Attila Henry, copilul adoptat dintr-un orfelinat din Mureș, șofer de ambulanță ziua, virtuoz al acordeonului noaptea, în Franța

Copilul din orfelinatul românesc care și-a găsit viața în Bretania: povestea lui Attila Henry

Attila Henry nu are amintiri complete din primii ani pe lumea asta, ci doar imagini izolate, ca niște fotografii rămase într-un album vechi. Își amintește o clădire mare, o poartă albastră pe care copiii o traversau zilnic și dormitoarele în care paturile erau așezate unul lângă altul, nisipul din curte, un miros de mâncare pe care l-a înțeles abia mult mai târziu și… foc.

„Nu sunt povești complete, ci mai degrabă fragmente, imagini izolate. Îmi amintesc o clădire mare, o poartă albastră pe care o treceam și dormitoarele unde mai multe paturi erau așezate unul lângă altul. Unele senzații sunt încă foarte vii. De exemplu, nisipul. Îmi amintesc textura lui. Și mai ales un miros de mâncare care m-a urmărit mult timp, fără să știu exact ce este.

Abia mai târziu am înțeles că era mirosul de speculoos (n.r. un anumit tip de biscuit). Există și o amintire mai puternică, aproape dură: un incendiu izbucnit în bucătăria orfelinatului. Chiar și acum, imaginea este foarte clară. Sunt puține lucruri, dar sunt urmele unei perioade dinainte, senzații care au rămas atunci când multe alte amintiri s-au pierdut”, încearcă Attila să descrie trecutul pentru Libertatea.

„De data asta plec eu?” Copilăria lui Attila, între poarta albastră a orfelinatului și Franța

Își mai amintește și copiii, veșnic atârnați de grilajul geamurilor, ca într-un ritual tăcut, privind spre oamenii care pășeau greu pe aleea din fața orfelinatului. Fiecare pas și fiecare voce erau o șansă, dar nimeni nu știa cine va fi norocosul.

„Stăteam în spatele unei ferestre cu geamuri împărțite în pătrate și priveam oamenii care veneau spre orfelinat. Ne puneam cu toții aceeași întrebare, în tăcere: «De data aceasta plec eu sau pleacă alt copil?»”

Abia la 7 ani a venit și rândul lui. Nu și-a luat „la revedere” și nici nu a privit înapoi. Nu își dorea decât să plece din acel loc.

„În clipa aceea priveam fără să înțeleg cu adevărat, fără să realizez ce se întâmpla. Nu știam că ceea ce vedeam prin acea fereastră nu era doar o vizită, ci începutul unei vieți noi, viața mea.”

Nu a realizat atunci că pleacă definitiv. Pentru el era doar un drum, nu o despărțire. A plecat împreună cu un alt copil din orfelinat, care avea să devină fratele lui adoptiv. Au urmat mașina, avionul și un tren de noapte. Abia mai târziu a înțeles că acel drum fusese trecerea dintre două vieți.

A uitat româna în șase luni, dar nu și începutul: povestea românului adoptat în Franța

În noua familie s-a adaptat repede. Era curios, voia să atingă și să descopere tot.

„Familia mi-a oferit repede un sentiment de siguranță. În primele luni încă vorbeam limba noastră între noi. După aproximativ șase luni, a dispărut complet. Fără să ne dăm seama, deveniserăm copii francezi.”

Școala a fost mult mai grea. Nu înțelegea nimic din ce spuneau profesorii sau colegii, iar la început a fost separat de ceilalți elevi pentru că nu vorbea franceza.

„Din amintirile mele, în România copiii erau amestecați, fără niveluri foarte clar stabilite. În Franța, sistemul era bine structurat, de la grădiniță până la liceu. Noi am fost integrați direct într-o clasă pregătitoare, alături de copii francofoni, fără să știm un cuvânt de franceză. S-a ales varianta de a fi ținuți mai separați de ceilalți elevi, probabil pentru a ușura organizarea clasei. Dar această distanțare a făcut ca începutul școlii să fie o experiență delicată pentru mine.”

Momentul real al integrării a venit odată cu limba. Când a început să se exprime și să înțeleagă, a dispărut sentimentul că este diferit. A devenit pur și simplu un copil printre alți copii.

„Limba a fost cheia. A deschis ușa către schimburi firești, către relații normale cu ceilalți copii și cu adulții. Din acel moment nu mai eram doar «copilul venit din altă parte», ci un copil ca toți ceilalți, capabil să comunice, să râdă, să participe. Atunci am început cu adevărat să mă simt la locul meu.

Eu îmi spuneam simplu: «Mă jucam cu copii în România, de ce nu m-aș juca și aici?» Cel mai greu nu au fost ceilalți copii, ci lucrurile din lumea adulților pe care nu le înțelegeam încă.”

O Românie comprimată în trei cuvinte: „mama”, „tăticul” și „laptele”

În timp ce franceza își făcea loc, româna s-a pierdut aproape complet. În șase luni nu a mai vorbit-o, iar mai târziu nu a mai înțeles-o deloc. Au rămas doar câteva cuvinte din copilărie, fără propoziții, fără conversații, ca niște urme sonore ale unei alte vieți.

„Au rămas doar câteva cuvinte foarte simple, adânc legate de copilărie: «tatikou» pentru tată, «maman» a rămas mama și «lapté» pentru lapte. Sunt cuvinte încărcate de emoție, ca niște urme sonore dintr-o altă viață. Nu mai formează o limbă, dar poartă încă o emoție, cea a unor amintiri care mai trăiesc doar prin câteva silabe”, povestește Attila pentru Libertatea.

Un acordeon i-a schimbat viața: „Muzica spune ce nu pot spune cuvintele”

Părinții adoptivi au încercat să îi ajute să își găsească un drum. I-au înscris la cursuri unde copiii puteau testa diferite instrumente muzicale. Fratele a ales chitara. Pentru Attila, alegerea a fost acordeonul.

„Astăzi, muzica a devenit pentru mine o nevoie reală: aceea de a împărtăși ceea ce creez și de a-i vedea pe oameni cum se lasă purtați doar ascultând instrumentul meu.”

Nu a fost o decizie calculată, ci o atracție imediată.

„Simt o bucurie reală că sunt pe scenă și că pot împărtăși piesele la care am muncit mult înainte. Chiar dacă au trecut anii, emoția este mereu acolo. Fiecare primă melodie este un moment special, o legătură directă și imediată cu publicul.”

În timp, a început să cânte pe scenă la petrecerile tradiționale bretone, unde oamenii dansează ore întregi în cercuri mari. Publicul observa ceva special în muzica lui. Deși nu mai vorbea româna, melodiile lui păstrau inflexiuni est-europene. Fără să își propună, o parte din origini rămăsese în felul în care cânta.

„Muzica spune o parte din mine pe care cuvintele nu ar putea să o redea, ceva profund, aproape instinctiv.”

Două vieți într-una singură: ziua salvează oameni, noaptea… suflete

Instrumentul a devenit repede centrul vieții lui. A studiat, a predat și a ajuns profesor de acordeon 16 ani. Dar meseria de profesor nu îi oferea stabilitate financiară: chirie, facturi, obligații zilnice.

„A trebuit să îmi pun o întrebare simplă, dar esențială: «Cum pot să îmi păstrez vocația artistică și, în același timp, să am stabilitate?»”

A lucrat o perioadă la pompe funebre, experiență care l-a marcat profund, apoi a devenit ambulanțier. A descoperit că munca aceasta îi semăna: contact direct cu oamenii, conversații, sprijin în momente dificile.

„Am decis să am un loc de muncă «clasic», iar concertele să le continui în paralel.”

Suferința pe care o vede zilnic nu l-a transformat radical, dar l-a făcut mai atent la ceilalți. Uneori drumul lui duce până la finalul altor drumuri, dar spune că a învățat să continue chiar și după astfel de momente.

„Este și o formă prin care pot aduce puțină ușurare atunci când situația o permite. Desigur, sunt cazuri care lasă urme. (…) În astfel de momente rămâne un nod în gât, o emoție care nu dispare, chiar dacă înveți să mergi mai departe.”

Seara însă revine la muzică. După tură urcă pe scenă alături de trupa Kled și cântă până noaptea târziu. Pentru el, cele două vieți nu se contrazic. Se completează.

„Este o formă de transmitere și de conexiune, aproape instinctivă, care uneori trece dincolo de cuvinte.”

Drumul greu spre România: „Unde este Cătălina?”

Deși viața lui era construită în Franța, o întrebare i-a rămas mereu în minte: ce s-a întâmplat cu frații și părinții biologici. Și, într-o zi, a început căutările persoanei care a fost odată, demult.

„Primele demersuri au fost făcute prin Ambasada României, pentru a obține informații și piste concrete. În paralel, am încercat să căutăm și pe cont propriu, deși aveam foarte puține date. Unul dintre puținele repere era numele și prenumele educatoarei de la orfelinat, Dana. De aici, totul s-a construit treptat, cu multă răbdare, așteptare și uneori îndoieli. Nici astăzi nu aș putea spune exact cât a durat.”

În cele din urmă, cea mai importantă parte a căutării s-a făcut prin corespondența cu Dana. Ea s-a implicat enorm pentru a-i găsi pe frații, sora și părinții biologici. Fără ea, această căutare ar fi fost poate chiar imposibilă.

Reîntoarcerea în România a venit cu bucurie și cu teamă, cu speranța că, în sfârșit, pune fețe reale pe nume vechi.

„Îmi amintesc, înainte de toate, bucuria profundă din clipa în care am aflat că urma să mă întorc în țara mea de origine. Doar această idee era deja foarte încărcată emoțional. Exista speranța de a-mi regăsi o parte din familie, de a pune chipuri reale unor nume și unei povești care, mult timp, fusese incompletă.

Pe lângă bucurie, a fost și multă emoție, chiar nervozitate. Mă gândeam la ei, la ce vor simți când mă vor vedea venind cu o altă familie, o altă viață, o altă identitate. Mă întrebam cum mă vor primi, cum mă vor privi și dacă întâlnirea va fi simplă sau încărcată de lucruri nespuse.

Primul contact cu fratele meu a fost, până la urmă, foarte natural, aproape banal și chiar amuzant, lucru care i-a surprins pe părinții mei. Nu a existat o scenă dramatică, ci ceva spontan și sincer. Eu am simțit un amestec puternic de bucurie și entuziasm. Îmi amintesc că mi-am spus: «Dacă l-am găsit pe unul, atunci sigur îi vom găsi și pe ceilalți»”.

Mai târziu, întrebarea cu adevărat importantă, „Unde este Cătălina?”, a primit și ea răspuns. Au vorbit pentru prima dată prin apel video. Au aflat unul despre altul, au comparat amintiri și au încercat să reconstruiască o poveste pe care nimeni nu le-o spusese complet.

„Am ezitat, apoi am decis să îi scriu, în franceză. O săptămână mai târziu, aproape ca un semn, am primit un apel video. Era Cătălina. Din acel moment, totul s-a accelerat. Emoțiile, întrebările, tăcerile. Am vorbit despre abandon, despre ce știa sau nu știa ea despre mama noastră biologică, despre drumurile pe care le-am urmat fiecare.”

Legătura există și azi, chiar dacă la distanță: „Legătura aceasta, chiar și de la distanță, este prețioasă. Nu umple toate golurile, dar păstrează un fir între noi și ne ajută să ducem mai departe o parte din povestea noastră comună.”

Răspunsurile care nu au venit niciodată: „Mi-aș fi dorit să mă întrebe dacă am fost fericit”

Despre mama biologică nu a rămas furia, ci mai degrabă un gol. Nu lipsa ei a fost cel mai greu de acceptat, ci lipsa explicațiilor, lipsa iubirii, a unei îmbrățișări sau a unei strângeri de mână. Deși a găsit-o.

„Am crescut cu această întrebare în fundal. «De ce abandonul? De ce nu s-a întors la orfelinat după câțiva ani? De ce această tăcere atât de lungă?» Cu timpul, am învățat să trăiesc cu aceste întrebări. Mi-am construit viața în altă parte, într-o altă țară, într-o altă limbă, într-o altă familie. Și, chiar și așa, nu pot spune că îi port resentimente. Viața m-a învățat că unele decizii depășesc uneori oamenii care le iau.

Ce a fost mai greu de acceptat a fost momentul revederii, chiar și virtuale. Să îți regăsești copilul după atâția ani, să știi că a fost abandonat și apoi adoptat, și să nu întrebi cum a trăit, cine a devenit, prin ce a trecut… asta a lăsat un gol aparte. Mi-aș fi dorit întrebări simple și omenești: «Cum a fost pentru tine? Ai fost fericit? Ești bine acum?»”, povestește Attila pentru Libertatea.

„Mi-aș fi dorit să îmi spună povestea ei, povestea mea, povestea noastră. Să îmi explice de unde vin, cine a fost familia mea, care au fost motivele și împrejurările, chiar dacă erau dureroase. Nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege. Pentru a putea, în sfârșit, să îmi așez toate piesele identității la locul lor.”

Dar femeia care a dat viață copilului Kristof, că acesta a fost numele lui românesc, nu a știut să îi fie mamă, nici măcar un minut.

„În locul acestor cuvinte a existat o cerere de ajutor financiar. Gestul în sine m-a tulburat, nu pentru că nu aș fi vrut să ajut, ci pentru că a venit acolo unde eu așteptam un dialog, o apropiere, o încercare de legătură. Nu așteptam justificări sau reparații, ci recunoaștere, un cuvânt, un schimb uman. Astăzi merg mai departe cu acest gol. Face parte din mine, la fel ca istoria mea și rădăcinile mele multiple. Chiar dacă unele răspunsuri poate nu vor veni niciodată, cred că simplul fapt de a le rosti este deja o formă de eliberare.”

Cine ești când nu mai ești de acolo, dar nici de aici

Astăzi, Attila se consideră francez și profund legat de Bretania, locul unde trăiește și unde cântă. România este locul nașterii, nu locul vieții. Totuși nu simte că a rupt complet legătura. Muzica păstrează ceva ce memoria nu mai are.

Experiența adopției i-a schimbat modul de a vedea familia. Își dorește, la rândul lui, să adopte un copil. Pentru el, a fi părinte nu înseamnă doar legătura biologică, ci prezență, stabilitate și alegerea de a avea grijă de cineva.

„Poate surprinzător, mi-aș dori, la rândul meu, să adopt. Este o dorință care vine din interior. Poate pentru că știu ce înseamnă să fii un copil primit într-o altă familie, să îți reconstruiești reperele și să crești datorită unor oameni care aleg să te iubească.

Mă întreb adesea: «De ce eu? «De ce am avut această șansă și nu alt copil care ar fi avut nevoie de un cămin și de stabilitate?» Poate tocmai această întrebare îmi alimentează dorința de a oferi, la rândul meu, o șansă. Pentru mine, a fi părinte nu înseamnă doar a da viață biologic, ci a oferi prezență, siguranță și un spațiu în care un copil să poată deveni el însuși.”

Un mesaj către un copil al nimănui: „Drumul este plin de bunătate”

Povestea lui nu este una perfectă. Are goluri, întrebări și lucruri rămase fără răspuns. Dar este povestea unui copil care a plecat fără să înțeleagă ce i se întâmplă și a ajuns adult într-o altă țară, cu o viață construită prin muncă și muzică.

„Dacă aș putea să îi vorbesc copilului care eram la șapte ani, i-aș spune, înainte de toate, să se bucure din plin de copilărie, de fiecare moment, chiar și de cele mai simple. Să nu încerce să înțeleagă totul prea repede și să nu își pună prea multe întrebări despre ce i se întâmplă, ci să primească lucrurile așa cum vin.

I-aș spune să fie atent la gesturi, la priviri, la momentele petrecute cu ceilalți și să le prețuiască. Fiecare clipă oferită de cineva este un dar și poartă intenții bune. Privind în urmă, i-aș mai spune să aibă încredere în viață și în oamenii din jurul lui. Chiar dacă drumul poate fi uneori complicat, este și plin de bunătate.”

Un gând pentru România, după 26 de ani: „Am plecat copil, dar nu am plecat complet”

Acum, pentru prima dată, după ani în care și-a construit viața departe de locul în care s-a născut, Attila Henry vorbește direct cu România. Nu o face ca un muzician care a reușit în străinătate și nici ca un om care vrea să dea lecții, ci ca un copil român, crescut într-un orfelinat, care a avut o șansă cum puțini au și care încearcă să-și pună în ordine propria poveste. În interviul exclusiv pentru Libertatea, spune lucrurile fără ornamente și fără să caute vinovați, dar cu un adevăr care rămâne greu de dus.

„Cititorilor din România aș vrea să le vorbesc simplu și sincer.

M-am născut în România. Este un fapt și este o parte din mine care nu va dispărea niciodată, chiar dacă viața m-a dus în altă parte. Mult timp, România a fost pentru mine un loc aproape abstract. Un loc de naștere, o poveste spusă de alții, câteva amintiri fragmentate: clădiri, mirosuri, fețe.

Povestea mea nu este ideală. Este făcută din șanse, dar și din lipsuri, din întrebări fără răspuns și din tăceri.

Ce aș vrea să spun este că identitatea nu este ceva fix. Nu se reduce la un pașaport, la o limbă sau la un loc de naștere. Se construiește în timp, prin întâlniri, prin răni și prin vindecare. Poți aparține mai multor locuri fără să trădezi niciunul. Poți iubi țara în care te-ai născut și țara care te-a crescut.

Pentru mine, întrebarea nu este doar «De unde venim?”, ci «Ce facem cu această poveste?”. Ce alegem să ducem mai departe? Prin muzica mea și prin alegerile mele încerc să transmit că, în ciuda rupturilor și a drumurilor complicate, se poate găsi sens. Se poate transforma durerea în ceva viu și se poate merge înainte fără să negi de unde vii.”

Attila are astăzi 33 de ani, ajuns în Franța în anul 1999. Între 8:00 și 17:00 salvează vieți pe ambulanță, iar de la ora 21:00 urcă pe scenă și salvează suflete. Iar în fiecare seară, când acordeonul începe să cânte, trecutul și prezentul se întâlnesc în același om.

„Dacă aceste cuvinte ajung la măcar o singură persoană, atunci povestea mea și-a găsit locul.”

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro