mai prezent în viețile noastre și așa s-a ajuns la cadrul poveștii care stǎ la baza spectacolului nostru”, spune Radu pentru Libertatea.
Așa cum apare notat în descrierea acestuia, „Improbabil” aduce în prim-plan singurătatea, pericolul unor legături sufocante și nevoia disperată de a găsi sprijin acolo unde nu mai există certitudini. Spectatorul este invitat să fie prezent la acțiune și să urmărească nuanțele dintre cele două femei, Ema și Diana, pentru că finalul schimbă radical perspectiva asupra poveștii. „În timp ce Diana își duce viața într-un echilibru precar, Ema se prăbușește sub povara unei relații abuzive și a unui posibil gest ireversibil”.
Fără să dăm spoilere, tema este una ancorată în realitatea mai puțin veselă a României și se cere descoperită. „Nu am vorbit despre tema spectacolului nostru din două motive. Primul e legat de dorința de a-i oferi spectatorului o experientǎ cât se poate de intimă și al doilea e legat de bunul-simț de a nu face din aceastǎ problemǎ subiect de promovare”, explică regizorul.
Radu Iacoban mărturisește că obiectivul său este să-i facă pe spectatori cât mai atenți la povestea pe care aleg să o vizioneze, în timp ce sursa principală de inspirație rămâne realitatea de afară. „Tot ce trebuie să faci e sǎ te intereseze ce se întâmplă în jurul tău și sǎ reacționezi”.
„Improbabil” își are rădăcinile într-o prietenie și în confortul pe care o astfel de legătură îl poate oferi celor care aleg să o susțină. Personajele interpretate de Mihaela Velicu și Denisa Nicolae se dezvăluie în fața publicului în moduri vulnerabile, intime și lipsite de filtru, în timp ce dau de înțeles, în moduri subtile, o serie de consecințe amare, care te vor lăsa cu un nod în gât, dar care poate te vor face și să înțelegi mai bine un aspect dur al societății în care trăim. „Ce îi pot spune viitorului/potențialului spectator e sǎ vinǎ sǎ vadă un show actual cu o temă dureroasă, pe un text autohton, jucat minunat de douǎ actrițe talentate, în cel mai intim teatru din câte cunosc eu în țarǎ”.
„Scopul nostru e să-l facem pe spectator sǎ fie cu simțurile întinse la maximum”
Libertatea: „Improbabil” are un substrat mult mai apăsător decât lasă inițial să se vadă. Ai gândit de la început această construcție în care sensul real se dezvăluie abia spre final?
Radu Iacoban: Riscul în cazul acestui spectacol era sǎ anunțăm prea devreme deznodământul poveștii noastre. Ne-am fi ales, cred eu, cu un show care cere din start mila și compasiunea spectatorilor, am fi obținut poate un grad mai mare de „awareness”, dar am fi pierdut la nivel de atenție și angajament din partea publicului. De aceea am ales ca revelația sǎ se producă cât mai târziu, chiar dacǎ senzația cǎ ceva nu e în regulă existǎ pe tot parcursul spectacolului.
- E un spectacol care cere atenție și implicare din partea spectatorului - să distingă ce e real și ce nu, cum se leagă planurile. Cât de intenționată a fost această relație „activă” cu publicul?
- E cât se poate de intenționatǎ. Suntem la teatru. Se poate întâmpla orice și oricând. Scopul nostru e să îl facem pe spectator sǎ fie cu simțurile întinse la maximum și, pentru ca acest lucru sǎ se întâmple, e mereu nevoie de stimuli fluizi care să-l facă curios și angajat în ce vede.
„Depinde doar de noi dacǎ vrem sǎ ne ținem prietenii aproape”
- Trăim un moment în care multe spectacole sunt sold out. Cum vezi spectatorul de teatru de azi? Ce îl atrage și ce crezi că îl ține, de fapt, într-o sală?
- Asta cu sold out-ul ne duce într-o zonǎ capitalistǎ, deci cuantificabilă doar pe bază de bilete vândute, deci comercială, și nu culturală. Eu când am început sǎ fac teatru, spectacolele nu erau sold out, ci epuizate. E adevărat că nu exista hype-ul ăsta generat de social media, dar dacǎ un show e bun, mi se pare cǎ găseai la fel de greu bilete și atunci, și acum. Cred cǎ interesul pentru teatru va exista mereu, în proporții care pot varia în funcție de cultura și de educația membrilor societății.
Publicul vine la teatru pentru actorul sau actrița cutare, pentru regizor/regizoare, pentru titlul spectacolului sau pentru cǎ pur și simplu i se pare cool sau trendy sǎ ia parte la un act cultural. Motivele îi aparțin și e foarte bine cǎ e așa. Datoria noastrǎ e sǎ îi oferim povești despre acum sau cu relevanță pentru acum, care să-l scoată din zona de confort, care să-l facǎ curios și critic și care, în cele mai bune cazuri, să ajute la o schimbare de percepție fațǎ de ce experimentează și ce vede în jurul sǎu.
- În centrul poveștii sunt două prietene care nu și-au mai vorbit de 10 ani. Cum vezi tu ideea de prietenie astăzi, într-o perioadă în care se vorbește tot mai mult despre o „epidemie de singurătate”?
- Cred ca foarte puțini oameni își permit luxul de a avea prietenii a la long. Devine o chestie din ce în ce mai rarǎ din cauze mai mult sau mai puțin discutabile. Trăim, așa cum spui, într-un mediu care te îmbie la singurătate, ochelarii de cal sunt din ce în ce mai ieftini la raft și depinde doar de noi dacǎ vrem sǎ ne ținem prietenii aproape.
- Spectacolul sugerează că uneori e suficient un gest, chiar și după mult timp. Crezi că oamenii mai știu să se întoarcă unii spre alții?
- Cred cǎ da sau, cel puțin, sper cǎ e așa. Cred cǎ pe oameni îi leagǎ contexte sau medii comune, dar mai cred, așa cum spuneam și mai sus, cǎ pentru a menține legătura cu un om, trebuie să-ți dorești sǎ faci asta. Și, ca în orice relație, e nevoie de muncǎ.
„Îmi doresc un public atent”
- Personajele tale par ancorate într-o realitate foarte recognoscibilă - muncă, presiune, singurătate, fragilitate. Te-ai ghidat conștient după tipologia omului „obișnuit”, prins în mecanismele societății de azi?
- Cred cǎ felul în care vezi tu personajele vine din nevoia mea de a imagina lumi posibile și credibile pe scenǎ. Îmi doresc să vǎd oameni și mai puțin arhetipuri. Pânǎ și la primul spectacol scris, care era un fel de almanah de tipologii autohtone, m-a interesat ca personajul, chiar dacă avea date care îl făceau recognoscibil, sǎ fie om, adicǎ să-și dorească lucruri și să fie vulnerabil, fragil. Chiar dacă situațiile cu care aceste personaje se confruntă îi pot transforma în oameni ridicoli sau grotești, baza de la care pornesc e cât se poate de credibilă.
- Apropo de asta, cum ne vezi, ca oameni, în 2026? Ce te preocupă cel mai mult la felul în care trăim și ne raportăm unii la alții?
- E complicat să formulezi un punct de vedere valabil pentru lumea de-acum. Ce văd în jurul meu e muncǎ multă și grijǎ exacerbată de sine și mai puținǎ preocupare înspre celălalt. De ceilalți e nevoie pentru propria-mi validare. Ce mai vǎd? Dezinformare cu carul, propagandǎ, manipulare, dorința de a menține un statu-quo - aceiași oameni sunt talentați, aceiași oameni sunt validați.
Vǎd lipsǎ de strategie care derivǎ din lipsǎ de criterii. Și mai vǎd o creștere alarmantǎ a moralității emotive, adicǎ a poziționǎrilor drastice luate din considerente mai mult emoționale și mai puțin raționale. Dar asta nu înseamnǎ cǎ mi-am pierdut speranța în umanitate și empatie, în dorința de a crea comunități care sǎ adere înspre valori sănătoase.
- Pentru tine, e important ca spectacolele pe care le faci să tragă un semnal de alarmă sau să pună publicul pe gânduri?
- Îmi doresc un public atent. Bagajul cultural cu care spectatorul vine la teatru diferă de la caz la caz, prin urmare, felul în care acesta reacționează la poveste nu cred cǎ mai ține de cei din echipa creativǎ. Evident cǎ ne dorim ca spectacolul la care lucrăm sǎ te punǎ pe gânduri, dar nu putem controla felul în care tu, spectator, te poziționezi în raport cu povestea oferită.
„Societatea în care trăim încurajează un mod de gândire foarte nociv”
- Cum vezi rolul teatrului contemporan astăzi, în raport cu teatrul clasic? Simți că există și o responsabilitate socială în ceea ce faci?
- Teatrul contemporan, ca teatrul clasic, e bun sau prost. Pentru mine e mai important teatrul contemporan, deoarece mi-aș dori ca pe viitor să regizez cât mai multe spectacole pe texte proprii, dar asta nu înseamnǎ cǎ aș refuza un Shakespeare. Evident cǎ nu m-aș putea abține sǎ nu intervin pe textul său. Măcar un pic acolo. Existǎ responsabilitate socialǎ, desigur, și depinde de tine cum te poziționezi în raport cu ea. Poți sǎ îți zici cǎ faci artǎ în bula ta, dar acest gen de „neîntinare” e ușor ipocrit, zic eu.
A spune cǎ faci artǎ și că nu te interesează amestecul politicului în creațiile tale înseamnă sǎ sprijini sistemul actual. Nu cred nici eu în arta tip manifest și atât, cred cǎ problemele pe care optai să le abordezi dor mai mult dacă sunt „îmbrăcate” într-un cadru, dar sunt conștient cǎ asta e opțiunea mea și cǎ teatru se poate face oricum și oriunde, atât timp cât întreține spiritul critic și curiozitatea spectatorilor.
- „Improbabil” atinge o zonă foarte sensibilă, aceea a abuzului și a semnelor care nu sunt întotdeauna vizibile. A fost important pentru tine să vorbești despre toxicitate în felul acesta, mai subtil și mai interiorizat?
- Cred cǎ avem nevoie sǎ vorbim despre această problemǎ cât mai mult și cât mai mulți, deoarece societatea în care trăim încurajează un mod de gândire foarte nociv. Fără conștientizare îmi e teamă că ne va fi foarte greu să schimbăm aceste cutume odioase. [...] Nu vreau să manipulez spectatorul în niciun fel, eu îi propun o poveste. Felul în care reacționează ține de aspecte pe care nu cred cǎ le pot controla.
- Cum a fost procesul de lucru cu actrițele? Ce așteptări ai avut de la ele și cum ați construit împreună aceste personaje, mai ales având în vedere că textul e scris dintr-o perspectivă masculină?
- Dacǎ ar fi să-mi fac o autoanaliză a textelor pe care le-am realizat până acum, personajele feminine au fost mereu în avantaj. E felul meu de a îndrepta o dramaturgie patriarhală. Eram conștient cǎ abordarea mea din punct de vedere masculin e limitată, dar am folosit acest dezavantaj în procesul de lucru și, consultându-mă cu actrițele spectacolului, cu iubita mea și cu alte autoare, am ajuns la un rezultat care, cred eu, funcționează. Procesul de lucru a fost foarte mișto. Tudor Prodan a imaginat un spațiu mult mai bun fațǎ de ce gândisem eu inițial, Aida Šošič a simțit exact momentele dramatice care trebuiau dinamizate sau punctate muzical în spectacol, iar Denisa Nicolae și Mihaela Velicu au fost atente, prezente, au contribuit la modificarea textului și au reușit sǎ își apropie o partiturǎ, o atmosferǎ și o lume pe care le interpretează, zic eu, minunat pe tot parcursul spectacolului.
- La ce lucrezi în perioada următoare?
- Urmeazǎ sǎ montez două spectacole pe texte proprii la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad și la Teatrul Regina Maria din Oradea și mai apoi, spre final de an, un spectacol la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, teatru din a cărui echipă fac parte.
