REPORTAJ. „Nu țara, România, mi-a făcut rău, ci câțiva oameni”. Cum a învățat un tânăr crescut într-un orfelinat din Sighet și adoptat în SUA să ierte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Izidor Ruckel, supraviețuitor al Căminului-spital din Sighetu-Marmației, a închiriat, anul acesta, un apartament în orașul copilăriei sale, unde a locuit mai bine de patru luni. În al doilea episod al poveștii lui, din Libertatea, bărbatul povestește de ce, de 22 de ani, își folosește economiile din State ca să petreacă timp și în România. În 2023, a făcut, între altele, voluntariat la un ONG pentru persoane vulnerabile.
Cuprins:
- „Prea departe, prea scump, prea săraci.” Așa i-au explicat de ce l-au lăsat în căminul-spital.
- Dorința de a ajuta
- Moartea unui copil și frica de ceva inexplicabil
- „Am început să scoatem acești tineri la lumină”
- Un muzeu pentru a nu uita
- „Nu este firesc să te întâlnești cu părinții fiului tău”
- „Legăturile de sânge nu sunt singurele valoroase”
- „Nu știam ce e luna și stelele, nici soarele, nu știam nimic, trăiam închis”
- Stigma și voluntariatul
- În 2017, românul era intervievat de actorul Morgan Freeman pentru docuseria „Povestea noastră”.
Prima dată Izidor a revenit, în 2001, în țară, împreună cu jurnaliștii de la televiziunea americană ABC News. Avea 21 de ani și trecuse deja un deceniu de la plecare. La vârsta majoratului din Statele Unite, el și-a cunoscut o parte din familia naturală în România.
Tot atunci a intrat pentru prima dată, după mult timp, în clădirea Căminului-spital din Sighetu Marmației.
S-a plimbat din încăpere în încăpere, așa cum ne plimbăm cu toții prin amintirea locurilor în care am crescut. Chiar și când doare. A avut și pentru prima dată sentimentul că el stăpânește clădirea și nu invers, așa cum se întâmpla când era mic: poate intra și ieși după bunul plac. Gratiile de la geamurile prin care a văzut lumea până a crescut nu-i mai închid acum universul dintre viața din cămin și cea de afară.
<strong>Magnetul care l-a atras mereu spre România a fost, în primul rând, nevoia de a ști. Unde e acasă și de ce a fost abandonat? </strong>
„În adolescență eram foarte rebel, îmi uram părinții și surorile (soții Ruckel din America, care l-au adoptat, aveau trei fiice, n.r.) din cauza faptului că am devenit homesick (i s-a făcut dor, n.r.) de România”. Oricât de greu i-a fost în căminul-spital, acela era singurul „acasă” pe care-l cunoscuse, locul unde a copilărit cu alții de vârsta lui și unde a întâlnit-o pe îngrijitoarea Maria Onișa, care l-a invitat în familia ei pentru o seară.
Mulți dintre copiii adoptați la nivel internațional își caută astăzi familiile biologice. La fel ca o parte dintre ei, și Izidor a găsit-o. Pentru el a fost posibil prin intermediul televiziunii care a făcut un reportaj despre viața lui.
Când și-a vizitat părinții biologici în Tășnad, la 160 de kilometri de Sighet, majoritatea răspunsurilor primite au rămas în memoria lui drept niște cuvinte într-o limbă aproape străină.
„Prea departe, prea scump, prea săraci.” Așa i-au explicat de ce l-au lăsat în căminul-spital.
I-a mai întrebat și dacă s-a născut cu o dizabilitate locomotorie. „Cred că mi-a adus o mare ușurare faptul că nu m-am născut cu o dizabilitate. Am fost bolnav și m-au dus la doctor. Printr-un ac am fost infectat”. Astfel, ține el minte, i-au explicat părinții că a făcut poliomielită, o boală virală cunoscută și drept paralizie infantilă, care afectează mușchii membrelor.
Maria, mama lui naturală, i-a zis că nu au avut și nici nu au știut mai mult. După ce s-a îmbolnăvit, abandonarea lui într-un spital a părut continuarea firească a lucrurilor la începutul anilor ‘80.
În timp ce asculta, Izidor simțea că ar putea rămâne prins acolo, în acea casă îndepărtată.
Dorința de a ajuta
„Când m-am întors în SUA după ce am stat o lună în România, am urmărit emisiunea la televizor și mi-am dorit să fac ceva, să pot să ajut, să cresc gradul de conștientizare legat de cei care încă sunt instituționalizați, cei care nu au o voce și nu pot vorbi despre asta pentru că sunt blocați”, mai povestește Izidor, care este și activist pentru drepturile copiilor instituționalizați.
O voce și pentru toți copiii care nu au avut șansa să ajungă oameni mari.
La Căminul-spital pentru minori din Sighetu Marmației, din care Izidor a plecat la 11 ani, au murit 239 de minori în perioada 20 ianuarie 1973 – 31 decembrie 1991, conform datelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). La căminele-spital din Cighid și Păstrăveni s-au înregistrat, de asemenea, sute de decese.
Moartea unui copil și frica de ceva inexplicabil
Prima dată când Izidor a aflat că viața se termină avea în jur de 7 ani. Atunci, un coleg de cămin a murit. „L-au lăsat în cameră și au pus un cearșaf peste el”, își amintește. Înainte să vină cei de la morgă să ridice trupul, s-a dus să-l vadă. A dat cearșaful la o parte și l-a atins pe cap. Era rece, mai ține minte.
A observat și că avea un bandaj pe frunte. La acea vârstă, a crezut că băiatul a murit din cauza bandajului și i-a fost teamă multă vreme că i s-ar fi putut întâmpla ceva asemănător: „De fiecare dată când am avut un bandaj, chiar și în America, înainte să merg la culcare îl dădeam jos”.
„Am început să scoatem acești tineri la lumină”
„Mentalitatea comunistă a fost că hrănești și speli”, explică Gabriela Rosus, din echipa de monitorizare a ONG-ului Hope and Homes for Children. O mentalitate care s-a aplicat până la închiderea instituției, în 2003.
Aceasta își amintește că a lucrat cu tineri și copii din căminul Sighet care nu știau să mestece sau care, de pildă, nu văzuseră niciodată un câine.
La nivelul Sighetului nu mai este un șoc pentru nimeni să vezi un copil cu disformie facială sau cu o problemă fizică, în scaun cu rotile. Am început să scoatem acești tineri la lumină.
Gabriela Rosus a ajuns să lucreze acolo în 1998, ca profesor translator de engleză pentru organizațiile și activiștii din străinătate care voiau să ofere ajutor în orfelinate.
„Căminul-spital e cunoscut în toată lumea pentru ororile de acolo. Nu pot să dau vina pe toți că nu au făcut, au făcut ce au putut cu ce aveau la dispoziție”, crede Rosus.
Și Izidor a ajuns să privească spre cei angajați atunci în instituție cu o oarecare înțelegere:
„Nu toți oamenii care au lucrat în instituții erau răi. Nu țara, România, mi-a făcut rău, ci câțiva oameni.”
Legat de condițiile în care anul acesta s-a descoperit că erau ținuți bătrâni și oameni cu dizabilități în azilele groazei din Voluntari, Ilfov, dar și din alte județe, Gabriela Rosus spune că este vina autorităților care nu verifică atunci când ar trebui.
Un muzeu pentru a nu uita
Izidor se numără printre supraviețuitorii care participă constant la evenimentele Muzeului Abandonului și care și-au spus povestea în fața camerei.
Acesta este un muzeu digital ce și-a propus să conserve memoria realității de acum mai bine de 30 de ani, din Căminul-Spital din Sighetu Marmației. Astăzi, muzeul înseamnă o colecție de poze, video-uri și mărturii menite să arate condițiile în care au trăit copiii instituționalizați, dar și să explice fenomenul abandonului, precum și pe cel al adopțiilor.
„Nu este firesc să te întâlnești cu părinții fiului tău”
În 2015, Izidor a revenit la familia lui biologică, și de data aceasta însoțit de o televiziune care relata despre viața lui. Marlys Ruckel, mama lui adoptivă, a fost, de asemenea, prezentă și a adus un album foto. Așezați la aceeași masă, cu ajutorul pozelor, au parcurs cei 35 de ani de viață în care n-au știut unii de alții.
Am fost foarte emoționată, nu este firesc să te întâlnești cu părinții fiului tău”, descrie Marlys întâlnirea. „Am fost întâmpinată cu îmbrățișări și sărutări și am fost condusă în casa lor. Izidor seamănă atât de mult cu tatăl său biologic. Sora și frații lui erau acolo. Mătuși, unchi și verișori au venit să-l vadă. Era ca și cum ar fi fost o celebritate în orașul natal. Am simțit că a adus un fel de vindecare pentru toată lumea.
„Întâlnirea a fost great (grozavă, n.r.)”, rezumă și Izidor momentul. Dar realitatea îi desparte în continuare. „Mama mea are impresia că ea nu m-a abandonat niciodată. Este foarte greu pentru ea să înțeleagă ce înseamnă abandonul. Încerc să nu mă cert. Suntem în două lumi diferite”, explică el de ce nu ar putea să aibă o relație apropiată cu mama biologică. În schimb, se înțelege bine cu Mugurel, fratele lui cu doi ani mai mic.
Mugurel își amintește că și-a cunoscut fratele când avea în jur de 9 ani, chiar înainte ca acesta să plece în State. Apoi au existat mai multe povești legate de ce se întâmplă cu Izidor. Părinții i-au spus că nu e acasă cu ei pentru că e bolnav. Iar când a aflat că a plecat în America, a crezut că s-a dus la tratament și se întoarce repede, dar au trecut 14 ani până când s-au întâlnit din nou. Mult mai târziu a aflat că Izidor a fost adoptat și are o altă familie acolo: „El a crescut cu ei, iară noi am crescut fără el”, rezumă bărbatul.
Prima întâlnire? Nu pot să vă descriu, a fost ceva foarte interesant, foarte emoționant pentru că noi nu ne-am văzut din copilărie.
Când s-au revăzut în România, ca oameni mari, au vorbit despre viața fiecăruia și și-au propus să nu mai lase să treacă atâția ani între întâlnirile dintre ei. Ceea ce au și făcut.
„Legăturile de sânge nu sunt singurele valoroase”
Izidor a rămas în relații bune și cu cele trei surori din State, precizează acesta, pentru că „legăturile de sânge nu sunt singurele valoroase”. Iar relația cu părinții adoptivi, complicată în adolescență, s-a îmbunătățit în timp.
„Am avut încredere că Dumnezeu va duce la bun sfârșit lucrarea pe care o începuse. Izidor este un tânăr minunat și suntem foarte mândri de ceea ce a devenit. Mereu glumim cu el că «am putut scoate copilul din România, dar niciodată nu vom scoate România din copil»”, spune, pentru Libertatea, Marlys, mama lui adoptivă.
Credința îl ajută și pe Izidor să meargă înainte, ne explică el. Și este recunoscător, mai spune, că a crescut într-o familie creștină.
„Nu știam ce e luna și stelele, nici soarele, nu știam nimic, trăiam închis”
În religie a găsit un sprijin și Robi Czucur, un tânăr de 26 de ani, care a fost luat în plasament din Căminul-spital Sighet la începutul anilor 2000. Izidor l-a cunoscut acum câteva săptămâni pe băiatul cu 16 ani mai tânăr.
Robi a terminat 12 clase la o școală specială și s-a angajat în spitalul din oraș la scurt timp. Astăzi lucrează pe post de curier la arhiva spitalului.
Ne întâlnim în apropierea fostului orfelinat. Pentru că Nița Pop l-a luat la ea când Robi avea doar 5 ani, tânărul are puține amintiri din cămin. „Ne băgau într-o vană și ne lăsau acolo, lăsau foarte mult apa să curgă și era foarte fierbinte, exagerat de fierbinte”, povestește Robi.
N-a uitat nici clipele fericite legate de Nița, pe care o numește „mama”. Înainte să-l ia în plasament, îi aducea câte un corn cu ciocolată. El nu știa pe atunci ce e, recunoaște Robi, nici cum să îl mănânce.
„Nu știam ce e luna și stelele, nici soarele, nici planetele, nu știam ce e cerul, nu știam nimic, trăiam închis, izolat, trăiam într-un întuneric”, adaugă Robi. Mama lui i le-a arătat prima dată.
De la ea a aflat și că s-a închis căminul în 2003: „M-am simțit foarte bine, pentru că nu mai eram nici eu chinuit, nici alți copii nu erau chinuiți”, mai spune tânărul.
Ca și Izidor, Robi crede că demolarea acestei clădiri le-ar aduce, într-un fel, vindecare.
Stigma și voluntariatul
Anul acesta, Izidor a fost voluntar la „Suntem vocea lor”, un ONG care îi sprijină pe vârstnici și pe alți oameni vulnerabili. Aici face de toate, de la activități cu rezidenții, la spălat vase.
A încercat să își găsească și de lucru, să se poată întreține în România, dar spune că s-a lovit de discriminare din cauza dizabilității sale – poartă o proteză de sprijin la piciorul drept – și nu a reușit. Aceeași percepție o vede și la mama lui naturală, nu doar în societate.
Simt că ea mă privește mai degrabă ca pe un om cu o dizabilitate decât ca pe un fiu.
Iar incluziunea pe care o simte în State este unul dintre lucrurile pe care le apreciază cel mai mult la sistemul de acolo. A avut primul job la 16 ani, la un fast-food. De atunci a lucrat constant, a fost manager de restaurant, iar uneori, explică el, a avut chiar și în mai multe joburi în paralel.
Peste câteva zile, Izidor va pleca din nou în State, unde are de gând să își ia două joburi, ca să se descurce. Va continua să lucreze la un film despre viața lui din orfelinat și să se implice în activități care să păstreze vie memoria copilăriei lui și a celor crescuți în instituțiile pentru minori din România. Nu știe exact când va reveni aici, dar va continua să plătească chirie pentru apartamentul din Sighet decorat cu mileuri și covoare maramureșene, care a devenit și el un mic acasă.
bituca 10.09.2023, 10:03
Tara nu a facut nimic pentru ei.
AlexandraMilu 10.09.2023, 10:16
Trista realitatea a României de acum ceva ani.... Multă sănătate, om bun!
gavrildragan 10.09.2023, 10:35
Fiecare are o șansă,n viață S-ăi mulțumească lui dumnezeu!
lipanileana 10.09.2023, 11:05
A avut noroc ,a fost șansa vieții lui.
mica 10.09.2023, 11:22
Un om bun la suflet.