O expoziție populară din București ne avertizează cât de fragilă este democrația și ne reamintește forța prieteniei. Andreea Apostu, curatoare: „Oamenii au ajuns să fie «dispensabili», iar relațiile sunt mult mai efemere”

Prin documente de arhivă, reconstituiri scenografice și mărturii tulburătoare, proiectul devine un manifest despre solidaritate și fragilitatea democrației. Într-un interviu acordat Libertatea, Andreea Apostu vorbește despre cum a curatoriat expoziția alături de Edmond Niculușcă, dar și despre necesitatea acesteia în prezent.

Pe data de 31 octombrie 2025, La Mița Biciclista – Stabiliment Creativ a invitat publicul la o nouă expoziție de amploare: „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă” prezintă o serie de povești emoționante ale unor prietenii și iubiri care au traversat decenii întunecate. 

După succesul unor expoziții precum „Țara din care venim. Primii 35 de ani” (2024-2025) și „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” (2023-2024), unde fiecare a adus peste 30.000 de vizitatori în casa istorică de pe strada Biserica Amzei, noul proiect reprezintă, așa cum apare notat în descrierea acestuia, un manifest împotriva singurătății, unul care capătă o relevanță suplimentară în contextul actual, marcat de entuziasmul pentru discursurile populiste, de radicalizare ideologică și de riscul real al derivei autoritare.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 19

„Întâlnirea cu celălalt este adesea breșa prin care bucuria se strecoară în lume”

Ca răspuns la cererea mare de bilete, expoziția curatoriată de Andreea Apostu și Edmond Niculușcă (programată să se încheie la 1 februarie 2026) s-a prelungit în primă fază până la 1 martie, iar ulterior până la 29 martie. 

Potrivit unor cifre oficiale, până la 18 ianuarie 2026 au fost vândute peste 14.000 de bilete, la vizitele ghidate, care durează aproximativ două ore, au luat parte 5.500 de vizitatori, iar peste 1.800 de elevi, de la 20 de licee din București, i-au trecut pragul; organizatorii estimează ca până la finalul lunii februarie,  numărul vizitatorilor liceeni să depășească 5.000. 

„Primele idei s-au conturat în 2024, la finalul expoziției Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat, în timpul unei discuții cu Edmond. Am conștientizat amândoi singurătatea și dezbinarea accentuată din societate, precum și nevoia oamenilor de povești exemplare, adevărate repere de umanitate și solidaritate. Am simțit că putem transmite un mesaj fundamental, care depășește sfera relațiilor personale și se deschide către universal, pentru că întâlnirea cu celălalt este adesea breșa prin care frumusețea și bucuria se strecoară în lume”, spune curatoarea Andreea Apostu, într-un interviu acordat Libertatea.

În cadrul expoziției, în 7 camere de la etajul doi al casei istorice au fost recreate șapte povești emoționante și puțin cunoscute de prietenie și dragoste care au marcat cultura românească și care își au originea în istoria dură a secolului al XX-lea:

• Lena Constante & Harry Brauner (O iubire mai lungă decât detenția)
• Alexandru Paleologu & Nicolae Steinhardt (Rezistența prin prietenie)
• Mihail Sebastian (Uitarea lucrului celui mai de preț)
• Horia Bernea & Irina Nicolau (Frumusețea care se naște)
• Ion Vianu & Matei Călinescu (Antidot împotriva uitării)
• Gheorghe Ursu (Loialitate. Și moarte)
• Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh (Celui căruia n-am știut să-i țin mâna decât pentru câteva clipe).

„Șapte povești despre prietenie și rezistență”

Andreea Apostu vorbește despre cum pregătirea expoziției a fost pentru toți cei implicați o experiență emoționantă, aproape sigur irepetabilă. Documentarea, așa cum adaugă, a presupus o amplă bibliografie, colaborări cu cercetători ai perioadelor istorice abordate, dar și vizite în arhive publice și private. 

„Când am ales poveștile pentru expoziția noastră, am avut în minte trei criterii: importanța culturală a personalităților prezentate, caracterul exemplar al întâlnirii respective și materialul documentar avut la dispoziție”, subliniază curatoarea. 

Expoziția a fost pregătită pe o perioadă de șapte luni, iar amenajarea spațiului a durat 168 de ore. „Pentru mine, cea mai dificilă etapă a fost în mod cert redactarea textelor și a etichetelor. Cum comprimi o întâlnire care a durat o viață întreagă într-o singură sală? Apoi, cum transmiți publicului caracterul ei unic, inimitabil? Prin ce cuvinte? Prin ce întâmplări? Nu de puține ori am simțit că limbajul e prea sărac pentru a transpune intensitatea trăirilor și a experiențelor”, mai spune Apostu.

Înainte de a explora fiecare dintre poveștile de mai sus, publicul are șansa de a admira pictura „Țărăncuță odihnindu-se”, a lui Nicolae Grigorescu, cel mai bine vândută pictură pe piața românească de artă. Organizatorii precizează că a fost expusă pentru „a aminti că întâlnirea cu celălalt începe cu o privire, cu o clipă de atenție și disponibilitate”. 

„Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă” oferă o incursiune istorică în trecutul nostru românesc, poate emoționa cu ușurință privitorii, dar, mai ales, are potențialul de a-i pune pe gânduri, de a naște întrebări și dialog, cât și de a privi prezentul mai cu atenție, din poziția democrației în care ne aflăm. 

Așa cum apare notat în comunicatul de prezentare al expoziției, universul intim al acestor legături umane a fost realizat cu ajutorul unor obiecte-martor, precum scrisori, cărți poștale, bilete scrise de mână, fotografii, dar și documente din arhivele Securității și fragmente din memorii. 

Spațiile reconstituite contribuie decisiv la atmosfera fiecărei camere și au fost realizate de o echipă de 76 de scenografi, pictori, sculptori și arhitecți; alături de instalațiile audio și video, creează o experiență de vizitare imersivă. Astfel, veți putea vedea:

• atelierul de marionete al Lenei Constante – locul unde Harry Brauner venea s-o întâlnească, în vremea când se puneau bazele primului teatru de păpuși din România.
• celula de la Jilava unde Nicolae Steinhardt a primit, în secret, botezul creștin și l-a avut ca martor pe prietenul său, Alexandru Paleologu.
• garsoniera de pe Calea Victoriei a lui Mihail Sebastian – locul unde scriitorul și-a trăit singurătatea, abandonat de vechii săi prieteni, orbiți de ideologia legionară.
• un colț din noul Muzeu al Țăranului Român, rezultat din viziunea lui Horia Bernea și a Irinei Nicolau și recunoscut în 1996 ca Muzeul European al Anului.
• biroul lui Tudor Vianu, unde prietenii Ion Vianu și Matei Călinescu își petrec adolescența în anii ’50, într-o epocă tragică pentru România.
• biroul de la Institutul de Proiectări al inginerului disident Gheorghe Ursu, unde se pot vedea urmele percheziției Securității de dinaintea arestării sale. Pe fundal se aude emisia postului de radio Europa Liberă.

La finalul expoziției, publicul este invitat la mansardă, unde a fost creată instalația „Pădurea de mesteceni”, un loc unde vizitatorii se pot reculege și pot reflecta la întrebări esențiale. „Mi-aș dori ca aceste întâlniri să declanșeze un proces de emulație. Poveștile exemplare au acest dar. Ele ne mișcă profund, ne exaltă, insuflându-ne concomitent aceeași forță care le-a făcut posibile”, spune Andreea Apostu pentru Libertatea. 

În interviul de mai jos, am vorbit cu ea despre importanța unei astfel de expoziții în prezent, modurile în care ne poate ajuta să înțelegem trecutul și să ne punem întrebări cu privire la istoria noastră, cât și cele în care putem să prețuim mai mult libertatea pe care încă o trăim.

„Întâlnirea cu celălalt ne definește umanitatea”

Libertatea: Expoziția apare și ca un răspuns la singurătatea lumii de azi, ca o invitație către întâlniri reale și profunde. Cum vezi tu această temă și cât de necesară ți se pare, din perspectiva poveștilor pe care le-ați adunat?
Andreea Apostu: Petrecem cu toții ore în șir cu privirea într-un ecran, în fiecare zi. În mod paradoxal, rețelele de socializare îl transformă pe celălalt într-o entitate abstractă, ceea ce duce la o violență de limbaj și revărsare de ură pe care nu am întâlni-o cu aceeași intensitate în viața reală. Ele ne fac să ne pierdem umanitatea și să fim în același timp mai singuri. Avem mii de prieteni virtuali și prea puțini reali. Expoziția noastră este o invitație de a-l cunoaște pe celălalt față către față, de a-i întâlni privirea și căuta prezența. Cred că avem nevoie de asta mai mult ca oricând.

– Cum ați gândit spațiul expozițional, de la reconstituirile scenografice (ateliere, camere, celule) până la pădurea de mesteceni din mansardă? Ce ați vrut să simtă omul care parcurge acest traseu?
– Anul acesta am fost foarte ambițioși, pentru că fiecare sală are propria ei reconstituire istorică și afectivă, realizată cu extraordinară dedicare și emoție de scenografa Velica Panduru. Rolul acestor reconstituiri este de a crea o legătură imediată între vizitatori și viețile individuale prezentate, de a-i transpune în alt loc și în alt timp. 

Raportarea la ele este diferită față de cea clasică, asociată exponatelor, pentru că nu este doar vizuală – este și auditivă, tactilă, chiar olfactivă (de pildă, cafeaua din ceștile aflate în atelierul de păpuși al Lenei Constante și al Elenei Pătrășcanu). Am încercat să spargem monotonia unui parcurs strict cronologic, folosind o ușă de obicei ascunsă – epocile și întâlnirile comunică astfel în mod natural, fără piedici. 

„Pădurea de mesteceni” a fost gândită ca un spațiu al regăsirii de sine, în care vizitatorii pot reflecta la întâlnirile din viețile lor, pornind de la poveștile exemplare din expoziție. E și o imagine a timpului prezent: depinde de noi dacă ne rătăcim, ca societate, în labirintul totalitarismelor sau ne regăsim și alegem să construim mai departe regimul democratic pe care ni-l dorim.

– Dacă ne uităm la aceste întâlniri care au schimbat destine, ce crezi că ne spun ele despre nevoia fundamentală a oamenilor de a fi văzuți, înțeleși și însoțiți?
– Aceste povești ne spun că nu suntem insule, ci arhipelaguri, și că întâlnirea cu celălalt ne definește umanitatea. Ființa umană a avut întotdeauna tendința de a explora necunoscutul și de a-l face familiar. Așa a ajuns să descopere și să trăiască în cele mai îndepărtate și ascunse locuri ale planetei. Celălalt este și el o fărâmă de necunoscut, de care nu ar trebui să ne temem, ci să-i ieșim în întâmpinare. 

„Mișcările extremiste exploatează frustrările și nemulțumirile din societate”

– Fiecare cameră și fiecare poveste ridică, de fapt, o întrebare pentru privitor. Cum ați gândit aceste întrebări și rolul lor în experiența expoziției? Dacă ar fi să alegi două dintre ele și să le adresezi direct cititorilor noștri, care ar fi ele și de ce le consideri esențiale?
– Întrebările îi încurajează pe vizitatori să reflecteze la sensul întâlnirii din sala respectivă, dar și la cel al întâlnirilor esențiale din propriile lor vieți. Aș alege întrebările din sălile dedicate lui Mihail Sebastian și lui Gheorghe Ursu: „Cum se poate transforma întâlnirea în singurătate?” și „Care e prețul pe care sunt gata să îl plătesc pentru prietenul meu?”. Pentru că deseori uităm lucrurile cele mai de preț. În prezent, oamenii au ajuns să fie „dispensabili”, iar relațiile mult mai efemere. Radicalizarea societății se exprimă și prin ușurința cu care tindem să-i excludem pe ceilalți din viețile noastre.

– Ați ales povești din secolul al XX-lea, din perioade marcate de legionarism, comunism, frică și supraveghere. Este această expoziție și un semnal de alarmă pentru ceea ce trăim în România de azi? Sunt aceste povești și o formă prin care ne invitați să prețuim mai mult democrația, libertățile și fragilitatea lor?
– În ultimul an, societatea românească a ajuns să fie profund dezbinată. Fenomenul este alarmant și am încercat într-adevăr să atragem atenția că el nu este nou și că ar putea fi fatal democrației românești. Extremismul politic a încercat mereu să strecoare neîncrederea și ura între semeni, pentru a ajunge și a se menține la putere. 

Fascismul a făcut asta, la fel și comunismul, prin instrumentul său numit Securitate. Am vrut, prin cazurile prezentate, să arătăm cum ideologiile distrug vieți și distrug punțile dintre oameni. Cum celălalt, care până ieri era vecinul cumsecade, colegul apropiat sau prietenul, devine inamicul, pentru că gândește, trăiește sau iubește diferit. Mișcările extremiste exploatează frustrările și nemulțumirile din societate. 

De obicei, găsesc un țap ispășitor, o minoritate etnică, religioasă sau sexuală, pe care o prezintă ca fiind responsabilă pentru toate relele imaginabile. E o capcană menită să-i distragă pe cetățeni de la modul în care liderii politici restrâng treptat în culise drepturile tuturor. Când drepturile și libertățile unei minorități sau chiar ale unui singur individ sunt restrânse, devenim, de fapt, cu toții mai puțin liberi. După ce mișcarea extremistă încheie reprimarea acelei minorități, va trece la categorii sociale din ce în ce mai largi, până când represiunea devine generalizată și se instalează dictatura. Sper să fim suficient de înțelepți să evităm acest pericol.

– Trăim vremuri în care extremismul câștigă teren, viața devine tot mai grea, iar nesiguranța e prezentă zilnic. Vezi aceste povești și ca pe o demonstrație de reziliență, una care să ne dea curaj să mergem mai departe?
– Cred că prieteniile și iubirile din expoziția noastră transmit câteva mesaje simple: de a nu lăsa ideologiile și regimurile politice să distrugă punțile dintre noi, să ne suspende umanitatea, să transforme dialogul în insultă și înțelegerea reciprocă în violență. Sper ca supraviețuirea acestor întâlniri în sângerosul secol XX să ne dea speranța că solidaritatea și rămânerea împreună vor învinge întotdeauna răul. Ar fi bine să evităm însă de la bun început răspândirea lui.

„Românii au o raportare incompletă la propriul trecut”

– Care sunt poveștile care te-au impresionat cel mai mult la nivel personal și de ce?
– Toate poveștile sunt impresionante, însă aș aminti în special legătura dintre Lena Constante și Harry Brauner, una dintre întâlnirile fără egal din istoria noastră. A existat între ei ceva inexprimabil, un adevăr de o intensitate și tărie formidabile. Cred totodată că volumele Lenei Constante, „Evadarea tăcută” și „Evadarea imposibilă”, mărturii cutremurătoare asupra terorii comuniste, ar trebui studiate în școli, la fel ca „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, o excepțională radiografie a antisemitismului românesc din anii 30-40. 

Fereastra din garsoniera lui Sebastian, reconstituită în sala dedicată lui în expoziție, se deschide asupra Bucureștiului interbelic pe care și el, și eu l-am iubit atât de mult, dar în care a fost posibil pogromul din ianuarie 1941. Trebuie să privim în față cu luciditate și asumare această perioadă sumbră a istoriei noastre, pentru a evita întoarcerea ei în forme vechi sau reinventate. Spre deosebire de apropiații care l-au trădat și abandonat pe Mihail Sebastian, Gheorghe Ursu a plătit cu prețul vieții refuzul de a le spune ofițerilor de Securitate numele prietenilor săi. Un destin tragic, dar și o înălțătoare credință în forța și virtuțile prieteniei.

– În ce mod poate deveni această expoziție o invitație de a cunoaște mai profund trecutul nostru ca români și de ce este important să facem acest exercițiu azi?
– Românii au o raportare incompletă la propriul trecut. Și nu din vina lor. Istoria ultimului secol a fost deseori ocultată și rescrisă din rațiuni ideologice. Când istoria astfel reinventată devine propagandă cotidiană, la școală, la serviciu, în presa scrisă sau la televizor, ajungi inevitabil să o crezi. De aceea consider că întâlnirea cu poveștile victimelor din aceste regimuri totalitare este singura cale prin care putem ajunge la adevăr și a-l accepta. Expoziția a fost gândită ca un exercițiu de memorie colectivă. Nu poți înțelege prezentul și privi către viitor fără a-ți cunoaște trecutul. Există riscul uriaș de a repeta greșelile lui. Ciclicitatea istoriei e posibilă doar atunci când suntem orbi și surzi la lecțiile trecutului și nu învățăm să recunoaștem mecanismele care duc la regimuri autoritare și la o imensă suferință.

„Nu cred că există în România o cultură solidă a dialogului societal”

– Din toate poveștile expuse la Mița Biciclista, și din experiența ta la construcția expoziției, ce crezi că putem învăța astăzi despre prietenie și iubire?
– Că prietenia și iubirea sunt singurele forțe care, prin simpla lor existență, se opun implicit tiraniei. Am parafrazat citatul din eseul „Despre prietenie” al lui Alexandru Paleologu, care stă scris pe unul dintre pereții expoziției.

– Sunt vremuri în care oamenii scriau scrisori, își cultivau relațiile și aveau un apetit profund pentru cultură și cunoaștere. Ce crezi că am putea recupera din acest ritm mai lent și cum ne pot ajuta aceste povești să ieșim din „pilotul automat” al prezentului?
– Avem cu siguranță nevoie de mai mult răgaz. Pentru noi înșine, pentru ceilalți. Lumea contemporană produce foarte mult zgomot de fond (prin aglomerație urbană, reclame, rețele sociale), în care nu ne mai auzim gândurile și, poate și mai grav, nu îi mai auzim pe ceilalți. Am putea recupera câteva lucruri din acest timp mai lent, fără a deveni desueți: răbdarea, păstrarea și cultivarea vechilor prietenii, micile bucurii, cum ar fi cea de a asculta muzică împreună sau de a petrece o seară într-o grădină de vară. 

– Cum vezi rolul unor astfel de expoziții în deschiderea dialogului și în schimbarea mentalităților? Pot ele produce, cu adevărat, o transformare?
– Schimbarea mentalităților nu se produce imediat, dar dacă o expoziție stârnește o reacție emoțională, naște întrebări sau reflecții în zilele următoare, rostul ei a fost atins. Poate fi un punct de pornire și o deschidere către dialog. Avem nevoie de spații și evenimente care să facă posibile schimburile de idei. Nu cred că există în România o cultură solidă a dialogului societal, din păcate, iar asta s-a văzut din plin în ultimul an și jumătate.

„Legăturile dintre noi vor fi întotdeauna mai importante decât ideologiile”

– Expoziția a fost prelungită, iar reacțiile publicului au fost puternice. Ce feedback v-a surprins cel mai mult până acum? Și pentru că ești și ghid în cadrul expoziției, ce ți-a plăcut sau ce te-a impresionat la întâlnirile directe cu publicul?
– Experiența tururilor ghidate a fost, pentru mine, copleșitoare. Nu exagerez. Am încercat din răsputeri să le transmit celor prezenți emoția și frumusețea întâlnirilor din expoziție, precum și suferințele care ne-au marcat istoria. M-au impresionat receptivitatea și căldura lor, atenția cu care m-au ascultat, faptul că mulți dintre ei au simțit nevoia să-mi adreseze câteva cuvinte la finalul turului, mulțumiri sau gânduri pe marginea celor văzute și auzite. Unii dintre ei au venit și mi-au strâns mâna. Totul capătă rost și sens în astfel de momente.

– Peste 2.500 de liceeni au trecut deja pragul expoziției. De ce crezi că este important ca tinerii să intre în contact cu aceste povești și ce ai vrea să rămână cu ei după vizită?
– Cred că la vârsta lor datele istorice în exces și tendința învățământului românesc de a abstractiza excesiv viața îi îndepărtează de subiectele studiate. Mi se pare mai important să le dezvălui omul din spatele numelui și al operei. Să faci posibilă identificarea cu situații umane universal valabile, să creezi contextul capabil să producă emoție și o reacție empatică. Aș vrea ca expoziția să le stârnească interesul și curiozitatea de a afla mai multe despre aceste epoci (sper eu) revolute. Mi-aș dori în același timp ca ei să fie garanția că ororile secolului trecut nu se vor repeta.

– Dacă ar fi să rezumi, ce lume nouă se naște prin aceste întâlniri și ce ai vrea să ia cu el fiecare vizitator atunci când părăsește expoziția?
– Aceste întâlniri au creat, fiecare în felul său, o lume nouă – în primul rând, un refugiu în calea adversității și terorii totalitare, fasciste sau comuniste. Frumusețea acestor lumi în doi nu s-a clintit. Alte întâlniri din expoziția noastră au creat și lumi concrete: Muzeul Țăranului Român (Horia Bernea și Irina Nicolau), Compagnie des Ogres (Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh) sau opere comune: Amintiri în dialog de Matei Călinescu și Ion Vianu. Mi-aș dori ca fiecare vizitator să plece cu gândul că legăturile dintre noi vor fi întotdeauna mai importante decât ideologiile. Că prietenia și dragostea sunt cu adevărat lucrurile cele mai de preț.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro