INTERVIU. Cum a scăpat de înrolarea în armata sovietică unul dintre cei mai importanți scriitori basarabeni de azi

Plecat dintr-un sat din Republica Moldova în anii târzii ai comunismului, Dumitru Crudu (55 de ani) a devenit un nume de referință în literatura de pe ambele maluri ale Prutului.

Prozator, poet și dramaturg, a câștigat premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului”, în 2003. De atunci, piesele îi sunt jucate pe mai multe continente, iar cărțile i-au fost traduse în mai multe limbi. Recent, la editura Humanitas i-a apărut volumul „Ora cinci și șapte minute”. 

Vasile Ernu: Ne știm din anii 80, în plinii ani perestroika. Avem cumva un traseu comun: doi copii din satele basarabene se mută la Chișinău. Cum au fost pentru tine acei ani? Cum ai găsit Chișinăul? Ce a însemnat acea epocă pentru tine?
Dumitru Crudu:  A fost cea mai dramatică perioadă din viața mea, din toate punctele de vedere. Abia mi-am făcut o iubită (era prima fată cu care mă întâlneam și eu) că am și pierdut-o când părinții ei (ștabi comuniști din provincie) au aflat că mă trag din părinți țărani. 

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Pe lista cu cei admiși la facultate eu nu figuram, în schimb, cu mine începea coloana celor picați. M-am întors în Flutura cu coada între picioare, noaptea, ca să nu mă vadă nimeni și să nu fiu nevoit să justific în fața consătenilor mei, care mă credeau un băiat deștept, umilința îndurată. Ca să înghit mai repede gălușca, m-am înscris în câmpul muncii, la parcul de mașini din Ungheni. 

Între timp, și studenții au fost trimiși să strângă recolta de pe dealuri și din văi. O parte dintre ei au fost trimiși să muncească în Flutura mea, iar eu muream de invidie când îi întâlneam prin sat. O lună întreagă i-am invidiat zi și noapte, până când am primit și eu o scrisoare de la facultate, prin care eram anunțat că am fost admis la Universitate. 

– Să se fi rătăcit scrisoarea aia pe drum de ajuns atât de târziu?
– Explicația era mai simplă. Fusese exmatriculată o fată și m-au chemat pe mine în locul ei, așa cum eram în capul listei celor neadmiși. M-am bucurat foarte tare că am devenit student, pentru că asta îmi dădea posibilitatea să nu mă mai izbesc zi de zi cu capul în motorul mașinii, dar bucuria mea nu a durat prea mult – se vede că m-a ajuns din urmă blestemul fetei exmatriculate. 

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

M-au exmatriculat, după ce am picat două sesiuni la rând examenul la militărie. Da, examenul la militărie l-am picat, pentru că nu am frecventat această disciplină, pe care am sabotat-o fiindcă fugeam de armată.

– Da, fentarea armatei era un sport național pe vremea aia.
– Leatul meu deja fusese înrolat, iar eu încă mai eram student. Fentasem patru sesiuni de recrutare, invocând fel de fel de pricini, fie că aș avea talpă plată. Apoi pur și simplu am aruncat la gunoi toate citațiile care îmi veneau la cămin și nu mă mai prezentam la comisariatul militar, de unde tinerii de vârsta mea erau înrolați, de comisiile de recrutare. De asta, nici nu frecventam milităria, căci profesorul de acolo (un căpitan fioros) era mână în mână cu comandanții centrelor de recrutare.

Ei nici nu știu ce bine mi-au făcut când m-au dat afară de la facultate și din cămin. Din acel moment, eu nu mai aveam o adresă exactă, unde ei mi-ar fi putut trimite citațiile de înrolare sau de unde m-ar fi putut lua cu japca în armată. Din 1985 și până în 1991, adică atâta vreme cât a existat Uniunea Sovietică, eu am fugit constant de armată. Eram, cum s-ar zice, un dezertor. 

Salvat de poeta Leonida Lari

– În acea perioadă frecventai deja cenaclurile literare.
– Eu frecventam cenaclul Mateevici. Pe scena căruia ieșeam duminică de duminică pentru a recita poezii. Lumea începuse să mă cunoască și să mă protejeze. De câteva ori oamenii m-au ajutat smuls din mâinile unor securiști sau milițieni care voiau să mă aresteze. 

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

La cenaclu, recitam poezii de Doinaș, Stănescu, Păunescu sau unele poezii de-ale mele. Nu știu însă care ar fi putut să fie soarta mea de mai departe dacă poeta Leonida Lari (lucra pe vremea aia la Uniunea Scriitorilor), care știa prin ce treceam, nu m-ar fi trimis la studii la Tbilisi. În perioada aia se făcea schimb de studenți între fostele republici sovietice, pentru a avea relații directe între noi, pentru a putea face traduceri literare sau traduceri sincron. 

– Ai plecat la studii în Tbilisi – capitala Georgiei – prin ‘88 cred. Știu că am făcut o mare petrecere cu alai: am cântat în gara din Chișinău la plecare. Ai scris și un roman bun pe temă – Măcel în Georgia.
– Țin minte și eu petrecerea aia. M-au petrecut colegii mei de la cenaclul Mateevici sau prietenii mei din cafenelele revoluției antisovietice – Moldova și Fulgușor. Paradoxul e că am cântat și am băut vin în gară chiar sub panoul celor căutați de miliție. Dacă milițienii sovietici ar fi fost un pic mai deștepți, ar fi fost imposibil să nu-și dea seama că cel care se îmbrățișa cu prietenii săi în gară era chiar cel căutat de ei. 

Norocul meu că nu erau chiar așa de destupați la minte și nimeni nu m-a împiedicat să mă urc în trenul care pleca spre Tbilisi, iar în felul acesta mi-au pierdut urmele pentru totdeauna. Am putut să respir liber și vreme de patru ani de zile să dorm noapte de noapte în patul meu, fără să mă mai ascund de nimeni. 

Nu v-am spus de ce fugeam de armata sovietică? Pentru că mă temeam să n-o pățesc și eu ca un văr de-al meu – Alexandru Moldovanu – ucis în Afganistan. Îmi era frică să nu mă încorporeze și pe mine în armata sovietică din Afganistan, de unde foarte puțini s-au întors acasă.  Și nu toți întregi la minte.

„Mi-am luat și un alt nume”

– Ce a însemnat pentru tine experiența georgiană?
– Experiența georgiană a însemnat libertate. Nu mă mai ascundeam de miliție și puteam să am și eu o cameră a mea, unde puteam să fiu, în sfârșit, singur și să citesc cât voiam și ce voiam, pentru că librăria Drujba din Tbilisi era ticsită cu cărți românești, scoase la edituri din România. Acolo, m-am reinventat ca om și ca intelectual.

Fără să știu că asta m-ar fi putut ajuta, mi-am luat și un alt nume, în cinstea unui poet, care îmi plăcea la nebunie pe atunci – Mircea Dinescu. Nu numai că m-am tuns la fel, dar le și spuneam tuturor că mă cheamă și pe mine Mircea. 

Poate de asta „urechile” securității sovietice din Tbilisi nu au putut să mă identifice cu acel Dumitru Crudu pe care-l vâna miliția sovietică pentru a-l lua cu japca la armată sau a-l băga la pușcărie, pentru dezertare. 

– Te-a ajutat povestea cu schimbarea numelui?
– Asta m-a și ajutat, dar m-a și încurcat după ce am plecat din Tbilisi, pierzându-mi toți prietenii pe care mi i-am făcut în acei ani.  Nu ne-am mai putut găsi unii pe alții. Ei îl căutau pe Mircea Crudu, un om care nu existase decât la Tbilisi, pentru că după ce am revenit din Georgia, am revenit și la numele meu adevărat: Dumitru Crudu.

În Georgia, m-am îndrăgostit de o ucraineancă și, de dragul ei, am învățat ucraineană: Oxana Pugaci, o mare poetă. Acolo, m-am împrietenit cu oameni din Vilnius, Riga, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Groznâi – toți poeți – cu care chefuiam deseori pe acoperișul căminului nostru cu treizeci de etaje, de la marginea orașului.

„Luptele s-au dus chiar în căminului meu, la etajul unde am locuit”

– Era o perioadă dificilă pentru Georgia, cum ai trăit asta?
– Pot să spun că Georgia m-a ajutat să redevin liber și scriitor. Am scris foarte mult în acei ani – mai ales, proză – dar toate manuscrisele mele au rămas în camera mea de cămin, când am plecat în 1992, în vacanța de vară. Între timp, începuse războiul și eu nu le-am mai putut recupera niciodată. 

Când m-am întors, mi-am găsit camera goală. Dispăruseră toate cărțile și manuscrisele mele. Luptele s-au dus chiar în incinta căminului meu. Chiar la etajul unde am locuit. Chiar în camera mea, despre asta vorbeau urmele de gloanțe de pe pereți. 

De altfel, cât am stat în Georgia, eu niciodată nu mi-am încuiat camera, oriunde aș fi plecat. Ușa o închideam, dar nu o încuiam. Singura dată când cineva a pătruns în camera mea a fost doar în timpul războiului. Doar atunci când luptele s-au dus pentru camera mea. Și în camera mea.

„Umblam flămând și ei mă vedeau și mă luau acasă”

– După Georgia ai plecat la Brașov. Știu că ai avut ca oameni foarte apropiați pe regretații Mușina și Crăciun – doi scriitori și intelectuali de mare ținută. Ce au însemnat ei pentru tine?
– Audiind cursurile lui Mușina și Crăciun, ascultându-le sfaturile, venind la cenaclurile pe care le moderau, frecventând cursul de scriere creatoare a lui Mușina, mergând cu ei la festivaluri de literatură, m-am reinventat din nou ca scriitor.

Fără ajutorul lor, nu cred că aș fi ajuns vreodată să public vreo carte și să devin scriitor. M-au primit și acasă. Mi-au împrumutat cărți și mi-au citit multe dintre poeziile mele, dându-mi niște sfaturi foarte prețioase. De multe ori, umblam flămând și ei mă vedeau și mă luau acasă, ca să-mi dea să mănânc ceva.

– Și eu am cunoscut oameni minunați la Brașov.
– La Brașov, în perioada aia mai predau și Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Caius Dobrescu, Vasile Gogea. Sunt niște profesori excepționali și niște oameni deosebiți.

Alexandru Cistelecan mi-a salvat chiar și viața, după un festival de literatură din Sighișoara, la care nu dormisem trei nopți, în loc să plec acasă, așa cum făcea toată lumea, eu am mers pe o terasă ca să mai beau ceva, așezându-mă la masa unor tipi foarte dubioși. Alexandru Cistelecan a venit și m-a smuls din mijlocul lor, deși eu nu voiam să plec. A stat lângă mine până am urcat în trenul de Brașov.

În acei ani, toată lumea voia să construiască ceva. Iar ceea ce au construit acești oameni minunați e facultatea de litere din Brașov – una dintre cele mai bune din țară. Am revenit, de curând, la Brașov, cu sentimentul că parcă nu aș fi plecat niciodată de acolo. 

– Ai scris mult teatru. În 2003 ai luat premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului”. Cum ai ajuns de la poezie la teatru?
– În perioada aia, când fugeam de armata sovietică, am dormit și în teatru, în cabinele unor prieteni de-ai mei actori. Îmi dădeau cheile, portarii mă cunoșteau, și eu intram în teatru ca la mine acasă. Am dormit mai în toate teatrele din Chișinău: „Luceafărul”, „Pușkin” și altele. 

Uneori, aveam insomnie și bântuiam prin teatru până dimineață. Dimineața, de câteva ori, portarii m-au găsit dormind în sălile de teatru, în fața scenelor goale. Cred că din acea perioadă mi se trage și dorința mea de-a scrie teatru.

– Ai scris multă proză – mai ales proză scurtă unde ești unul dintre cei foarte buni. Cum e această trecere de la poezie, teatru la proză?
– Acum, poezie și teatru mai scriu doar ocazional, dar proză scriu zilnic de mai bine de două decenii. Nu știu însă dacă m-aș fi apucat să scriu proză, dacă nu aș fi pierdut primul meu roman – Un englez la Chișinău – pe care, înainte să-l pierd, l-a citit Alexandru Mușina. 

Peste câțiva ani, când l-a luat la editură pe scriitorul Mihail Vakulovski și au înființat o colecție de proză, a vrut să-l publice, iar eu nu-l mai aveam. Niște basarabeni care îmi subînchiriau o cameră într-un apartament din Steagu mi l-au confiscat în contul datoriilor, iar eu m-am dus acasă după bani. 

Când m-am întors după trei luni, aceștia dispăruseră cu tot cu romanul meu. Vrând să-l rescriu, mi-a ieșit „Măcel în Georgia”, dar nu era romanul acela. Aș putea spune că mai toată proza pe care am scris-o eu după aia au fost noi și noi încercări de-a rescrie acel roman pierdut. Iată așa am devenit eu prozator. 

Acum nu mai încerc să-l rescriu. Acum pur și simplu scriu proză așa cum alții ar merge la cârciumă și s-ar îmbăta zilnic. Scriu proză pentru a descoperi rădăcinile vieții. 

– Știu că ai fost unul dintre primii care a luat atitudinea față de războiul de ocupație din Ucraina. Pentru noi toți a fost o tragedie aproape existențială. A trecut deja un an de la această tragedie. Cum vezi tu acum acest război?
– E cea mai mare catastrofă din secolul XXI și cea mai mare catastrofă din viața mea.

– Ai publicat recent un roman la Editura Humanitas – „Ora cinci și șapte minute”. Este un roman care vine ca un răspuns la acest război. Care este miza acestei cărți?
– Profesorul favorit din liceu al lui Alexandru se va dovedi a fi turnătorul bunicului său, deportat în Siberia. Bunicul îi va mărturisi asta când nepotul va termina facultatea, rugându-l însă să nu povestească nimănui despre asta cât timp va trăi delatorul său. Nepotul își va ține făgăduiala. 

Odată cu moartea informatorului însă nimic nu-l va mai opri pe Alexandru să scrie o proză despre șocul pe care l-a trăit când a aflat că cel mai drag profesor al său din liceu – profesorul de istorie – l-a turnat la securitate pe bunicul său, crezând că această dezvăluire a sa nu mai are cui să-i facă vreun rău. 

Mărturisirea sa va provoca însă o dramă cumplită, determinând-o pe soția profesorului său preferat să-și pună capăt zilelor. Oare mai are sens să mai spunem adevărul, dacă acesta ucide vieți nevinovate? Iată doar una dintre întrebările pe care și-o pune unul dintre personaje în proza cu care se deschide cartea.

Toate întâmplările pe care Alexandru le trăiește se întâmplă în zilele de dinainte de război. Tot ce se petrece în jur prevestește însă războiul din Ucraina.

Urmărește-ne pe Google News