Mergi direct la conținut »
VIDEO | Poeta Marcica, povestea fetei cu scleroză multiplă care își ucide iubiții în versuri. Interviu cu scriitoarea Ioana Laura Florescu: ”Nu vă mai grăbiți, viața trece oricum prea repede!”
Știri România Libertatea > Ştiri > Știri România > VIDEO | Poeta Marcica, povestea fetei cu scleroză multiplă care își ucide iubiții în versuri. Interviu cu scriitoarea Ioana Laura Florescu: ”Nu vă mai grăbiți, viața trece oricum prea repede!”

VIDEO | Poeta Marcica, povestea fetei cu scleroză multiplă care își ucide iubiții în versuri. Interviu cu scriitoarea Ioana Laura Florescu: ”Nu vă mai grăbiți, viața trece oricum prea repede!”

Dacă le spun că e pe bază nervoasă, unii îmi zic: aha, de aia te-ai îmbolnăvit, că ești prea nervoasă! Du-te, băi, de-aicea, că nervii îs altă treabă, nu știi tu”. Când avea 29 de ani, Ioana Laura Florescu a fost diagnosticată cu scleroză multiplă. A intrat în programul național de tratament. A stat 7 ani pe interferon, injecții, apoi a trecut pe medicamente, „niște pastile foarte scumpe și foarte nasoale”, în cadrul unui program finanțat de o companie farmaceutică.

De Maria Andrieș, Sorin Cioponea (foto / video), Bogdan Pîrlea (Montaj),

Scleroza multiplă, o boală care atacă învelișul celulelor nervoase din creier și din măduva spinării, nu are nici cauze definite, nici tratament. Se știe doar că, pe măsură ce tecile nervilor cedează, bolnavii suferă dureri mari, în tot corpul. Își pierd controlul asupra propriului organism.

Ioana spune că nu mai vede bine cu un ochi, nu-și mai poate mișca bine o mână, “îmi cam fuge un picior și curând va trebui să-mi iau un baston”.

Are 39 de ani. Locuiește cu bunica ei, la Câmpulung Moldovenesc, are un iubit la Blaj și o pisică tot acolo. Face naveta. “Chiar îș curioasă cum îi să trăiești o zi fără durere. Acum sunt pe toate pastilele din lume, să pot rezista”.

A scris trei cărți, două de versuri cu mult umor negru despre relații și una pentru copii. Semnează Marcica Belearta. “Plângeam când îi vedeam împreună / Așa că lui i-am dat otravă / Ei i-am rupt o mână / The end”. Sau: “Nu vreau azi de dragobete / Să-mi iei flori / Vreau să-ți cadă ceva-n cap / Și să mori”.

Și un pastel, intitulat Mona: “Plouă peste tine, / plouă peste noi, / plouă pe vecina, / Da cu vânătăi. / Plouă peste case, / plouă peste birt, / și vecinu bea / din sticla de spirt”.

”La comisii ar chema și oameni fără cap”

În urmă cu doi ani, Ioana a produs o mică revoluție în sistemul de protecție socială pentru persoanele cu handicap. A scris o carte de versuri, a încasat bani din drepturi de autor, 260 de lei, iar DGASPC a decis să-i suspende pensia de boală, o lună, “până și-a recuperat prejudiciul”, spune scriitoarea.

“Așa era legea pe atunci, o lege stricată, ca multe altele: nu puteai cumula pensia de boală cu venituri din drepturi de autor”. După ce situația ei a devenit un caz, legea a fost modificată. “Acum am voie să scriu și să pictez”.
Are biletele de tren gratuite, dar, conform unui ordin al ministrului muncii, nu le mai poate ridica decât de la centrul județean. “Nașpa e că tot bolnavii trebuie să se deplaseze la județ, eu merg o oră jumate până la Suceava, plus coada de acolo. Și mai era o supărare de-a mea mai veche cu comisiile. Acum se dau bonuri de ordine. Chemau oameni fără mâini, fără picioare, erau în stare să cheme și oameni fără cap să-i evalueze. Acum le dau handicap permanent, fără să-i mai cheme. Eu am mers în fiecare an, 10 ani, până anul trecut, când mi-au dat handicap permanent. Boala mea nu se vindecă, din câte se știe”.

Adrian Sina, „Ambasador” pentru armata pakistaneză. Postarea jignitoare pusă pe Instagram
Recomandări

Adrian Sina, „Ambasador” pentru armata pakistaneză. Postarea jignitoare pusă pe Instagram

”M-am jucat absolut toate jocurile din lume”

– Cum se poartă angajații DGASPC cu tine?
– Acum, foarte frumos. Mă recunosc. Înainte, nici nu se uitau la mine. Trebuie să ai defect fizic, neapărat, să ai handicap, la noi în țară. Să zicem că aș începe să lucrez undeva. Ar trebui să mă duc să mă angajez, ăștia nu angajează nici oameni fără handicap. Cum să angajeze pe cineva care poate lucra doar 3-4 ore pe zi și în unele zile nu se poate ridica din pat? În Câmpulung nu există nici măcar joburi pentru oamenii sănătoși. Toți foștii mei colegi de liceu sunt plecați din țară sau din oraș. Există doar baruri și second-hand-uri.

Renovat cu 8 milioane de lei acum un an, din bani europeni, spitalul din Eforie Sud se prăbușește peste pacienți
Recomandări

Renovat cu 8 milioane de lei acum un an, din bani europeni, spitalul din Eforie Sud se prăbușește peste pacienți

– Înainte de a te îmbolnăvi, ce făceai?
– Eram măritată.

– Ce așteptări aveai de la viață?
– Să fiu măritată. Lucram la un call-center. Nu era ca și cum, de mică, mi-aș fi dorit să fiu doctor sau ceva. Mi-am dorit să fiu game tester, îmi plăcea foarte mult să mă joc, m-am jucat absolut toate jocurile din lume, eram campioană. Dar acum, de când m-a lăsat mâna, nu mai pot.

”De ce omor bărbații în poezii? O căsătorie nereușită”

– Poeziile tale pentru văduve sunt antiromantice.
– Da, sunt total împotriva romantismului. E o carte altfel, cred. Aveam la un moment dat foarte multe frustrări strânse, și după căsătoria nereușită, și după mulți boyfriends ticăloși. Toate astea s-au adunat în două cărți, a doua e mai violentă decât prima. Prima are și poezii despre mobilă, despre iepurașul Afurisilă, despre bunica. Bunica s-o dus pân-afară, de fapt, avea treabă în cămară, cu un domn s-a întâlnit, Alzheimer numit, și cu el o vorbit până-n seară. Nu-i place bunicii mele deloc poezia asta.

– Bărbații sunt de obicei asasinați în poeziile tale.
– Da, m-am săturat și eu să-i tot omor. Cu otravă, cu toporul… Deja e prea mult. Acum scriu o carte despre copii, de colorat, cu un pitic de grădină, care n-avea nici mânuțe, nici piciorușe. Aștepta să vină o zână. Și când a venit zâna, nu era cum credea el.

– Ce fel de zână dorea?

– El, stând în grădină, nu știe foarte multe și se aștepta ca zâna să aibă papuci roz, din gumă. Și nu era așa. Vine zâna cu o cutie de conserve… Și cu tot felul de chestii. Acum aștept ca prietentul meu, care e foarte bun desenator, să îmi deseneze cartea. Dar i-e lene. Dacă nu-mi desenează cartea, probabil că va trebui să-l omor. Să caut alt desenator, unul serios.

”Nu sunt feministă, totul e pe roluri”

– Care-i diferența între moldoveni și bucovineni?
– Noi, bucovinenii, nu suntem chiar așa de violenți. Nu ne batem chiar așa tare. Și mai e diferența de grai. La noi e munte, răcoare, nici măcar țânțari n-avem, e prea frig pentru ei.

– O dată la trei luni, vii în București, pentru medicamente. Cum ți se pare Capitala?

– E foarte obositor aici. Trebuie să dorm două zile după ce ajung înapoi acasă. Dar trebuie să îmi fac analizele la București, așa cere programul. Pastilele pe care le iau atacă foarte tare ficatul și alte organe vitale și medicii vor să afle dacă a fost afectat vreun organ.

– Cum sunt zilele tale?

– Unele când nu pot să mă ridic din pat, altele când țopăi și car lemne. Dau cu sapa. M-o pus bunica să dau cu sapa.

– Te consideri feministă?

– Nu, femeile fac ce pot, bărbații fac ce pot. E pe roluri. De ce să ridic eu o cutie de 50 de kile? De ce să îmi rup eu spatele? Bine, mi-l rup, că bărbatu-meu e leneș.

– Piticul de grădină credea în zâne. Tu?

– Da, cred și în zâne, și în Moș Crăciun. În iepurașul de Paște nu prea, că e luat de peste granițe. Dar în Moș Crăciun întotdeauna o să cred. Deranjez pe cineva? E magia aceea, colindele, se-adună toată familia, mâncare bună, bunica face sarmale. Salată boeuf face de două ori pe an.

– Și cum se împacă Moș Crăciun cu antiromantismul?

– Păi, Crăciunul nu e romantic, înseamnă papa bun și cadouri. Cui nu-i plac cadourile?

– Zâna pe care o aștepți tu cum arată?

– Ca un elf. Citesc foarte multe cărți pentru copii, cea pe care o citesc acum e cu elfi. Zâna e ca în “Stăpânul Inelelor”, firavă, drăguță. Ca Regina Albă din “Alice în Țara Minunilor”, varianta lui Tim Burton. Sunt fan Tim Burton, am și tradus vreo zece poezii de-ale lui, deși sunt foarte, foarte greu de tradus.

”Trece prea repede ziua, prea repede viața”

– Ce i-ai cere unei zâne?
– M-am gândit mult la chestia asta. Știi ce? Să nu mai moară copii. Din nici o cauză. Foarte des mă rog să se întâmple chestia asta. Și să fie toată lumea OK.

– Ți se pare că nu e OK?
– Nu e OK. Mi se pare că lumea e răutăcioasă, ocupată, oamenii nu mai au timp, chef, nici măcar pentru copiii lor. Un lucru care mă sperie sunt linșările astea mediatice.

Adică?

– Nu pot să dau “share” la un articol până nu aflu și a doua părere. Să aflu ambele părți ale poveștii. Și chestia asta: ce bun sunt eu, dar îmi doresc să moară ăla! Păi, cum ești bun? Asta înseamnă că ești mai rău decât ăla! Cum a fost cazul preotului acuzat că a bătut un copil. A primit multe amenințări cu moartea, și pentru el, și pentru copiii lui. Omul are doi copii, ce vină au ei? Cazurile serioase sunt prea serioase, cazurile celelalte sunt luate în glumă, nu mai există un echilibru, doar extreme. Dubios, foarte dubios!

– Crezi că sunt alte vremuri, față de copilăria ta?

– Da, când eram copii ne jucam și citeam. Foarte târziu am avut televizor, cablu. Citeam foarte mult, vorbeam cu mama, cu tata, cu bunica, cu bunicul. Nici măcar n-aveam jucării. Un băț despre care ziceam că-i păpușă sau un cap de păpușă. Știu că la un moment dat cineva mi-adusese un colac de înot. N-avem apă mare la Câmpulung, adică avem Moldova, care trece pe acolo. Dar era un colac de mare. Știu că toată iarna l-am călărit, prin zăpadă. Până a venit primăvara, l-am stricat.

– Copiii din ziua de azi cum ți se par?

– Nu prea mai ai ce vorbi cu ei. Au treburile lor. Internetul. Niște vedete pe care nu le înțeleg. Noi n-aveam nici Tom și Jerry, o aveam pe Mihaela. Dar nu desenam postere cu ea. Extremismul e prea extrem. Și totul s-a întâmplat foarte repede, în 30 de ani, ce nu s-a întâmplat într-o mie de ani. Trece prea repede ziua, trece prea repede viața.

– Așa spuneau și oamenii de acum o sută de ani.

– Da, dar totuși… acum o sută de ani s-a descoperit penicilina, a durat ceva timp până s-a aflat. Acum tehnologia evoluează prea repede, ne schimbă, oamenii nu mai au răbdare cu nimic. Nici măcar să asculte a doua poveste, știi? Asta-i problema. Sunt foarte grăbiți. Nu știu unde se duc. Avea bunică-mea o vorbă. Vecinul nostru, Dumnezeu să-l ierte, era foarte bogat, director la fabrica de mobilă. Și-a murit. Și bunică-mea: ei, o luat ceva cu el? Adică e foarte trist, toată viața te chinui să strângi și nu te alegi cu nimic. Și nu înțelegi nimic din viață, îți trece viața uite-așa, fâl, fâl. Lucrezi un an întreg ca să mergi două săptămâni în Grecia. Și-apoi te întorci, mai muncești un an, și iar te duci două săptămâni în Grecia. Bine, cei mai mulți nici nu visează să poată pună deoparte, pentru o săptămână măcar, la noi, la mare.

”Îmi doresc să rezist, să nu deranjez pe nimeni”

– Te-ai gândit că o să ajungi scriitoare?
– Scriitoare ești de la cinci cărți încolo. Eu sunt așa, o novice. Am scris trei cărți, lucrez la a patra. Când mă uitam la poeziile mele din liceu… Toamnă… Eram super lame… Și superîndrăgostită, cred. Dragoste și suferință, sufeream foarte tare în liceu, se pare. Prietenul meu era Bacovia. Acum nu mai sufăr, gata, am terminat-o, pa!

– Acum cine e prietenul tău?

– Stephen King. Și… Stephen King, atât.

– Care e chestia cu perucile?
– Când am trecut de la interferon la pastile, a început să-mi cadă părul. Aveam părul des și drăguț. Chiar intri în depresie când vezi că nici părul nu-ți mai stă, băga-mi-aș! Și am fost la vară-mea, am dat peste o perucă din asta de petrecere, albastră, am pus-o pe cap. Mi s-a părut super tare. Apoi am venit la București și mi-am ales peruci, de la un magazin specializat. Costă destul de mult și nu poți să le porți decât câteva luni, că se degradează. Așa că acum am vreo 15 peruci în dulap.

– Ce proiecte ai?

– De obicei, nu-mi fac planuri de drum lung. Doar de o zi pe alta. Uite, când am o idee de carte, o și scriu, nu plănuiesc cum o să scriu. Ideea cu iepurașul Afurisilă mi-a venit din senin, nu știu de unde, dintre atâtea poezii cu morți de bărbați. În două zile am scris-o.

– Și dincolo de cărți?

– Îmi doresc să rezist, să nu deranjez pe nimeni. Că boala asta-i foarte dubioasă și dacă ai clacat, gata, s-a terminat viața ta. Îmi doresc să nu se întâmple asta. O să se întâmple la un moment dat, dar sper că nu în viitorul apropiat. E destul de răuț și acum, dar se putea și mai rău. Îmi doresc să mai fiu valabilă, câțiva ani buni.

– Românilor care se grăbesc ce le-ai spune?

– Să stea liniștiți. Că așa nu cred că o să fie vreodată mulțumiți. Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult.

 

Close
Închide
  Close