Mihai Popovici, tatăl campionului David Popovici: „În spatele fiecărui succes este un șir lung de înfrângeri și doar prin comparație poți să le înțelegi”

În plan profesional, Mihai Popovici, absolvent al Academiei de Studii Economice (ASE), este manager al Academiei de Înot Dinamo, locul unde încearcă să descopere viitori campioni. În discuția purtată cu Libertatea, Mihai Popovici a vorbit și despre importanța sportului în viața copiiilor, despre rolul antrenorilor și părinților în dezvoltarea viitorilor campioni, dar și despre necesitatea ca statul să poată oferi condițiile necesare pentru sportul de performanță.

„Cel mai mare cost pentru un părinte care vrea să-și îndrepte copilul către sport este disponibilitatea”

– Libertatea: De ce ar trebui un copil să practice înotul?
– Mihai Popovici: Sunt o mulțime de motive. Întâi de toate, este singurul sport care îți poate salva viața, iar în condițiile în care Eurostat certifică faptul că dintre oamenii care mor anual prin înec în Uniunea Europeană 20% sunt din România, este cu atat mai necesar. Apoi, înotul dezvoltă armonios corpul, contribuie la dezvoltarea imunității și ajută practicanții să fie mai disciplinați în tot ce fac. Nu în ultimul rând, riscul de accidentare este aproape inexistent.

– Cum v-a venit ideea să mergeți la înot cu copiii voștri?
– Pe noi părinții nu ne-au îndreptat către înot sau alte sporturi și am vrut neapărat să schimbăm asta în ceea ce îi privește pe copiii noștri. În cazul lui David a fost și recomandarea medicală, pentru că, urmare a unui început de scolioză și cifoză, ortopedul i-a recomandat acest sport. Înotul are, printre altele, marele avantaj că lucrează toate grupele de mușchi și, pentru el specific, era nevoie de întărirea mușchilor spatelui.

– V-ați dus la început cu gândul că trebuie să învețe să înoate…
– Da, asta a fost motivația. Undeva între 4 și 5 ani David a avut primul contact cu bazinul de înot.

– După cât timp v-a încolțit ideea de performanță?
– Cred că prima dată m-am gândit la asta când David avea în jur de 10 ani, după ce a doborât primul record național, in proba de 50 m spate.

– Când a apărut declicul?
– A apărut după ce s-a intersectat cu Adrian Rădulescu. Până atunci a fost inițiere pură în înot și dezvoltare, însă progresul consistent atunci a început.

– Cât are de tras un părinte ca să susțină un copil să facă sport în ziua de azi? Cum v-ați descurcat în hățișul ăsta cotidian de probleme? 
– Cred că cel mai mare cost pentru un părinte care vrea să-și îndrepte copilul către sport este disponibilitatea. Dacă este dispus să sacrifice timp dinspre orice altă activitate, atunci va putea să-și ducă copilul să practice sportul preferat. Dacă nu, va găsi multe motive pentru a nu o face.

Apoi, mai este și un cost financiar care, la început nu e neapărat mare. Constă într-un abonament lunar și un echipament minimal care în cazul înotului înseamnă slip, cască, ochelari, prosop și papuci. Dacă aș compara cu tenis sau schi, vorbim de complet alte costuri. Și atunci, la nivel incipient, înotul este un sport accesibil.

– Cine îl ducea pe David la început la piscină, cum făceați?
– Făceam cu rândul, însă când erau antrenamente de dimineață devreme, de obicei mergea cu mine. A fost o perioadă în care el trebuia să fie dimineața la 4.45 în apă. Era mai complicat să mergi cu transportul în comun, și azi e cam la fel. Dar acum este mai ușor, pentru că există o soluție la îndemână în platformele de ride sharing. 

– Sunt antrenori care și astăzi fac antrenamente la 5, 6 dimineața? Că par niște ore imposibile pentru 99% din populația României. 
– Da, sunt. Asta nu e o practică doar în România. În SUA, în Franța, în Australia etc. se întâmplă la fel. Chiar dacă ei stau mult mai bine din punct de vedere al resurselor, ca să poți să folosești optim un bazin programul începe foarte devreme. Și la ei, și la noi copiii încep școala în jur de ora 8.00. Și dacă, de exemplu, ești în faza în care ai două antrenamente pe zi, e firesc să-l faci pe primul foarte devreme în zi și pe cel de-al doilea după-amiază, după cursuri.

– La 5 faci primul antrenament, durează, să zicem, minimum o oră, da?
– În general o oră și jumătate-două.

– Stai la cursuri până pe la orele 12.00 – 14.00… Ajungi la ora 14.00, la finalul zilei școlare, și după aceea trebuie să mergi spre casă. Și te așteaptă al doilea antrenament de la 16.00. Nu este dificil și solicitant?
– E nevoie să optimizezi în foarte multe feluri. Felul în care iei masa, de exemplu, pentru copiii care vin la antrenament la ora 13.00, 14.00, 15.00. O variantă foarte bună de a mânca poate să fie în ultima pauză de la școală sau pe drumul dintre școală și bazin. În lumea natației este o obișnuință să ai sufertașul cu tine și să mănânci unde poți și cum poți. Nu ai confortul pe care l-ai avea atunci când ai practica alt sport și știi că doar la ora 16.00 este antrenamentul. Asta faci, improvizezi și optimizezi. 

– Urmează antrenamentul, alte două ore – de la 16.00 la 18.00. Tu, sportiv junior, nu te-ai odihnit în timpul ăsta. Deci ești trezit de la 5 și de 12 ore ești activ. Și trebuie să fii atent și la cursuri. 
– Se presupune că da. Ar fi indicat să folosești fiecare jumătate de oră, fiecare 5 minute pe care le identifici în programul tău. De aceea se spune că înotătorii au capacitatea de a adormi în cele mai ciudate poziții: în scaun, sprijiniți de ceva, tocmai ca să folosească orice oportunitate de odihnă care se ivește. Poți să dormi zece minute, apoi să te trezești relativ odihnit.

– Făceați teme împreună cu David când era mai mic?
– Sigur, asemenea majorității familiilor. Nu reușeam să le facem la timp pe toate, dar ne străduiam întotdeauna. 

– Ați avut noroc cu profesori care să înțeleagă sacrificiile marii performanțe? 
– Da. Nevoia mai mare a fost începând cu clasa V-a. Uneori poate a predat proiecte cu o mică întârziere, în anumite zile poate a întârziat la prima oră, poate a lipsit azi, dar a recuperat mâine. Însă a avut noroc să întâlnească oameni extraordinari, profesori cu vocație și interacțiunile și relațiile construite încă de la această vârstă și-au pus amprenta asupra dezvoltării lui ulterioare.

„Cum se adaptează sportivul, se adaptează și părinții”

– Rutina asta săptămânală, în zilele lucrătoare, vă consuma și pe voi ca părinți, pe copilul care dorește să facă performanță.
– Nu am făcut niciodată vreun scop din asta: mai avem șase ani, cinci ani, patru ani etc. până vine miza cea mare și trebuie ca David să ia o medalie. Nu ne-a trecut prin cap așa ceva. Atât timp cât el era fericit că merge la bazin și îi plăcea ce se întâmplă acolo, totul era în regulă. Și pentru el, ca și pentru noi, a devenit un mod de viață, pur și simplu.

– La 5 dimineața n-ai ce face, nu te poți plimba prin oraș după ce îți lași copilul la antrenament. Stăteați pe lângă bazin, vă uitați pe geam, stăteați în tribună, mai dădeați indicații? Părintele român se pricepe la orice… 
– M-am priceput și eu într-o primă fază, dar, din fericire pentru David, m-am lecuit repede. În momentele alea, când antrenamentul e de la 5-6 dimineața, prima opțiune este să stai în zona bazinului, iar dacă n-ai unde, te duci în mașină. Dar într-un loc în care David s-a antrenat mulți ani, bazinul din complexul Miramar, era amenajat un spațiu dedicat părinților. Și atunci stăteam acolo și mai discutam cu ceilalți părinți. Alteori începeam ziua de lucru mai devreme. Eram primul într-o clădire uriașă și mai treceam prin e-mailuri, mai revizuiam una-alta. Cum se adaptează sportivul, se adaptează și părinții. N-am avut de ales ☺

– Cum s-a produs această colaborare cu antrenorul Adrian Rădulescu?
– David a avut un noroc fantastic întâlnind antrenorul, dar și omul potrivit pentru el. A fost chimie între ei. 

David nu depunea prea mult efort până să ajungă la Adrian, însă acesta a reușit să-l mobilizeze și să-l facă să meargă pe direcția corectă. Cred că antrenorul este esențial. Un antrenor te poate duce poate la Jocurile Olimpice, cum a făcut Adrian cu David, sau îți poate opri cariera după șase luni. Fie pentru că nu are metoda potrivită, fie pentru că nu se adaptează stilului sau personalității tânărului sportiv. Cred că adaptabilitatea antrenorului, dar și a sportivului, sunt factori majori în obținerea succesului pe plan sportiv.

– Ce potențial au copiii români, că la Dinamo vin mulți, în sportul ăsta? Suntem mai bine sau mai rău făcuți decât alții la nivel biologic, genetic etc.?
– Cred că suntem la fel ca și ceilalți din Europa, nu avem ceva în plus sau în minus și sunt mulți copii talentați în România. Avem inclusiv la Dinamo astfel de exemple și nu puține. Ei sunt peste tot în societate, au nevoie însă de o șansă. Iar prima șansă este să aibă părinți care să îi înțeleagă, să îi susțină și să îi încurajeze.

Revenind la resurse, cum poți să practici un astfel de sport într-o localitate, dacă tu n-ai bazin acolo și nu e niciunul pe o rază de 100 de kilometri? E aproape imposibil.

– Poate un copil sărac azi să devină campion mâine în acest sport?
– Cred că talentul și ambiția pot veni de oriunde, indiferent de situația materială. Până la un punct, munca și determinarea pot compensa multe lipsuri. Dar e adevărat că, la un anumit nivel, sportul de performanță presupune resurse și condiții care nu sunt la îndemâna tuturor. De aceea, e important să existe sprijin – din partea cluburilor, a statului, a sponsorilor – pentru ca fiecare copil talentat să aibă o șansă reală. Sunt convins că potențialul există peste tot; ce lipsește uneori este accesul la oportunități.

Uite (arată cu mâna un echipament), echipamentul acela este probabil cel mai avansat echipament de refacere existent în acest moment și foarte puțini îl au la dispoziție în România. Dacă înoți la Academia de înot Dinamo, poți să folosești așa ceva. Însă pentru cineva cu venituri obișnuite este aproape inaccesibil.

– De la ce vârstă ar trebui să fie folosit? 
– Începând de la 13 ani. În plus, aici, la Academie, folosim și alte metode de refacere, masaje, diverse proceduri.

– Îți trebuie staff?
– Da, ai nevoie de oameni bine pregătiți în jurul tău. Un staff competent înseamnă profesioniști cu care construiești relații bazate pe încredere, respect și cunoaștere reciprocă. Ei sunt cei care văd detaliile pe care sportivul, în ritmul lui, nu le mai observă și care îl ajută să rămână conectat la cele mai noi metode și tehnici din domeniu. E o muncă de echipă, în care fiecare își pune expertiza la treabă pentru ca sportivul să-și poată atinge potențialul în cele mai bune condiții.

– Care este alimentul cel mai subestimat pentru înotători înainte de competiție?
– Probabil carbohidrații buni. Este o lipsă semnificativă de informație în sportul din România și nu mă refer strict la sportivi aici, ci și la mulți dintre antrenori. Carbohidrații buni într-un sport ca înotul sunt esențiali. Nu mănânci carbohidrați buni, nu ai energie pentru efortul uriaș pe care îl depui.

– Există ceva legat de înot pe care ai vrea să îl poți reface în România?
– Poate ar fi nevoie, la nivel macro, de o strategie coerentă de dezvoltare și de o distribuție mai echilibrată a bazinelor de înot. Însă, în cazul lui David, n-aș schimba nimic. Drumul lui s-a construit firesc, pas cu pas, prin oameni potriviți și momente care au venit exact când trebuia. Cred că tocmai această potrivire – de muncă, oportunități și susținere – a făcut ca povestea lui să prindă direcția perfectă.

„Credem că e important să-ți păstrezi normalitatea și respectul față de ceilalți”

– Cum gestionați celebritatea ca părinți? 
– Ne place să rămânem cât mai aproape de normalitate, să fim noi înșine, fără agitație în jur. David a avut momente în care lumea l-a recunoscut mai des, dar am privit mereu totul cu echilibru. Credem că e important să-ți păstrezi normalitatea și respectul față de ceilalți, indiferent de context.

– Voi ce aveți de perfecționat în relația cu un campion ca David?  Mai locuiește împreună cu voi, părinții?
– Nu mai locuiește cu noi, dar ne vedem des și ținem aproape. Are programul lui, destul de încărcat, dar am învățat să ne adaptăm unii la ceilalți. Ne înțelegem bine și încercăm să fim acolo când are nevoie și, la fel, când are nevoie de spațiu pentru el, îi respectăm decizia.

– La care concursuri mergeți cu el?
– Am ratat doar JO de la Tokyo, în 2021, când a fost pandemia. În rest, eu nu am lipsit niciodată, iar soția mea a pierdut foarte puține.

– Cum vă dați putere unii altora?
– Încercăm să stăm deoparte pe durata competițiilor, dar ne vedem negreșit după. El știe că suntem acolo, noi știm că el știe că suntem acolo și interacțiunea noastră este minimală pe perioada competiției. În schimb, e maximală între el și stafful lui. Nu dorim să intervenim în niciun fel, să îl influențăm emoțional. Suntem foarte discreți.

– Când aveți, ca familie, cea mai mare emoție?
– Avem întotdeauna emoții când este pe block-start. Nu ne manifestăm, așa cum fac mulți părinți de sportivi în lumea înotului. Emoțiile acestea însă se risipesc în momentul în care începe cursa.

„Și David a avut momentele lui de îndoială”

– Să trecem la rezistența mentală, inclusiv a copiilor pe care îi pregătiți aici, la Dinamo. Cum ați reușit voi să o dezvoltați? Ce ați învățat din experiența asta cu David de părinți de campion? Cum ați dezvoltat-o? Cum ați menținut-o? Mai ales când e vorba de antrenamente intense și câteodată și de eșecuri.
– Când era copil, David era învins frecvent. Înfrângerea face parte din sport și cred că, pentru a te putea bucura de victorie, ar fi bine să știi ce înseamnă înfrângerea, ca să poți să valorizezi succesul. În spatele fiecărui succes este un șir lung de înfrângeri și doar prin comparație poți să le înțelegi. 

La club am avut și vom mai avea întâlniri în care au fost prezenți părinții și psihologi invitați să vorbească cu ei despre ce simt în realitate copiii atunci când sunt presați de adulți. La Academia de înot Dinamo credem că această presiune este factorul cel mai important care îi poate face pe copii să renunțe la sportul pe care îl practică. Și la asta lucrăm, să-i învățăm, să oferim suport și să îi sfătuim pe părinți. 

Fiți părinți, duceți-i la antrenament, asigurați-le hrana potrivită, asigurați-le echipamentul de care au nevoie, fiți lângă ei și iubiți-i. Nu le cereți să câștige, aveți încredere și asigurati-i de sprijin necondiționat.

– Succesul știm cum arată pentru David Popovici, dar cum arăta eșecul pentru el? Și cum îl gestionați voi ca familie? 
– Pentru David, un rezultat mai puțin bun a fost doar o parte firească din drumul lui. L-a privit mereu ca pe un pas în proces, nu ca pe un capăt de drum. A înțeles de mic că nu controlăm totul, dar putem controla felul în care răspundem. Iar noi, ca familie, am încercat mereu să-l ținem ancorat în ideea asta: că valoarea unui sportiv nu se măsoară într-o zi, ci în tot ce pune în spatele ei.

Dacă o cursă nu ieșea cum își dorea, nu dramatizăm. Vorbeam, înțelegeam ce s-a întâmplat și mergeam mai departe cu încredere. După competiție obișnuiam să ieșim cu toții la o prăjitură. Care nu avea nici o legătură cu clasarea lui. Iar el știa asta.

Cred că tocmai de aici vine forța lui: din faptul că nu fuge de greșeli, ci le ia ca pe o lecție din care are de învățat. Iar noi îl susținem să rămână mereu în zona asta de echilibru.

– Să vorbim și despre rutina asta a greului, că nu îți e ușor să-ți împarți viața așa, în contextul în care ai și școală de făcut. Cum se desfășura în weekend? Că antrenamente presupun că făcea și sâmbăta, și duminica.
– Cred că o singură dată a făcut duminică, atunci când se pregăteau pentru mondiale și trebuia să se adapteze pentru diferența de fus orar. Dar, în mod uzual, duminica nu avea antrenamente, iar sâmbăta doar în prima parte a zilei. Și atunci dintr-un șir de șapte zile, o zi și jumătate, sâmbăta după-amiază și duminică, era liber. Și în intervalul ăsta puteam să facem alte activități decât antrenamente.

– Viața de astăzi are tentații. Internet, fast food, gadgeturi, distracții posibile. Cum faci ca simțul datoriei față de performanță să învingă toate aceste ispite? 
– Cred că ține foarte mult de ce-ți dorești. Dacă vrei să excelezi în înot, e nevoie să tai de undeva și să adaugi în altă parte. Adică mănânci carbohidrați buni, eviți zahăr, te hidratezi cu apă – nu cu băuturi acidulate, nu consumi fast food. Sunt principii pe care aici le transmitem părinților și copiilor. Mulți au început să le aplice și vor vedea roadele foarte curând. Dacă vrei să performezi, este nevoie să respecți strict anumite recomandări din perspectiva alimentației, pregătirii, programului, recuperării ș.a.m.d.

– Ce strategii folosiți față de posibilul dialog interior negativ pe care îl poate avea orice copil, orice performer chiar, ca să limiteze asta în timpul antrenamentelor și competițiilor? Trebuie să fii puternic, poate că îți vine să te îndoiești de tine. Sau „azi n-am chef de antrenament și Adrian Rădulescu mă pune să fac 200 de bazine”. Basta! Suntem în noiembrie, până la Mondiale mai sunt nu știu câte luni.
– Cred că totul pornește de la încrederea în oamenii pe care îi ai lângă tine. Când știi că lucrezi cu oameni potriviți, dialogul interior devine mai lin, mai așezat. Nu dispar emoțiile sau îndoielile, dar devin gestionabile. Înveți să le privești ca pe ceva firesc și să mergi mai departe cu claritate. Și David a avut momentele lui de îndoială. Înainte de CM de la Singapore a avut un astfel de moment despre care a vorbit public. Îi era teamă de ce ar putea obține. Nu am știut până atunci că există teama de succes.

– Cum așa?
– De obicei, oamenii au teamă de înfrângere. El a avut teamă de succes și de ce ar putea să vină după acest moment.

– Cât de necesar e un psiholog în situația asta? 
– În sportul de astăzi, indiferent de disciplină, partea mentală e la fel de importantă ca pregătirea fizică. Un mental coach sau un psiholog sportiv poate ajuta enorm, pentru că oferă claritate, echilibru și instrumente de gestionare a presiunii. Contează mult și comunicarea deschisă cu stafful tehnic, pentru ca toată echipa să fie aliniată și să-l susțină pe sportiv în momentele cheie. La fel de important este sprijinul familiei – înțelegere, răbdare, un mediu în care sportivul să simtă susținere. Toate aceste elemente puse împreună fac diferența la nivel de performanță.

Metode de concentrare în bazin: unii cântă, alții repetă lecția la Istorie

– Cum își menține concentrarea un înotător când numară turele în timpul unui antrenament?  Și cum gestionează distragerile? E valabil și pentru copii. Cum îi învățați? Cum le induceți ideea? 
– Asta e o întrebare mai tehnică și colegii mei antrenori ar putea să răspundă mai bine. Înotul este poate cel mai plictisitor sport. Sau unul dintre cele mai plictisitoare. Sunt tot felul de metode, antrenorul îi mai anunță, pentru că aud totuși prin căști, mai aveți trei sau mai aveți cinci lungimi de bazin. Dar înveți în timp să numeri. Nu că n-ai ști, de fapt înveți să ții ritmul acestei rutine și să te concentrezi. Unii cântă în gând, alții își repetă lecția de istorie. Fiecare are metoda lui. 

– E ca o plimbare prin apă, poate fi și așa?
– Probabil că da, dar o plimbare în care concentrarea trebuie să rămână la un nivel ridicat, pentru că ai un număr de repetări de făcut și e nevoie să îți dozezi energia, să știi să te oprești când trebuie.

– Exersezi fiecare mișcare, cum pui mâna în apă, cum întorci capul, când respiri…
– Înotul este un sport în care absolut fiecare detaliu contează. În jocurile de echipă, dacă unul dintre jucători nu este în cea mai bună formă, ceilalți îl pot suplini. Dar într-un sport individual, cum este înotul, o mică eroare te poate costa mult. Într-un sport în care sutimea de secundă face departajarea, e foarte important dacă ții degetele într-un fel sau în altul. Un centimetru face o foarte mare diferență. Pentru că mâna împinge mai puțină sau mai multă apă, în funcție de poziția ta. Cât bagi mâna în apă, cu ce forță, cât de lungă este cursa mâinii, cât de frecvent respiri, dacă picioarele împing cu aceeași forță etc.

– Antrenamentul îl tratezi ca pe o cursă? 
– Dacă nu te antrenezi suficient și la un nivel înalt, cum ai putea concura alături de cei mai buni? Cred că răspunsul este chiar în intrebare ☺

– Cum te-ai putea detașa de alte probleme în timpul cursei sau în timpul antrenamentului?
– Aici intervine psihologul și cred că, în funcție de individ, poate să vină cu sugestii potrivite. Situația diferă de la caz la caz și expertul va găsi cea mai potrivită abordare.

– Cât de important este efortul ăsta consecvent, zi de zi, pentru atingerea obiectivelor? 
– Este crucial să fii constant și consistent. Dacă nu faci asta, nu văd cum vei reuși să îți atingi obiectivele.

– Și voi, ca părinți, când David nu era adult, ați renunțat la concedii, la vacanțe?
– Absolut. Foarte mulți ani, concediile noastre erau de fapt deplasări la concursuri cu David. Dar era la fel și pentru ceilalți părinți pentru că nu doar noi făceam asta. Se formează un grup în timp și părinții copiilor de aceeași vârstă petrec destul de mult timp împreună, ajungi să te cunoști, să schimbi informații, să construiești prietenii. Dacă aveam concurs la Pitești, era o mică vacanță la Pitești. Când aveam concurs la Brașov, era o mică vacanță la Brașov și tot așa.

„La final, nu numărul prietenilor contează, ci calitatea legăturilor”

– Apar și demoni care ți-ar spune, „băi, ai și tu o viață, trăiești-o!”, “ia și tu o shaorma”, „mai lâncezește puțin în pat”. Cum lupți cu ăștia? Prietenii s-au strâns la o agapă la ziua cuiva, în timpul ăsta tu trebuie să fii la antrenament. Și tu lipsești din nou. Cum le zici?
– Oricui i se întâmplă să aibă program diferit de cel al prietenilor, mai ales când urmărești un obiectiv. E firesc să simți că ai vrea uneori să fii acolo, cu ei. Dar cred că totul ține de echilibru, să știi când e timpul pentru antrenament și când îți poți face loc pentru cei dragi. Prietenii adevărați înțeleg ritmul tău și te susțin, iar tu îi susții pe ei la rândul tău. La final, nu numărul prietenilor contează, ci calitatea legăturilor. Cu oamenii potriviți lângă tine, fiecare alegere devine mai ușoară.

– Vârsta critică în privința demonilor ăstora când ar fi? Când îți dau ghes cel mai mult?
– Cred că perioada 14-16 ani este critică, din mai multe puncte de vedere. 

Începi să fii interesat și de alte aspecte decât de sport, aspecte de natură socială, să spunem. Încep să apară presiuni, inclusiv din grupul apropiat, adică familie. S-ar putea să te întrebe părinții ce alegi, școală sau sport? Este o întrebare foarte frecventă la vârsta aceasta. S-ar putea să vezi că ai niște examene dificile și să consideri, sau alții să considere pentru tine, că e nevoie să te concentrezi mai mult pe școală ca să iei examenele. 

La fel de bine, te poți îndrăgosti și s-ar putea să simți să pui pe locul 2 sportul, mai ales dacă prietena/prietenul nu este o fire sportivă.

Dacă nu găsești un echilibru, dacă nu ești suficient de motivat, există riscul de a ceda și te vei opri din activitatea asta, care e una foarte dură, de mare uzură și, pe deasupra, și monotonă. Din motivele astea, atunci, în intervalul ăsta de 14-16 ani renunță cei mai mulți. Și pentru că n-au răbdare, au obiective pe termen ultra scurt și de multe ori nerealiste. Dacă astăzi îți propui să fii cel mai bun din lume luna viitoare, e o utopie.

– Aveți în casă un tânăr care a câștigat totul. Toate titlurile posibile, bașca și niște recorduri mondiale. Cum gestionezi lucrul ăsta, succesul pe mai departe, ca să te facă să te supui din nou acestui chin? Unii s-ar retrage, avem cazuri în lume, în România, la 20 de ani ai putea ieși la pensie, poți să huzurești.
– Cred că este mai dificil decât dacă n-ai câștigat nimic, pentru că e mult mai greu să te mobilizezi. Dacă până la 20 de ani nu ai câștigat nimic de nivel mondial în sportul ăsta, chiar dacă există, probabilitatea să o faci de atunci încolo este mai redusă. Dacă ai câștigat cam tot ce se putea câștiga, este mult mai greu și ai nevoie să-ți găsești noi repere. Însă cred că David a dorit mereu să intre în teritorii necunoscute, acolo unde n-a mai fost nimeni. Și cred că va dori în continuare asta. Îl văd motivat, își dorește în continuare să vină la bazin. Iar odată ce ești acolo, se deschid noi posibilități. 

„De la David am învățat să fiu mai empatic și mai deschis cu oamenii”

– David a învățat multe de la voi ca părinți. Spune asta tot timpul. Ce ați învățat voi de la el? 
– De la David am învățat să fiu mai empatic și mai deschis cu oamenii, el are darul ăsta, și îl are de la mama lui. Am mai învățat de la el cât de mult contează consecvența și liniștea cu care îți urmezi drumul. Și, poate cel mai important, m-a făcut să-mi doresc să fiu mai bun. Pur și simplu. 

– Cum gestionați în familie rolul ăsta de campion? Ați reușit să rămâneți aceiași?
– Absolut aceiași, nu e nimic schimbat. Pentru noi el e copilul nostru, pentru el noi suntem părinții.

– Vă știți cu părinții competitorilor de top ai lui David?
– Ne întâlnim la competiții, ne salutăm, ținem legătura cu mai mulți dintre ei. De la părinte la părinte, e un fel de simpatie reciprocă. Nu contează că în bazin lupta e teribilă. Cred că e mai ușor să comunicăm pentru că avem un punct comun. Copiii noștri sunt oameni care au reușit ceva ce n-a mai reușit aproape nimeni, fiecare pe bucata lui.

– Viața dv. la Dinamo, pe scurt: aveți niște obiective îndrăznețe, autoasumate?
– Sunt aceleași ca în prima zi și, după părerea mea, sunt tangibile. Vrem ca în 2028 să avem cel puțin un sportiv calificat la Jocurile Olimpice, altul decât David, și în 2032 cel puțin un finalist la Jocurile Olimpice, altul decât David. E un obiectiv de la care nu ne abatem, alături de un alt obiectiv care este, de data asta, cantitativ – ne dorim ca minim 1.500 de copii să învețe să înoate în fiecare an.

– Cum stați?
– La momentul ăsta suntem în grafic. Avem cel puțin trei sportivi cu șanse foarte bune de calificare la JO Los Angeles 2028.

– Ce înseamnă înot la Dinamo? 
– Pentru copiii care doresc să învețe să înoate, înseamnă o echipă dedicată de instructori care le pune bazele înotului folosind elemente moderne și multă joacă – este cea mai bună metodă existentă și am implementat-o după ce am studiat metodele de succes din Australia, SUA, UK și Italia.

Pentru părinți, informație de calitate pe care nu ezităm să le-o transmitem.

Pentru sportivii noștri, bazinul Dinamo este cel mai bun mediu în care ar putea să fie, pentru că au posibilitatea de a înota lângă cei mai buni și de a crește într-un spirit fantastic, supervizați de una dintre cele mai bune echipe de antrenori din lume.

Avem opt antrenori de apă, doi preparatori fizici, vestiare și dușuri ultramoderne, cele mai bune metode de recuperare cunoscute, bazin olimpic și bazin semiolimpic, o sală de pregătire fizică de nivel înalt.

Sigur că aș putea să fiu subiectiv, însă consider că Academia de înot Dinamo are de departe cele mai bune condiții din țară și unele dintre cele mai bune din regiune. Asigurăm aici, pentru copiii din grupurile de pre-performanță și performanță, nu doar pregătirea în apă, ci și pregătirea fizică, în timp ce, elemente precum încălzirea și stretchingul post-antrenament sunt standard. Adică încercăm să facem lucrurile așa cum trebuie făcute pentru ca toți să aibă șanse să meargă la Jocurile Olimpice. 

Napoleon a spus că fiecare soldat poartă în raniță bastonul de mareșal. Fix așa este și aici. Fiecare copil din bazinele noastre are posibilitatea să fie un campion olimpic. Va ajunge sau nu?! Sunt extrem de mulți factori care pot să influențeze asta, iar datoria noastră este să îi ajutăm să își atingă potențialul.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.