Proful de filozofie care a dat Bucureştiul pe caiacul cu care vâsleşte prin sălbăticia cea mai adâncă a Deltei Dunării

Averea profesorului care spune că nu trebuie să mai facă nimic

Într-un altfel de „Top Forbes”, Ştefan Constantin e unul dintre cei mai bogaţi oameni din România. Căci în fiecare dimineaţă, când iese din vechea casă lipovenească ridicată acum un secol pe malul lacului Goloviţa, ochii lui cuprind frumuseţea nemărginită a lagunei ce i se întinde la picioare. Apa, un petic de cer fluid prin care lucesc pâlcurile uriaşe de stuf auriu, încă uscat, pomii înfloriţi din grădina ce coboară spre lac, stolurile de păsări ce tulbură încremenirea acestui peisaj.  

În declaraţia lui de avere, la „bunuri inestimabile”, profesorul venit din Bucureşti ar trebui să-şi treacă şi toate vechiturile pe care le adună-n curtea lui, cu bucuria unui copil ce descoperă comori nevăzute de alţii. De la iconostase lipoveneşti, orologii, felinare şi cioburi din amfore romane, culese de pe malul mării, şi până la landoul din lemn pentru bebeluşi. 

Recomandări

Miniștrii Guvernului AUR, dacă George Simion devine președinte: oameni de afaceri, traseiști politici și admiratori ai Mișcării Legionare

Şi toată această avuţie e păzită şi completată de câinii pe care bărbatul i-a adunat de pe coclauri, adăpostindu-i în curtea lui.

„Eu nu trebuie să mai fac nimic”, scria Ştefan Constantin cu cinci ani în urmă, pe o reţea de socializare. „E suficient să stau întins pe pat, în camera mea cu pereți din pământ și să ascult. E suficient să ascult marea vuind peste hăul lagunei și să îmi simt buzele sărate. E suficient să aud gârlițele țipând în susul dimineții și să le văd păscând grâul verde pe dealurile Dobrogei. Ajunge să aud aerul plesnind peste acoperișul de stuf și să știu că iubirea veșnică a lebedelor zboară pe deasupra mea. Iar în aprilie, când deodată se face liniște, atunci să știți și voi că pelicanii planează și, cu aripile lor uriașe, opresc tot zgomotul lumii”.

Recomandări

Deniz Floroiu, zis „Gucci”, vrea să scape de extrădarea din Columbia. Infractorul de origine albaneză e condamnat la 11 ani în România pentru trafic de persoane

În liniştea asta, de nimeni pe pământ, într-un alt aprilie, aşezat pe o barcă transformată în canapea, Ştefan Constantin ne-a povestit tot drumul vieţii lui până la tihna de aici.

A descoperit pe hartă o plajă sălbatică şi a vrut să ajungă acolo 

S-a născut acum 51 de ani, în decembrie, la Târgovişte. Părinții lucrau amândoi la un spital de psihiatrie, mama – asistentă medicală, iar tatăl – electrician. „Mai am o soră, cu 2 ani mai mare decât mine. Locuieşte acolo, în zonă, şi are o viață total diferită de a mea. Viață de familie: copii mari, nepoți. Eu am fost oaia neagră a familiei, n-am respectat tradițiile”, râde Ştefan Constantin. „Am avut cu totul alte idei în ceea ce privește viața, cum să o trăiești”.

Recomandări

Violența din spatele lui Simion. Ce alegi când votezi cu „protejatul mai tânăr”?

Mai întâi de toate, trebuie să ştiţi că el şi-a construit aceste idei şi tot planul vieţii încă de când era copil. De atunci visa să ajungă în marginea ţării, căci fiind „pasionat de geografie, eram tot timpul cu nasul în hărți și îi spuneam mamei «uite, vezi bucata asta de plajă la nord de Năvodari până la Sfântul Gheorghe? Trebuie să fie o plajă sălbatică, sunt vreo sută și ceva de kilometri. Eu acolo vreau să mergem la mare». Iar mama zicea «ești nebun, acolo e pustiu, unde să mergem la mare?». Și n-am convins-o niciodată să venim în zona asta”, mărturiseşte Ştefan Constantin.

Al doilea obiectiv al lui a fost „fără căsătorie și fără copii; de când aveam 7-8 ani mi s-a înfipt în creier. Din două motive: unul, că mi s-a părut că nu sunt în stare să cresc un copil, să-l fac om. Consideram că habar n-am ce e aia «om», tot căutam să înțeleg asta, iar dacă «eu nu știu ce e omul, cum aș putea să iau o găgălice şi să o transform în ce? Sigur ar fi un eșec!»

Ãsta ar fi un motiv, dar nu cel mai important. Cel mai important motiv a fost egoismul: un copil, dar și o relație, o căsătorie, îţi consumă timp. Și eu, fiind egoistul prin excelență, am refuzat să mă înham la așa ceva. E simplu. Nu mă credea nimeni, îți dai seama, un copil de 8 ani care spune că nu se însoară niciodată, cine-l ia în serios? Râdeau de mine toți. Da eu m-am ținut de plan”, spune el. 

În copilărie, nu voia să meargă nici la grădiniță, nici la școală, „eram extrem de nervos că trebuie să fac asta, pentru că eu nu consideram c-ar fi, în nici într-un fel, necesar. Învățam, studiam singur acasă şi am avut tot fel de pasiuni de mic, de la istorie, arheologie şi până la zoologie. Iar geografia o mâncam pe pâine. Aşa că, cel puțin până prin clasa a VI-a, tot ceea ce mi se spunea la școală eu știam deja”.

Copilul fără dexonline, care citea sute de pagini, ca să afle ce înseamnă un cuvânt

Citea enorm, „în jur de 15 cărți pe lună”, îşi aminteşte profesorul. „Luam de la bibliotecă și cumpăram, toți banii mi-i dădeam pe cărți. Am acum în jur de 2.000 de cărți, răspândite pe unde am locuit”.

– Cititul e un obicei pierdut. Copiii din secolul trecut citeau mult şi pentru că n-aveau internet.

– Nu aveam internet și, din punctul ăsta de vedere, felul în care am crescut noi este, structural, extrem de important și de diferit faţă de felul în care cresc acum copiii. Un exemplu simplu: dacă găseam un simplu cuvânt pe care voiam să-l deslușesc etimologic, scoteam din biblioteci maldăre de cărți, parcurgeam sute de pagini, îmi lua şi o săptămână întreagă până ajungeam la ceea ce mă interesa. Câteodată mă stresa că trebuie să citesc atât de mult și consideram inutile orele alea pierdute cu nasul în cărți. Acum e simplu: Google, dai ce te interesează, găsești. Dar toate toate paginile acelea de cărţi parcurse, pe care atunci le consideram pierdere de vreme, se stratifică undeva, se depozitează, îți deschid încă o mie de ferestre şi te trimit în multe alte direcții. 

– Plus că ceea ce făceați era ca un soi de fitness pentru creier.

– Exact, îți țineai mintea brici. Dar, mă rog, nu știu dacă lucrul acesta este foarte important, așa, în viața fiecărui individ. Noi avem, cultural, acest model academic de dezvoltare a individului occidental, care ne-a fost impus, pentru că așa a evoluat Europa în ultima mie de ani – școlile să fie cât mai înalte, câți mai mulți ani de studiu, și așa vedem nou prototipul omului ideal: să meargă la școală, să studieze, să acumuleze. Evident că asta ajută şi că e de preferat. Dar nu știu dacă este, neapărat, cel mai bun model și dacă e musai să-l urmezi, ca să fii fericit. Nici într-un caz nu cred că este așa. 

– Ați ajuns la concluzia asta mai târziu, după sutele de cărţi citite?

– Am ajuns la concluzia asta când am înțeles că așa stau lucrurile. Toate societățile asta fac, nu? Instituționalizează învățământul, îl etapizează, indivizii sunt judecați în funcție de etapele pe care le-au parcurs în tot acest proces. Una e să ai patru clase, alta 12, alta 20. Societatea așa te judecă: „câte clase ai, câte diplome ai? Până unde ai ajuns cu studiul?”. Este un model social pe care, fără să stăm să-l analizăm, îl acceptăm ca atare încă de la 3 ani, de când mergem la grădiniță. Pentru că aia trebuie să facem. 

Cum s-a văzut la 16 ani Revoluţia în care „dacă o mierleam, muream ca prostu”

Şi doar pentru că asta trebuia să facă, Ştefan Constantin a mers la şcoală, în Târgovişte, iar apoi la liceu, unde recunoaşte că era „un chiulangiu. Cumulam sute de absențe, dar sistemul îți permitea să chiulești la nesfârșit, că nu te exmatriculau. Cu școala mă descurcam, pentru că aveam suficiente cunoștințe acumulate, iar la disciplinele umaniste aveam note mari: 8, 9 şi 10”.

În decembrie ‘89, când a fost Revoluţia, avea 16 ani şi „am fost pe străzi, am mers la primărie, ne-am înscris în gărzile locale… N-am mai ajuns acasă vreo 3-4 zile. Știți că Ceaușescu la Târgoviște a fost prins? Iar liceul meu era foarte aproape de unitatea militară unde el a fost închis și executat. Şi am fost în zonă, am participat. Doamne, ce naiv eram!”, se miră azi profesorul. „Dar n-aveai cum”, adaugă el, „căci entuziasmul ăla de atunci nu se compară cu nimic. Eu mă consider un om extrem de norocos, istoric, că am putut participa la o Revoluție. Cine Dumnezeu mai participă la o Revoluție?! Nu ne dăm seama decât după ce ne îndepărtăm de un eveniment, cât de important a fost”. 

Atunci, s-a tras cu arma în Târgoviște şi au murit oameni, devenind eroi-martiri. „Mie mi-a murit un coleg de liceu, mi-a murit un vecin”, spune Ştefan Constantin. 

„Vecinul ăla a murit ca prostu. Bine, şi eu dacă o mierleam, și mai aveam un pic de conștiință, ca să privesc acum din ceruri la ce-a fost, tot asta aș fi crezut despre mine: că am murit ca prostu. Era un șantier, se construiau niște blocuri pe acolo, și vecinul s-a suit pe-o macara, ca să vadă el mai bine ce se întâmplă. Un lunetist l-a luat la ochi, l-a împușcat şi a murit acolo sus, pe macaraua aia. Avea vreo 35 de ani. Iar colegul de liceu a murit pe stradă, în București; terminase clasa a XII-a în anul acela şi eram prieteni buni, jucam tenis împreună. Acum are o placă comemorativă la liceu”. 

Ce trebuie să sacrifice un profesor ca să devină precum un sfânt, la catedră 

În copilărie, Ştefan Constantin visa să devină arheolog, iar în primii ani de liceu se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Istorie. „Numai că în clasa a XII-a”, spune el, „am descoperit filozofia. Era imediat după Revoluție, când au început să apară foarte multe cărți ale unor autori interziși în comunism: Cioran, Eliade, toți românii plecați”. 

Şi-a schimbat direcţia spre Facultatea de Filozofie, însă acolo se dădea examen de admitere la logică, materie nou apărută, care nu se studiase în liceu înainte de ‘89. El a refuzat să facă meditaţii, convins fiind că poate să înveţe singur logica, dar până să reuşească asta, a fost încorporat. 

A făcut armata la jandarmi, în Timișoara, unde, pentru că terminase un liceu cu specializarea electronică, l-au trimis la transmisiuni, să înveţe limbajul morse. A devenit expert şi, în loc să facă zilnic instrucţie, mergea la concursuri şi câștiga medalii. „Concuram cu ofițeri și subofițeri care aveau 30 de ani de carieră și îi băteam. La olimpiadă internă a transmisioniștilor de jandarmi, eram singurul militar în termen şi am luat locul 2”, se mândreşte azi Ştefan Constantin.

După liberare, a mers la Facultatea de Filozofie, aşa cum îşi dorise. Iar din chiulangiul liceului a devenit tocilarul anului, deşi spune că nu prea i-a plăcut facultatea. „Așteptările mele au fost un pic înșelate”, mărturiseşte el. 

– Ce v-a dezamăgit, ca student?

– Dacă vorbeai la seminarii, îți spuneai o opinie, ți se cam închidea gura. Seminariștii erau la început, în primul an, al doilea, de când profesau, şi se simțeau atât de bine în pielea lor! Erau la catedră ca în faţa unei oglinzi care trebuia să le zică „mamă, ce frumos, ce deștept sunt eu!”. Ca să predai, să fii profesor, tentația asta e foarte mare. O știu, că am cunoscut-o. Am fost la catedră și mi s-a întâmplat mie. Dar, mai ales, am văzut asta la ceilalți. Pentru că m-am plimbat prin foarte multe licee din București și am avut sute de colegi. Și îi vedeam, îi observam. Nu prea vorbește nimeni despre asta. Mai ales pentru tinerii profesori, e o tentație la care puțini rezistă. Şi puțini o conștientizează. Statutul ăsta de… știi?, „cât de important sunt eu în fața clasei”. Și mulți uită că nu de-aia sunt acolo.

– Pe de altă parte, e mult mai ușor să domini de la înălțimea catedrei, decât să cooperezi cu cei din faţa ta. 

– Asta cu dominația, nu știu… Cu generațiile de acum, e greu să vorbim de dominație, e complicat. Dar trebuie să te focalizezi foarte tare pe ce ai de făcut pentru copilul acela din fața ta: să-i schimbi viața, structura de personalitate, cât poți tu de mult, în bine. Cam aia trebuie să faci tu. Asta înseamnă cumva, așa, în termeni mistici, să te transformi într-un fel de sfânt, adică să sacrifici total egoului tău intern. Şi mai ales tinerii profesori fac exact pe dos: totul se focalizează în hiper egoul lor. 

Clasa e o oglindă pe care ei și-o pun în față și spun: „Ia uite, ce deștept sunt eu! Băi, ce frumos am zis-o p-asta! Ia uite ce mișto am zis-o eu p-asta!”. Nu, învățământul ar trebui să fie la polul opus, pentru un educator. Renunți complet la egoul tău, n-are ce căuta acolo, uiți de tine. E greu să o faci, foarte greu, dar cu asta trebuie să începi. Trebuie să te focalizezi doar pe copiii ăia. Și cam asta s-a întâmplat în facultate cu profesorii mei, tinerii seminariști, care uitau de tot de faptul că ei trebuia să ne învețe pe noi lucruri. 

– Uitau și de experiența pe care ei au avut-o, la rându-le, ca studenţi. 

– Păi, e o chestiune greu de conștientizat, la filozofie. Cumva, e tradițional și modelul ăsta pedagogic, al maestrului și al ucenicului. Ai un profesor universitar, o somitate, şi domnii aceștia profesori strâng pe lângă ei studenți care-i admiră, le acceptă ideile. Se practică chestia asta de sute de ani. Mai ales în perioada interbelică, avem atâtea modele: domnul Nae Ionescu, care a fost mentorul unei întregi generații. Iar cei care au terminat facultatea având astfel de modele profesori, când au ajuns, la rândul lor, să le predea studenților, au început şi ei cumva să joace în filmul ăla, al mentorului.

Misionariatul ce putea schimba România: „Trebuie să jucăm rolul sacrificiului!”

În 2000, după ce a absolvit facultatea, a intrat în învățământ din convingere „Am crezut foarte mult”, spune Ştefan Constantin, „şi cred și acum, nu mi-am schimbat ideea, că educația este cam singurul lucru care poate schimba țara. În anii ‘90, era un dezastru total, politic, economic, şi le spunem și prietenilor mei din acea perioadă: «Haideţi să mergem cu toții în învățământ!». «Ești nebun la cap, murim de foame». «Înțelegeți cu toții că doar educația poate să schimbe. Educația sau să intrăm în politică! În politică nu vrem să intrăm, că ne mănâncă ăștia de vii. Dar putem să facem școală, putem să educăm generațiile care vin și să avem speranța la ele că, fiind oameni educaţi, vor schimba și societatea. Dacă nu rupem noi cercul ăsta vicios, n-o să o facă nimeni. Trebuie să jucăm rolul ăsta, al sacrificiului!»”.

Dintre prietenii lui, nu au fost mulți care s-au înhămat la sacrificiu. El însuşi intrase în învățământ cu gândul că va face asta doar o vreme, „10-15 ani, nu mai mult, că trebuia să-mi văd și de viața mea. Din punct de vedere economic, era o alegere foarte proastă: ca profesor debutant aveai salariul minim pe economie, 1.800.000 de lei (vechi – n.r.), adică vreo 80 de dolari la vremea aia, în 2000. Iar chiria garsonierei din Bucureşti în care locuiam era de 3.500.000 de lei, dublu față de salariul meu”.

Ca să poată supravieţui, şi-a mai luat un job, la o editură care scotea reviste de arhitectură şi amenajări interioare. „Scriam texte, făceam și fotografii. Era o treabă uşoară pentru mine și îmi dădeau 200 de dolari pe lună”, îşi aminteşte profesorul.

Primul liceu în care a predat a fost „Gheorghe Asachi”. „Am fost profesor și la licee mai bune sau foarte bune, dar și la licee slabe”, explică el. „De obicei, se făcea o normă din 2-3 licee şi, dacă aveai zece ore la un liceu foarte bun, la «Lazăr» sau la «Spiru Haret», mai aveai, în completare, 2-3 ore la un liceu foarte slab. Trebuia să le accepți pe toate”.

Despre strategii pedagogice improvizate şi despre „calitatea domnilor profesori”

– Cum a fost experiența de profesor?

– Păi, cu bune şi, cu rele. E greu, te lovești de multe, dar satisfacția e…

– Unde „te lovești de multe”? În clasă, cu elevii, în cancelarie sau la Inspectoratul Şcolar? 

– Peste tot. Te lovești de sistem… Mai întâi, ai confruntarea cu clasa, cu copiii care au 15 – 18 ani şi un bagaj serios, în spate. Educațional sau, mă rog, mai puțin educațional. Și e ca pe front, te confrunți cu ei din prima. Eu am testat foarte multe metode şi, până la urmă, am reuşit să găsesc cheia ca să ajung la ei. Dar mi-a luat câțiva ani buni, în care am testat tot felul de strategii pedagogice. Nu de manual, improvizam. Trebuie să fii foarte adaptabil. Dacă te ghidezi după obiectivul ăsta, că cel mai important e să schimbi ceva în bine în structura de personalitate a copilului, de aici încolo improvizezi, înveți, studiezi şi testezi continuu, până vezi ce funcționează. Că nu o să funcționeze la liceul ăsta ce funcționează la celălalt, la copilul ăsta ce funcționează la celălalt, la clasa asta…. trebuie să fii într-o continuă adaptare. Lucru care nu se face la noi, din păcate. Sunt foarte puțini profesori cu dedicație. Am predat în 14 licee, toate din București, şi am avut peste 1.000 de colegi. Şi calitatea domnilor profesori lasă mult de dorit. Există și profesori dedicați, dar la fel ca și pe elevii foarte buni, îi cam numeri pe degete, sunt câțiva într-un liceu.

Spune că, în perioada în care a profesat el, „foarte mulți veneau în învățământ doar pentru că asta era singura lor soluție ca să câștige un salariu. Erau slab pregătiți, foarte slab pregătiți unii dintre ei”. Îşi aminteşte de o colegă, profesoară de biologie, care „nu putea să predea, pentru că o dominau total copiii; ea se pierdea la primele lor glume, îi prinseseră slăbiciunea și cum o prindeau, dădeau cu ea de dușumea! Aveam clase comune, eu predam logica și ea mă întreba: «băi, dar tu cum te descurci cu ăia? Că eu nu pot, nu le-am predat nimic până acum». Şi era jumătatea anului. «Dar ce-ai făcut până acum?», o întreb, şi-mi zice «mă duc la oră, citesc şi-i pun să conspecteze». Ok, dar de ce nu te duci tu acasă? Nu-ți dai seama că cheltuiești resursele statului? Banii părinților, până la urmă, că fiecare dintre noi cotizăm la stat, ca el să organizeze sistemul educațional…”.

De ce îi mulțumeşte lui Emil Boc, după ce i-a tăiat salariul cu 25%

Plecase la drum visând să schimbe lumea în bine, dar inerţia ei uriaşă a schimbat ceva în el. Şi vindecarea a început din acel loc sălbatic, de care se simţea chemat încă din copilărie. La Gura Portiței a ajuns prima oară în 2002 şi „a fost incredibil, mult peste așteptările mele!”, mărturiseşte Ştefan Constantin. „Am zis «eu de aici nu mai plec». Mă sunau prietenii: «băi, cum e?», «trebuie să veniți». Veneau, stăteau un weekend, plecau. Eu am rămas aici toată vara aia. Şi așa a început…”.

A revenit în fiecare vară. Apoi, şi-a cumpărat un velier mic, cu 3.000 de euro, banii pe care el şi Ana, iubita lui care lucra ca funcționar public la Primăria Capitalei, îi puseseră deoparte, avans pentru o garsonieră. „Toți eram captivi atunci, ca şi acum, în aceeași idee: un job cât mai bine plătit și să ne luăm apartament în București, cu credit la bancă, evident. Credit și apartament, asta își dorea toată lumea. Ãsta era scopul, nu vedeai mai departe de atât”.

Spune că el nu se imagina îmbătrânind între betoanele din Bucureşti. „Am păcălit-o pe Ana şi am luat barca”, râde el. „Apoi, am început să cutreier cu barca toate sălbăticiile de aici, toate apele, am început să merg în Deltă, Sfântu Gheorghe, Sulina”. 

Când au adunat alţi bani pentru ipotetica garsonieră, „iar am păcălit-o pe Ana”, recunoaşte profesorul, „şi i-am zis «băi, hai să luăm casă la Jurilovca».. Şi a luat-o, în 2007, cu 8.000 de euro. O casă lipovenească, cu pereţi din chirpici, veche de peste un secol, pe jumătate dărâmată. „Ce m-a atras foarte tare la ea”, spune Ştefan Constantin, „a fost faptul că era nemodificată, nu se intervenise absolut deloc”.

În vacanţa de primăvară şi apoi toată vara, venea împreună cu tatăl lui şi lucrau la renovarea casei. Apoi, „i-am zis Anei «7 ani mai stau în București și după, am plecat cu cățel, cu purcel. Vrei să vii cu mine? Bine. Nu vrei? Om vedea». Şi ei îi plăcea foarte mult zona, doar că era fată mai de oraș, așa. A zis «ok, bine, vedem, să treacă ăia 7 ani». Numai că eu aș fi vrut să plec atunci”.

Şi a venit anul 2010, când i-a dat brânci spre Jurilovca un prim-ministru. „Domnul Emil Boc, căruia, cu toată considerația, îi trimit salutări, mulțumiri. Mi-a dat apă la moară, mi-a suflat în pânze”, râde Ştefan Constantin. „Tocmai dădusem examen pentru gradul 2 și-mi crescuse și mie salariul cu vreo două milioane. Am luat salariul mărit doar două luni, că apoi ne-au tăiat la toţi salariile cu 25% (în iunie 2010 – n.r.). M-am întors la mai puţin decât aveam înainte şi atunci am zis «gata, eu plec»”. 

Survivor de Dobrogea: 9 zile pe bicicletă, în canoe şi în barca cu velă

S-a mutat în casa din Jurilovca, singur. Mai precis, într-un cort mare, amplasat în partea din spate a curţii pe care a închis-o cu un gard din stuf. El locuia acolo, iar casa o închiria turiştilor. Apoi şi-a cumpărat o lotcă mare, cu care organiza excursii prin zonă. Îi ieşeau bani şi din asta, dar şi jobul de la reviste, la care n-a renunţat decât în 2015.

Iar din ce a pus de-o parte şi din ce-a împrumutat, în 2022 şi-a mai cumpărat încă o casă, peste drum, în buza lacului Goloviţa. „50.000 de euro am dat pe ea. Dar acum, pe aceeaşi stradă, se vând casele şi cu 100.000 de euro, au înnebunit cu prețurile”, spune profesorul. 

A plecat din învăţământ, dar a continuat să predea. Turiştilor, despre istoria şi despre frumuseţile Dobrogei de Nord, care „e o zonă incredibilă şi atât de complexă, cum nu cred că mai există la noi în ţară sau în multe locuri din Europa… Aici, în centrul județului, spre Măcin, sunt Munții Hercinici, printre cei mai vechi munți din Europa, au 400 de milioane de ani. În afară de Munții Măcinului care sunt ei pitici, dar spectaculoși, aici sunt doar dealuri de 100 – 300 de metri; treci cu mașina pe lângă ele și habar n-ai ce istorie au. Apoi, te tragi spre pădurea Babadag, care îți dă impresia că ești în Apuseni, în multe locuri ale ei, și vii în zona asta lagunară. Pe partea cealaltă e marea, apoi Delta, care e, cum spun mulţi, cel mai nou pământ al țării. E o complexitate geografică foarte mare. Chestiunea e că cei care fac turism nu prea își bat capul să ducă oamenii în aceste locuri, pentru că cele mai frumoase zone sunt cele mai greu accesibile”.

Planul lui Ştefan Constantin e să meargă cu turiştii „în locurile acestea, izolate, sălbatice, unde e greu de ajuns”. Organizează excursii pe biciclete, în caiace, cu barca cu velă. Iar cei care vor să trăiască această aventură trebuie nu doar să ştie să pedaleze, ci „să şi poată sta pe bicicletă niște zile și în condiții dificile, pe un teren accidentat”, spune profesorul. „Caiacul e mult mai simplu: cineva care n-are două mâini stângi învață caiacul în 20-30 de minute”.

Sunt excursii de o zi, „pe care le fac aici, în zonă, cu turiștii care se cazează în Jurilovca”, dar sunt și excursii mai lungi, ce pot dura între 3 zile și 9 zile. „E o chestie mai degrabă de anduranță, dar și de acumulat mult, în zilele acestea. Pentru că în 9 zile, facem vreo 400 de kilometri prin toată Delta și în Dobrogea de Nord, zona continentală, și sunt foarte multe locuri diferite”.

Traseele excursiilor sunt gândite de el şi sunt diferite. Iar „clienții vin de pe Facebook”, spune Ştefan Constantin. Şi nu sunt puţini, pentru că, „cu cât este mai greu, mai extrem, cu atât li se pare mai interesant”. 

Cum se ajunge în „sălbăticia cea mai adâncă a Deltei”

Pe uscat, unde se merge cu bicicleta, „fac traseele în așa fel încât să oprim nopțile în localitățile prin care trecem”, spune profesorul. „Putem sta cu cortul într-un camping sau la un localnic, pentru că am cunoștințe prin toate satele, unde putem să ne cazăm și să mâncăm, dar cine vrea să-și ia o cameră la pensiune, are și varianta asta. Pe traseul de caiac însă, care e în sălbăticia cea mai adâncă a Deltei, nu există altă opțiune decât cortul”.

– Ce înseamnă „sălbăticia cea mai adâncă a Deltei”?

– Locurile pe unde nu umblă nimeni. Nici măcar pescarii, nici măcar localnicii. Sunt departe de orice localitate. 3-4 zile nu trecem pe nicio localitate. Iar caiacul te ajută foarte mult să ajungi în locurile acestea.

– Și ce descoperi acolo? 

– Sălbăticia (zâmbeşte). Nu e ușor. Și nu e pentru oricine. Am fost și înjurat: „de ce ne-ai adus aici?”. Pentru un canal prin care doar caiacul trece, stuful e căzut și trebuie să înaintezi prin stuful ăla căzut, nu vezi nimic în față. Şi nu e o chestiune de 5-10 minute, e o chestiune de 2-3 ore, că trebuie să mergi așa vreo 2-3 km. Multora le place foarte mult genul ăsta de aventură. De obicei nu dau greș, dar se mai întâmplă… 

– Ați avut vreun turist care să zică „du-mă înapoi, eu vreau înapoi”?

– Nu. Pentru că la excursiile astea mai lungi și mai grele, după ce se înscriu, fac cu ei un grup pe WhatsApp. Le dau acolo toate detaliile şi încerc și să-i mobilizez: dacă nu fac mișcare, n-au condiție fizică, să pună mâna să se miște un pic, înainte de a veni, pentru că altfel, au de suferit. Le spun în detaliu ce urmează. Şi n-am avut nicio situație în care cineva să spună „eu mă retrag, nu mai pot, mă întorc”. 

– Când ați fost ultima oară la București?

– La București ajung relativ des, că trec pe acolo ca să merg la mama. Dar ca să stau în București mai multe zile…, la ultimul târg de turism la care am participat, înainte de pandemie, în 2020. 

– V-a părut vreodată rău că ați plecat din Capitală? 

– Nu, absolut niciodată.

– Nici măcar atunci când aici e frig de îngheață pietrele și bate vântul, nu v-ați gândit, „mamă, ce bine ar fi fost acum la București”? 

– Nu gândesc niciodată așa. Mintea mea nu funcționează așa. Mintea mea funcționează într-un mod empiric simplu. Cel mai important pentru mine este peisajul, în ordinea viețuirii. Și atât timp cât sunt într-un loc şi-mi place foarte mult ce văd, iau locul ăla ca atare, cu tot ce vine el: cu vântul, cu frigul, cu soarele, cu praful. Nu mă enervează lucrurile astea. Tac și sufăr și îndur (râde), atât timp cât ochii văd un peisaj frumos… 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro