Mergi direct la conținut »
Jurnalul unui emigrant român revenit în țară pentru o săptămână. „Între sentimentul că n-am plecat nici o zi de aici și frica să îți zic pe curând, România”
Știri România Libertatea > Ştiri > Știri România > Jurnalul unui emigrant român revenit în țară pentru o săptămână. „Între sentimentul că n-am plecat nici o zi de aici și frica să îți zic pe curând, România”

Jurnalul unui emigrant român revenit în țară pentru o săptămână. „Între sentimentul că n-am plecat nici o zi de aici și frica să îți zic pe curând, România”

Ziaristă din tânăra generație, barmaniță la Paris de 8 luni și reporter special pentru Libertatea de la începutul anului, Oana Moisil s-a întors în țară pentru scurt timp.

De Oana Moisil,

Aici sunt gândurile sale, micile întâmplări și temerile adânci pe care le resimte oricine atunci când calcă pe străzile, iubirile și deziluziile familiare din România.

Știam că zilele astea trec repede.

Nu a fost concediu în care maică-mea sau taică-meu să fi simțit că au stat destul acasă. Ce-i drept, ei reveneau la câte un an sau mai mult.

Trei ani a stat tata în Spania până și-a luat primul concediu, pe vremea când granițele Europei nu erau deschise românilor.

Eu am venit după opt luni și nouă zile și mai am două zile de văzut bunică, prieteni, România.

„Mă întorc!”, am strigat de pe un rând al sălii mici din Teatrul Național București, unde s-au dat premiile Superscrieri, una dintre cele mai mari sărbători pentru recunoașterea meritelor presei românești. Un coleg de breaslă mă pomenise pe scenă ca fostă parteneră într-un proiect și a zis așa:

„și Oana, care a plecat”

Am plecat în iulie 2018 spre Paris. Nu știam ce voi face. Sunt barmaniță. De nevoie și de curiozitate – vreau să câștig niște bani în plus în timp ce înțeleg mai bine, din papucii emigrantului, ce înseamnă viața departe de țară.

Accident mortal! Victima și-ar fi mutilat soția cu acid, chiar înainte de impact. Detalii șocante
Recomandări

Accident mortal! Victima și-ar fi mutilat soția cu acid, chiar înainte de impact. Detalii șocante

Am revenit pentru opt zile, după opt luni în care n-am văzut decât Parisul.

Decolez

M-am gândit de multe ori că, în ciuda disconfortului de a sta într-o mașină peste 30 de ore, prefer să ajung pe roți dintr-o țară în alta. Când iau avionul, parcă n-am timp să mă dezmeticesc – mereu mă trezesc foarte devreme să ajung la autobuz, apoi la check-in, la controlul de securitate, la duty-free-ul din care aș vrea să iau niște cadouri pentru prieteni.

De data asta, nu dorm deloc și nu cumpăr nici un cadou. Poate acum ar fi cel mai potrivit să aduc mici atenții oamenilor de acasă, dar nu reușesc decât să iau două sticle de vin.

Îmi lipsește energia de a cheltui și parcă nu are sens – cu doar câteva ore înainte, umpleam halbe de bere pentru niște turiști, cu ochii pe ceasul care se scurgea spre plecare. Am ajuns la aeroport la timp. Merg lent, beau o cafea cu lapte și mușc un croissant.

Aterizez

Un bărbat împlinit doarme cu cotul drept pe cotiera mea stângă. Adorm și eu.

Ce a scris un jurnalist sportiv despre Barna, după ce acesta s-a comparat cu Hagi
Recomandări

Ce a scris un jurnalist sportiv despre Barna, după ce acesta s-a comparat cu Hagi

Mă trezesc cu o oră înainte de aterizare, după ce însoțitorii de zbor au terminat de vândut cafele, sendvișuri, parfumuri. Tipul de lângă mine e și el treaz.

Mănâncă dintr-un baton de ciocolată. Face ghem ambalajul de hârtie și aluminiu și mai scoate alte două batoane dulci. Pe unul mi-l dă mie, pe celălalt, femeii din stânga lui. Mâncăm toți trei ciocolată și bărbatul răspunde cu plăcere câtorva curiozități despre viața lui.

E plecat de zece ani din București. Spune că are o firmă de construcții în Londra și că acum vine din Paris, de la un prieten. Nu crede că îl va afecta Brexit – „Am toate actele firmei, nu ar trebui să am probleme”, zice.

Otopeni, ora 13.00

Sunt mai multe grade ca în Paris. Fumez o țigară la Sosiri, într-un colț însorit dintre parcarea taximetriștilor și stația de autobuz. Mă duc la primul taxiu. „80 de lei”, îmi spune bărbatul în vârstă de la volan.

Copiii care evadează din întuneric cățărându-se pe pereți. “Pe lumină și la întuneric, văd zero”. Dar face escaladă!
Recomandări

Copiii care evadează din întuneric cățărându-se pe pereți. “Pe lumină și la întuneric, văd zero”. Dar face escaladă!

Oftez degeaba – mă urc în spate și rămân cu ochii pe geamul din dreapta. E ciudat, nu simt nici o emoție. Mă uit la clădirile aranjate după o logică înrudită cu estetica absurdă, zăresc vulcanizările și benzinăriile pe care în Paris nu le văd, citesc numerele mașinilor care curg încet spre București, încerc să forțez mirarea. Nu îmi iese. Simt că nu am lipsit o zi de aici. Am mai simțit asta când am fost la Cluj, după trei ani în care nu mai văzusem o stradă sau om.

13.40

Prietenul și colegul meu Vlad deschide poarta casei din care am plecat acum opt luni și în care voi rămâne în prima mea vacanță acasă. E la fel de înalt și de senin. Ne îmbrățișăm și simt, în sfârșit, niște emoție. Nu e ca atunci când veneau mama sau tata acasă din Spania și apoi Franța, după luni în care plângeam la telefon de dor.

Acum simt cum întrebarea pe care am purtat-o în suflet în ultimele luni își primește răspunsul: Da, mi-a fost dor de casă.

Însă acolo, unde strada pe care locuiesc e tăiată de Sena și unde vecinii mei trăiesc ca bogații, unde lucrez câte zece ore în turele de noapte din bar, unde cred că încep să vorbesc franceză și unde plâng mai puțin de la o vreme, acolo nu am avut mult timp să simt că mi-e dor de tot ce am văzut pe geamul taxiului și de îmbrățișarea asta.

În casă sunt și alți prieteni. Pe toți îi îmbrățișez cu bucurie, simt că mă învelesc în familiaritate și mă umplu de căldură. E puțin copleșitor, dar foarte plăcut.

Povești din Paris

Cum e, cum sunt, mă întreabă oamenii pe care îi întâlnesc pentru câteva minute sau ore în cele câteva locuri pe care apuc să le văd în București. Încerc să cuprind cât mai bine, în cuvinte care să nu exagereze sau să evite, cum se simte emigrarea. După șase zile în care am povestit prietenilor sau celor pe care tocmai i-am cunoscut, am remarcat un pattern: îl pomenesc des pe fostul meu manager din barul în care am lucrat cinci luni jumate – irlandezul de la care au fugit aproape toți angajații în două luni.

Vorbesc despre cum m-am simțit exploatată și redusă la funcția robotică de-a servi oameni acolo, însă și despre cum vorbeam, cu colegii mei din alte cinci țări, despre tot ce ne frământă la lumea asta cu războaie, injustiții sociale, visători și pragmatici. Povestesc despre cum a fost să locuiesc cu maică-mea în zece metri pătrați, până acum două luni, când am găsit o cameră cu doi metri mai spațioasă, doar pentru mine. Despre cum se simte să am iar intimitate, spațiu.

600 de euro pe lună, cămăruța mea din Paris 

Noțiunea de spațiu confortabil mi s-a schimbat încă dinainte de a ajunge în Paris, pe când locuiam cu prietenii din casa cărora scriu acum, când am revenit pentru opt zile. Camera de la ei e însă mai mare, la Paris am dormit și-am trăit între pereți mult mai apropiați și mai scumpi.

Confortul pentru care sunt recunoscătoare acum costă 600 de euro pe lună, adică jumate din ce câștig în Paris. Asta înseamnă că nu o să pot pune bani deoparte, așa cum plănuiam, ca orice român, maghiar, polonez sau srilankez plecat. Asta e, le zic prietenilor și mie. Măcar să pot lua tot ce e mai bun din experiența asta.

România ca o rană

Trei paturi de spital. Pe unul dintre ele îmi stă una dintre cele mai bune prietene. O doare. Plânge când mă vede și cele 17 lalele roz pe care i le-am adus fac totul să se simtă și mai trist. Habar nu am ce să îi spun.

Mă cocoșez lângă patul ei, îi sărut mâna și o ascult. Vorbește rar și doar despre durere. A fost crunt cu puține zile înainte, când nici un calmant nu o ajuta și o durea cum n-a durut-o vreodată nimic. A fost curajoasă și acum e mai bine, însă departe de-a spune că e bine. Există o speranță pentru ca totul să curgă mai bine și mai repede: să meargă în străinătate.

Cum ne leagă pe toți sistemul, în neputință

Patru zile mai târziu de la prima vizită, sunt cu o altă bună prietenă și alții, toți îngrijorați de cum se vindecă prietena noastră din spital. Se dau telefoane în străinătate, se zic rugăciuni în gând, se mai zice o glumă seacă, cât să mai zâmbim o clipă și apoi să revenim la mutrele necăjite.

Neputința  e apăsătoare și ne leagă cu niște sfori pe care știm că le-a împletit sistemul, în incompetența lui. Abia reușim să găsim, de fapt, idei. Sunt puține variante și puțină energie. Mă uit la oamenii ăștia care i-au fost alături prietenei mele cât eu poate mă plimbam sau munceam în Paris, cu senzația că lumea asta e totuși și ok, că lucrurile se pot întâmpla și spre bine, că societatea poate funcționa și organizat, că statul îți poate fi și alături. Bam! Nu e chiar așa.

Statul care face dezamăgitor spre îngrozitor

România suferă din cauza oamenilor care nu pot fi ajutați în spitalele din țară. Spitalele sunt depășite de numărul și gravitatea cazurilor. Mulți bolnavi se internează cu o problemă și acolo li se înmulțește cu câteva bacterii. Ne e frică, pe bună dreptate, să călcăm și ca vizitatori în majoritatea spitalelor din România. La fel cum ne e frică să mergem pe unele străzi, să locuim în blocuri cu risc seismic, să ne încredem în oamenii din multe instituții ale statului. Mi-e frică pentru prietena mea – ce a dovedit până acum statul român că poate face pentru ea e dezamăgitor spre îngrozitor.

Peste două zile o să mă întorc în Franța, să mai observ pentru o perioadă societatea, așa cum e ea construită în Paris, cu turiștii ca furnicile și clădirile ca mușuroaie luxoase, toate mai goale de sens acum, când împachetez în bagajul de mână neputința de-a face orice pentru prietena mea.

Mi-e frică să îți zic pe curând, România!.


Citește și:

Cel mai bun prieten al câinelui. Povestea lui Mihai, un român care locuiește “pe ultima treaptă, pe stânga” a Bisericii St. Eustache, din Paris

Close
Închide
  Close