VIDEO. Un supraviețuitor al căminului groazei din Sighet, despre azilele din Voluntari: „Oamenii legați m-au dus direct în amintirile din copilărie”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Reporterii ziarului Libertatea au intrat în clădirea Căminului-Spital pentru minori din Sighetu Marmației, acum în paragină, ghidați de un supraviețuitor al acestuia. În anii ‘90, orașul de la granița cu Ucraina, cel mai nordic din țară, a pus România pe harta lumii din cauza condițiilor în care erau ținuți cei internați. Izidor Ruckel a plecat de aici în 1991, când a fost adoptat de o familie de americani. Astăzi, la 43 de ani, trece pe lângă pereții care stau să cadă și pe lângă amintirile trezite nu doar de aceste încăperi, ci și de alte imagini din prezent: bătrânii și oamenii cu dizabilități din azilele groazei. 30 de ani, aceeași atitudine față de persoanele vulnerabile.
Cuprins:
- La Căminul-spital pentru minori din Sighetu Marmației, din care Izidor a plecat la 11 ani, au murit 239 de minori în perioada 20 ianuarie 1973 - 31 decembrie 1991, conform datelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). La căminele-spital din Cighid și Păstrăveni s-au înregistrat, de asemenea, sute de decese.
- Astăzi, la peste 30 de ani distanță, în azilele pentru bătrâni și persoane cu dizabilități sunt în continuare înregistrate morți suspecte. În perioada februarie 2020 - martie 2021, conform documentelor obținute de Centrul de Investigații Media și Buletin de București, într-un singur centru din Voluntari au murit cel puțin 21 de oameni.
„Dragă mamă, de ce m-ai lăsat, de ce nu ai venit înapoi după mine?”, Izidor Ruckel citește din memorie cuvintele despre care își amintește că erau scrise pe un perete de la intrarea în Căminul-Spital pentru minori din Sighetu Marmației. Astăzi, acel perete are doar mâzgăleli ilizibile. Trecem de el și intrăm în clădire.
O casă ca în serialul „Dallas”
Înconjurat de oamenii alături de care îşi trăia primii ani din viață, Izidor era absorbit de imaginile care se derulau pe ecranul din fața lui. După Revoluție, în acest cămin a ajuns, în urma donațiilor, primul televizor.
Rutina săptămânală de-a viziona câte un episod din „Dallas” era printre cele mai bune forme de a evada dintre pereții orfelinatului. Cu fiecare episod, Izidor creștea într-o casă mare din State, alături de o familie, chiar dacă nu știa ce înseamnă asta în realitate.
În 1991, băiatul de 11 ani a plecat din orfelinatul din Sighet spre propriul Dallas. Familia Ruckel, chiar din America, l-a adoptat. Când a aflat că se va muta în țara de la televizor, Izidor nu a avut niciun dubiu: urma să trăiască așa cum văzuse în film.
Partea asta din povestea lui de viață este una comună pentru mulți copii cărora adopțiile peste hotare le-au schimbat destinul.
<strong>Izidor, acum cetățean american, este public speaker și producător de filme documentare dedicate fenomenului de la Sighet, precum și autorul unei autobiografii.</strong>
Adopțiile internaționale, într-o Românie cu aproape 100.000 de copii abandonați
Anii ‘90 și tranziția au rămas în istoria recentă și prin fenomenul adopțiilor de la nivel internațional. În orfelinatele românești trăiau, potrivit unui raport al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, aproximativ 100.000 de minori născuți în urma Decretului 770, dat în 1966 de Nicolae Ceaușescu, care interzicea avortul. O parte dintre aceștia au fost adoptați internațional, însă nici astăzi nu se știe exact numărul lor.
În 2004, în urma criticilor Comisiei și ale Parlamentului European și după scandalurile privind traficul de copii luați din instituții, guvernul Năstase a blocat aceste adopții.
De-a lungul timpului însă, acest fenomen le-a adus unora dintre copiii abandonați într-adevăr o familie. Născut pe 20 iunie 1980, Izidor este unul dintre cei norocoși. Dar cei 11 ani petrecuți în instituții, trei într-un spital și opt în căminul-spital pentru copii irecuperabili de la Sighet - cărora sistemul nu le oferea nicio șansă - îi va purta cu el mereu.
Printre ruinele căminului
Într-o zi de final de august, Izidor intră în clădirea căminului-spital unde a copilărit. Nu e prima dată, s-a tot întors aici, deși a trăit în SUA mai bine de trei decenii. În dreptul geamurilor sparte încă sunt grilajele printre care el și ceilalți copii priveau spre curtea unde nu aveau voie niciodată să iasă.
Izidor, 43 de ani, e un bărbat de statură medie. Pășește rapid prin încăperile copilăriei sale. La piciorul drept poartă o proteză. Trece din cameră în cameră; nu mai există uși. Pășește pe doze de bere turtite și pe cioburi ce se strivesc sub tălpile lui.
„Aici erau perdele”, spune uitându-se spre niște geamuri de la parter. Vorbește când în română, când în engleză, cum îi vine mai ușor. Bărbatul cu șapcă neagră și tricou gri închis urcă apoi treptele prăfuite ale fostului cămin, ca să ajungă într-una dintre camerele unde a dormit înainte să fie adoptat. Din tavan picură stropi mari de apă.
La începutul anilor ‘90, când avea 11 ani, stătea la etajul al doilea. Aici l-au mutat după Revoluție, își amintește el, când conducerea căminului a făcut câteva schimbări. De exemplu, au fost pictați pereții. În camera lui de atunci încă se disting câteva personaje din poveștile pentru copii: iepurași și fluturi, scorojiți și ei ca întregul perete. „Erau opt paturi în cameră și câte un copil în fiecare”, spune Izidor.
Doi copii într-un pat
Se duce și un etaj mai sus, să caute un pat asemănător cu al lui de la acea vreme, căci vrea să ni-l arate. Nu găsește. Se oprește în camera cu pereți goi, în care a petrecut cel mai mult timp, înainte de ‘89. Aici avea în jur de 19 colegi, spune el, și dormeau câte doi într-un pat. După ‘90, când fiecare copil a primit propriul pat, spune el, „a fost ceva grozav, nu mă mai trezeam cu urină pe picioare”.
Căminul din Sighet s-a deschis în 1973 pentru îngrijirea copiilor între 3 și 18 ani, fără familie, cu dizabilități fizice și psihice. Dar aici se ascundeau o lipsă uriașă de grijă și abuzuri față de minorii cu deficiențe, după cum au arătat în filmările lor în 1990 jurnaliști și documentariști din State și nu numai. Întreaga lume a aflat atunci în ce condiții erau ținuți copiii: murdari, subnutriți. Căminul s-a desființat la mai bine de zece ani după Revoluție, în 2003. În viitor, clădirea va fi reabilitată și va avea o „destinație de tip sanitar”, transmite, pentru Libertatea, Consiliul Județean Maramureș.
La 20 de ani după închiderea Căminului din Sighet, oameni cu dizabilități și bătrâni din România treceau prin aceleași suferințe, în instituții care ar trebui verificate de stat.
„Oamenii nimănui”
„Oamenii legați de paturi, paturile supraaglomerate și saltelele peste tot m-au dus direct în amintirile mele din copilărie despre viața de orfelinat din Sighetu Marmației”, spune Izidor legat despre azilele groazei descoperite în Voluntari și în mai multe județe.
Bărbatul e convins că în România avem un Guvern care nu protejează bunăstarea celor din vulnerabili: „pentru unii, acești oameni nu ar trebui să fie în vizorul publicului și sunt considerați în continuare oamenii nimănui”.
„Cea mai mare provocare cu care ne confruntăm astăzi în România: dizabilitatea este o discriminare uriașă, alături de faptul de a fi rom. Văd constant comentariile celor care spun că persoanele cu dizabilități sunt incapabile să muncească și sunt considerate needucate”.
Între prezent și trecut
Din 2001, Izidor se împarte între România și SUA, țara adoptivă, iar pentru asta și-a cheltuit o mare parte din economiile strânse având mai multe joburi în State. În mai anul acesta, a revenit la Sighet, unde închiriază un apartament pe care l-a decorat cu milieuri, față de masă și covoare maramureșene împodobite cu trandafiri mari și roșii.
Și-a dorit să amenajeze un spațiu care să-i amintească de primul apartament pe care l-a văzut vreodată, al Mariei Onișa, una dintre îngrijitoarele din cămin. Avea 8 ani când aceasta l-a invitat să meargă cu ea acasă, să-i cunoască familia și să doarmă acolo.
„Am luat bătaie rău de la o infirmieră. Onișa a văzut și i-a spus să nu mă mai bată. Ea trebuia să plece de la lucru, mi-a spus că, dacă mă opresc din plâns, mă duce la ea acasă. Când am trecut de poartă, am văzut blocuri, magazine, case. Era noiembrie, prin zăpadă era greu, simțeam că trecuse cam o oră până la ea. Dar adevărul e că făceai doar zece minute”.
Despre Maria Onișa Izidor își amintește nu numai că i-a oferit prima șansă să descopere cum e într-o familie, dar și că i-a cântat muzică populară, între altele melodia „Cine-aude cucu sara”.
De când a luat-o la pas cu Onișa prin zăpada înaltă și până în 2001, la 21 de ani, când l-a revăzut după multă vreme, Sighetul s-a schimbat mult, recunoaște el. Au apărut din ce în ce mai multe cafenele și restaurante. Dar, în același timp, simte că mentalitatea oamenilor a stat pe loc.
În acest apartament închiriat, Izidor își ține o parte dintre fotografii, în special poze cu alți copii, unii din secția lui (erau repartizați pe mai multe secții, în funcție de vârstă și diagnostic), făcute de americanul Thomas Szalay, care a ajuns în România în ‘92, la un an după ce el a fost adoptat.
Sunt istorice fotografiile. Ca să ne asigurăm că nu se mai întâmplă, avem nevoie de dovezi. Lumea se bazează mai mult pe dovezi decât pe povești.
Are și imagini din perioada în care a ajuns prima dată în Sighet și a vizitat căminul pe-atunci încă deschis. A fotografiat unul dintre fostele lui dormitoare și s-a întâlnit și cu Maria Onișa, cu care a vrut de asemenea să aibă o amintire - câțiva ani mai târziu aceasta a murit.
Mama din SUA, despre adopție: „El își dorea o familie, noi ne doream un fiu”
„Nu o să uit niciodată ziua în care l-am văzut pe Izidor în persoană. Așteptam de mai multe luni să-l cunosc, iar el nu știa de existența noastră”, povestește, pentru Libertatea, Marlys Ruckel, mama lui adoptivă, aflată în State.
În 1991, aceasta a venit în România, la căminul din Sighet, cu o prietenă care urma să adopte, la rândul ei, un băiat. „Într-o cameră cu ușile închise, directorul și interpretul nostru au trecut în revistă documentele. Părea că durează o veșnicie, dar în cele din urmă directorul i-a invitat pe Izidor și pe Ciprian în cameră. Păreau speriați. Am început imediat să plâng. Interpretul nostru le-a explicat băieților ce se întâmpla. Izidor a încercat atunci să se facă plăcut, ca și cum ar fi trebuit să-mi câștige inima”. Marlys venise deja convinsă după ce l-a văzut într-un video al documentaristului John Upton, care a filmat la Sighet. „Izidor își dorea o familie, iar noi ne doream un fiu. Părea simplu”, adaugă Marlys.
Motivul pentru care Izidor continuă să țină vie legătura lui cu România, în zilele următoare în Libertatea.
andreea.online 08.09.2023, 17:16
Trist, fiecare copil are dreptul la o copilarie fericita, din care sa stranga amintiri placute.
Paulica1968 08.09.2023, 17:28
Dramatic
MoSi202 08.09.2023, 17:34
O poveste tristă! Felicitări Izidor,ai reușit în viața! Sănătate și putere de muncă în continuare!
Andrissima 08.09.2023, 18:09
:(
mary54 08.09.2023, 18:14
Amintiri triste,dar reale si dureroase din accea vrreme.