Jurnaliștii Libertatea relatează, față în față, din două tabere de refugiați: ce s-ar întâmpla dacă Rusia nu s-ar retrage din Ucraina, așa cum nu s-a retras de 14 ani din Georgia

Reportaj de Iulia Marin, Răzvan Luțac, Vlad Chirea (foto) – Medyka (Polonia) și Ada Constanda, Alexandra Șerban – Tserovani (Georgia)

Satul Tserovani se află la 40 de kilometri înspre nord de Tbilisi. Așezarea e culcușită într-o vale străjuită de munți, care la sfârșit de martie încă sunt acoperiți cu petice de zăpadă. La orizont se vede bătrânul Caucaz, alb. 

„Acum mi-am pierdut din speranța că voi reveni acasă”

În august 2008, Rusia a atacat Georgia și a ocupat două teritorii, Abhazia și Osetia de Sud, care s-au declarat regiuni separatiste. Zeci de mii de georgieni au fugit din fața armatei ruse și s-au adăpostit, temporar credeau ei, în câteva tabere de refugiați, ridicate iute în Georgia liberă. Oamenii au sperat că vor reveni curând în localitățile lor de obârșie. 

Au trecut însă 14 ani și nu doar că Osetia nu s-a întors la Georgia, dar un nou război asemănător a început, în altă parte a fostului imperiu sovietic. „Acum, când văd ce se întâmplă în Ucraina, mi-am pierdut din speranța că voi reveni acasă”, spune Sofia, una dintre refugiatele georgiene căreia timpul i-a cimentat, zi după zi, pe nebăgare de seamă, viața în tabăra din Tserovani.

Departe, spre nord-vest, la 2.300 de kilometri distanță, există o altă tabără de refugiați, mult mai proaspătă, la Medyka. Refugiul s-a ridicat prompt, din bețe și pânză, pe teritoriul polonez, la granița dintre Ucraina și Polonia. Și aici se perindă, precum cu 14 ani în urmă în Georgia, zeci de mii de oameni dislocați. 

Case și corturi

În timp ce în localitatea caucaziană Tserovani tabăra s-a transformat într-un complex de case așezate, în vechea Galiție, la Medyka, oamenii se adăpostesc în corturi sau trec mai departe. Un pianist cool și sufletist le însoțește drumul prin praf ucrainenilor, iar mulți speră că vor reveni curând acasă, în Mariupol și în alte orașe. Dar dacă nu va fi așa? 

Dacă războiul se va prelungi? Dacă, în ciuda faptului că aceleași puține țări, Siria de pildă, au votat la ONU în favoarea celor care au început războiul, lumea nu va ști cum să folosească o uriașă majoritate legală? Și dacă nu se va ajunge, lună după lună, anotimp după anotimp, la o soluție diplomatică?

Libertatea a trimis echipe de jurnaliști în cele două tabere de refugiați, plasate la miazănoapte și la miazăzi față de același irezistibil reflex imperial al folosirii forței împotriva celui mai slab. 

Puse față în față, viețile refugiaților ne vorbesc despre faptul că istoria se repetă. Sau poate nu. Oamenii care citesc vor decide. 

În urmă cu 14 ani

Când a fost atacată de Rusia, acum 14 ani, Georgia a construit 3.962 de case în 13 localități, în doar 4 luni, conform Transparency International. Cu o suprafață de 80 de hectare, tabăra din Tserovani este cea mai mare.

În timpul războiului pornit de Rusia contra țării de 3,7 milioane de oameni, au fost dislocați 138.000 de femei, copii și bărbați. Dintre ei, 30.000 au rămas să trăiască în tabere pentru refugiați interni, a socotit Agenția Națiunilor Unite pentru refugiați. Aceeași agenție ONU care astăzi estimează la peste 3 milioane numărul refugiaților ucraineni. 

„Am încercat să ne facem un cămin”

Dintre miile de case făcute pentru refugiați în toată Georgia, la Tserovani s-au ridicat 2.500. Sunt identice. 

După un deceniu și jumătate, amprenta umană a reușit și nu prea să spargă monotonia arhitectonică. Oamenii au încercat să facă schimbări pe ici, pe colo: și-au vopsit gardurile în culori diferite, și-au construit câte o anexă, și-au făcut grădinițe cu flori sau bolte de viță-de-vie. Pe fiecare străduță, găsești case în renovare și maldăre de materiale de construcții. Tserovani încă se transformă. 

„Când am ajuns, aveam de toate – gaze, electricitate, apă potabilă, canalizare, chiar și făină pentru gătit. Am încercat să ne facem un cămin, să ne putem simți ca acasă”, ne spune Sofia, o femeie de 60 de ani, care tocmai a coborât din microbuzul de Tbilisi. 

„Avem de toate aici, în sat, dar pentru cei care nu și-au găsit un loc de muncă e foarte dificil”.

Din ce trăiesc oamenii din Tserovani

În timp, comunitatea și-a administrat întâi negarea, apoi speranța și, în final, împăcarea. Tserovani are un dispensar, o secție de poliție, școală și grădiniță, o biserică mică și mai multe magazine. Cine nu și-a găsit de lucru în Tbilisi s-a angajat în una dintre cele două fabrici de lactate și ciocolată din apropierea satului. Restul, cei mai mulți dintre ei, se descurcă așa cum pot. Mai fac un ban vânzând legume și fructe, ouă și brânză. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Când a fost înființată tabăra, guvernul le-a pus la dispoziție locuitorilor și zece sere mari, unde puteau fi cultivate legume. Aflate într-o margine de sat, serele sunt acum în ruină. Asta pentru că, după câțiva ani, același guvern – dar în noua formulă politică – le-a cerut oamenilor să cumpere serele dacă vor să le folosească. Nimeni n-a avut atâția bani. Au fost abandonate.

Georgienii nu recunosc Osetia de Sud nici la nivel conversațional

Când pronunțăm Osetia de Sud, toți interlocutorii noștri devin iritați: „Noi suntem din Georgia!”. După războiul din 2008, doar Rusia, Venezuela, Nicaragua, Nauru și Siria au recunoscut independența Osetiei de Sud. Acum, în cazul Ucrainei, aceeași Sirie a votat pro-Rusia la ONU. Nici Venezuela n-a votat rezoluția contra războiului Rusiei, dar, spre deosebire de acum 14 ani, s-a abținut, n-a mai fost direct favorabilă Moscovei.

De recunoscut Osetia de Sud, georgienii n-au făcut-o însă niciodată. Pe harta țării, zona ocupată a rămas ca un deget apăsat de un uriaș. 

Aici, în tabără, cei mai mulți rezidenți provin din orașul Akhalgori, un punct verde de pe malul râului Ksani, într-o vale muntoasă din nordul Georgiei. Akhalgori e și astăzi sub control sud-osetin, menținut cu trupe rusești.

Acum, oamenii locuiesc la 42 de kilometri de casele lor, însă această distanță are proporții cosmice pentru mulți dintre ei, care nu au mai ajuns să treacă pragul propriilor locuințe în ultimii 14 ani. 

„Nu vreau să mă fotografiați, pentru că fratele meu a rămas acolo, acasă”, ne spune, repetat, Sofia și frământă mâinile bătătorite. „Simt o mare durere în suflet de fiecare dată când mă gândesc la el. Din 2008 ne-am văzut o singură dată, anul trecut, pentru că drumurile sunt închise”, continuă femeia. 

Tot anul trecut, tatăl ei, care de asemenea a rămas dincolo, a murit. „N-am putut să merg la înmormântare”, șoptește femeia, iar în spatele lentilelor ochelarilor cu rame negre, groase, ochii i se împăienjenesc de lacrimi.  

Trecutului îi spuneau „acasă”

Chiar dacă a trecut peste un deceniu de când a fost forțată să plece și spune că în tabără are o viață normală, se referă la Akhalgori ca la „acasă”. Pentru că și Sofia, la fel ca mulți alții, s-a agățat de speranța că într-o bună zi se va întoarce.   

Războiul din Ucraina m-a întristat.  Mi-am pierdut din speranță. Și învinuiesc pe toată lumea! N-ar trebui să mai permitem să se întâmple astfel de lucruri îngrozitoare. 

Sofia, refugiată din Tserovani: 

„Nu-mi vine să cred ce fac rușii. Am fost în Kiev, era un oraș atât de frumos și acum au distrus totul. Exact cum ne-au făcut și nouă. Ne-au alungat de pe pământul nostru”.

Școala din Tserovani

La câțiva pași de casa Sofiei, în mijlocul satului, se ridică o clădire modernă, cu două etaje și geamuri mari, de sticlă. Aici învață 1.300 de elevi. Sună clopoțelul și zeci de copii străbat holurile. 

Patru fetițe se apropie timide cu un „Hello”. Sub zâmbetele sfioase se ascund multe curiozități: „De unde sunteți?”, „Cu ce vă ocupați?”, „Ce faceți în vizită?”. Le răspundem și le complimentăm engleza. Au 11 și 12 ani și vorbesc fluent, le place să învețe și într-o zi vor călători departe de Tserovani. 

Când clopoțelul anunță începerea unei noi clase, pe holul mare, ai cărui pereți sunt acoperiți cu picturi și trofee, se așterne rapid tăcerea.  

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6

Fiecare muncește cum poate în Tserovani. În jurul casei, au 450 de metri pătrați de pământ pe care își pot cultiva câteva legume sau pot planta copaci. Unii sapă brazde, alții taie vița-de-vie. Din câte-o curte, împrejmuită cu gard de sârmă, apar câteva găini. Iar pe izlazul de la marginea satului pasc vreo 20 de vaci. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Veteran de război: „Ei au omorât mulți civili, dar și eu am ucis soldați ruși”

„Când Rusia va fi oprită, ne vom întoarce la casele noastre!”, ne anunță Soso Tatunașvili, un bărbat în vârstă de 55 de ani, cu obraji rumeni și râs puternic. Ne simte străini și intră rapid în vorbă. „Eu sunt veteran de război. Ne vedeam liniștiți de viețile noastre când Putin a trimis soldații peste noi”, spune Soso.

Era muncitor într-o fabrică și militar în rezervă. În august 2008, din senin, a fost mobilizat. Nu mai pusese de mult mâna pe armă, dar spune că a luptat cu forță împotriva rușilor. „Ei au omorât și copii, și femei, mulți civili. Dar și eu am ucis ruși, am făcut-o”.

Îmi amintesc și acum vuietul acela asurzitor al bombelor. Acel sunet era oribil! Când auzeam bombele mă treceau multe emoții, simțeam o presiune uriașă. Eu am o problemă la un picior, că altfel cu siguranță eram acum pe frontul din Ucraina.

Soso Tatunașvili, refugiat în Tserovani:

„Și noi, și ucrainenii ne vom întoarce cândva acasă”, continuă Soso. „Am un trai decent aici, însă acasă, în Akhalgori, era mai bine. Acolo eram alături de toată familia și de toți prietenii mei”. Soso încă păstrează legătura cu aceia care au ales să trăiască în teritoriul ocupat și spune că „duc vieți normale”, însă nu vrea să dea și alte detalii. Discuția despre realitatea teritoriilor smulse de armata rusă, unde acum niciun georgian nu poate intra, nici cu pașaport, nici cu nimic, e un tabu în societatea fostei republici sovietice. 

Cum își amintește de forța armatei ruse

Soso nu caută mult ca să arate responsabilul pentru ambele conflicte, cele care leagă arcul a 14 ani și drumul a milioane de oameni strămutați din casele lor. „Putin e vinovat, Putin e un monstru. Putin îi obligă pe oameni să-și părăsească pământurile, îi împinge afară din orașele lor. Uite că, acum, din nou națiunile trebuie să facă asta: să fugă”, spune bărbatul.

„La noi au venit foarte mulți soldați ruși. Au scos oamenii din case, i-au jefuit, le-au dat foc locuințelor. Măcar atunci – spre deosebire de ce fac acum în Ucraina – soldații ruși i-au lăsat pe civili să plece. Doar în Țhinvali (capitala neoficială a regiunii separatiste Osetia de Sud, n.r.) nu i-au lăsat. I-au bombardat și i-au torturat psihic, ținându-i ca pe niște prizonieri”, își amintește bărbatul. 

Adaptarea la viața din tabără a fost grea

În vârstă de 28 de ani, Khatia Meltauri și-a trăit deja jumătate de viață în Tserovani. Tânăra avea 14 ani când a izbucnit războiul și a fost nevoită să devină fugară, împreună cu părinții și cele două surori.

Se aflau în vacanță pe litoralul georgian în august 2008. „Când am vrut să ne întoarcem la casa noastră, am realizat că nu se mai poate. A fost foarte greu în primele luni! Am locuit o vreme cu rudele noastre din Tbilisi până să primim casa din Tserovani. Iar toate bunurile noastre au rămas acolo, nu le-am mai recuperat niciodată”, povestește tânăra.

„Când ne-am dat seama că s-ar putea să locuim aici mult timp, am încercat să ne împăcăm cu gândul și să ne facem mediul cât mai confortabil”, spune Khatia.

În primii doi ani, refugiații au primit din partea statului georgian un ajutor social de 200 de lari pe lună, echivalentul a 280 de lei. Acum mai primesc 45 de lari pe lună. Majoritatea tinerilor au joburi în capitală, dar sunt și unii care și-au deschis mici afaceri locale.

„Sper ca după acest război Rusia să fie slăbită”

Khatia spune că au apărut și granturi europene. Spre deosebire de alți refugiați din Tserovani, Khatia este optimistă, vede partea bună și crede că războiul din Ucraina s-ar putea transforma într-o oportunitate neașteptată și pentru răbdarea greu încercată a georgienilor. 

„Sper să fim acceptați în UE. Sper ca după acest război Rusia să fie slăbită și să se prăbușească imperiul ei. Și sper să mă întorc în casa mea din Akhalgori”. Într-un fel silențios și greu de pus în cuvinte, Khatia simte că drumul de 40 de kilometri spre casă trece, ocolit, prin miile de kilometri care o despart de UE. E direcția unde zeci de mii de ucraineni ajung zi după zi. 

Medyka – borna UE pentru refugiați ucraineni

Medyka, granița Poloniei, are reputația unui sat vechi, ale cărui origini se întind până în Evul Mediu, când aici a fost construit primul castel, în secolul al XIV-lea. Din bastioanele de odinioară n-a mai rămas însă decât o localitate ca oricare alta. În 2006, la ultimul recensământ, Medyka abia număra 2.600 de suflete. 

Pentru ucrainenii care își abandonează adesea mașinile pe drum și sosesc în Polonia pe jos, unii mergând și zeci de kilometri cu bagajele după ei, satul de la graniță marchează întâlnirea lor cu un simbol după care tânjesc: nu doar culorile alb-roșii ale Poloniei, ci și steagul albastru, cu stele galbene. Ei pătrund, la Medyka, într-un camping imens – atât de numeroase sunt corturile voluntarilor, veniți din toată lumea pentru a sprijini Ucraina. 

Unii dintre refugiați trec granița și încep să plângă. 

Începutul unei frumoase prietenii 

Voluntarii s-au obișnuit cu scenele dureroase. Își compartimentează emoțiile, se mișcă de la un cort la altul cu sucuri, hrană și produse de igienă, încearcă să le facă noilor veniți viața mai ușoară. 

Într-un colț, undeva chiar unde aleea mărginită de corturi se termină, găsim câțiva câini de care voluntarii au grijă. 

În vreme ce ne aflăm acolo, un tânăr sosește împreună cu o voluntară cu părul creț și ochii verzi. Vorbesc în engleză. 

Tânărul spune că ar vrea să adopte un câine mai mic, care dă din coadă bucuros la vederea potențialului stăpân. Cei doi se apropie, om și câine, se studiază îndeaproape. Pare o relație de dragoste care va dura mai mult de trei ani.

Ceva mai încolo, un bărbat stă rezemat de un gard și își ține în brațe câinele. E cățelul lui. Bărbatul e îngrijorat pentru patruped, care pare să sufere de o boală a pielii. Și oamenii, și animalele își duc cu ei, în noua viață, vechile ipohondrii și suferințe. 

Îl urmăm pe bărbat în vreme ce se îndreaptă către un cort unde medici veterinari voluntari îl liniștesc pe omul taciturn, cu privirea goală, agățat doar de câinele lui. „Pare să sufere de o dermatită”, spune unul dintre veterinari. Nu e grav. Bărbatul se mai liniștește. 

Ceva mai târziu, om și câine, nedespărțiți, stăteau ca o bornă, chiar la limita gardului care desparte Ucraina de Polonia, războiul de pace, speranța că totul se va termina repede de realitatea că habar n-avem. 

De la explozii la acorduri de pian  

Se face prânz și soarele e sus peste Medyka, iar pianistul David Martello își trage un scaun, scoate un pian din rulota care i-a fost pusă la dispoziție și începe să cânte. Acordurile sale, vegetația uscată, abia ieșită supraviețuitoare din iarnă, toate descriu un peisaj al filmelor lui Kusturica. 

Unii dintre refugiați se opresc și îl ascultă pe Martello, interpretul care refuză sălile și alege piețele și câmpurile. 

Din loc în loc, reporteri străini transmit în direct și intervievează refugiații care tocmai au trecut granița. O femeie care trece pe lângă fotoreporterul Libertatea privește lung către aparat și, apoi, izbucnește în plâns, de parcă abia fixarea într-o imagine îi amintește cum i s-a răsucit viața. 

În unele corturi se doarme, în altele doar se stă la masă. Hrana, de altfel, pare principalul lucru de care au nevoie oamenii de aici pentru a se întrema – hrană caldă, proaspăt gătită de ONG-uri, pentru cei care au parcurs, din ce aveam să aflăm la Cracovia, chiar și zeci de kilometri pe jos. 

Colțul indienilor sikh

Ceva mai încolo, printre corturi, regăsim o organizație a indienilor sikh, ușor de recunoscut grație părului și bărbilor lungi, sure și turbanului în culori tari. Sikhii nu-și părăsesc niciodată peria, un cuțit de metal și dorința de a ajuta. Religia lor îi îndeamnă să-i sprijine pe oamenii în nevoie. În tabăra de la Medyka, ei servesc refugiații cu mâncare caldă, dintr-o tonetă aflată pe marginea drumului. 

Când nu au „clienți”, ei recită sau ascultă Sukhmani Sahib, un imn care, în traducere, înseamnă „Laguna păcii” și este menit să-i ilumineze spiritual pe liderii lumii. 

Roberto, artistul care-l reinventează pe Picasso

Pare că toate continentele s-au adunat aici, în bivuacul răsărit peste noapte, ca să ia pulsul a ceva întunecat și primejdios, greu de tratat. Alături de tabăra indienilor sikh, îl întâlnim pe Roberto Marquez, un mexican originar din Jalisco. 

Marquez, care se găsește pe Instagram cu numele robenz_art, este un mare admirator al lui Picasso, iar lucrarea pe care a expus-o ne spune că le amintește oamenilor de Guernica, pictură realizată în 1937 de Pablo Picasso și dedicată martiriului orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană în timpul războiului civil din Spania. 

„Pictura nu are încă un nume, dar cei mai mulți oameni se gândesc la Guernica. Picasso e mereu în mintea mea. Ce se întâmplă acum e similar cu ce s-a întâmplat la Guernica, istoria se repetă mereu și mereu. Nu mă simt bine să văd femeile care ajung aici și plâng, e foarte dificil, oamenii suferă”, spune mexicanul.

Pe contul său de Instagram, Robenz_art, postează adesea fotografii din tabăra refugiaților de la Medyka. Una dintre fotografii îl înfățișează alături de amicul Martello, pe care l-a cunoscut stând aici. 

„Cine salvează o viață salvează omenirea”

Medyka e înțesată de corturi ale diverselor organizații umanitare din întreaga lume. Tot aici se află și francezii de la Sauveteurs sans frontieres, al căror motto este: „Qui sauve une vie sauve lhumanite” – Cine salvează o viață salvează omenirea. 

La corturile lor, se regăsesc posturi de îngrijiri disponibile non-stop pentru refugiați, unde lucrează medici și asistente. Doar în primele două săptămâni, trataseră peste 1.800 de refugiați, în special femei și copii epuizați, suferind de hipotermie și de inaniție. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Fumul spre cer

Încercăm să ieșim din labirintul refugiaților de la Medyka. Ne îndrumă fumul și mirosul tare, iute, picant care vin din colțul indienilor sikh. Unii s-au descălțat, așa cum fac la templul lor sfânt din Armistrar, în Punjab. Mâncarea le aduce aminte de casă. 

Pe drumul spre est, așa s-a nimerit să fie traseul, fumul va trece întâi peste orașele distruse de la Marea Azov, apoi peste un sat din Caucaz, unde alte mii de femei și bărbați, ei înșiși refugiați cu vechime, se gândesc la soarta celor de aici. 

Nimeni nu știe cum se va termina. Singurul lucru pe care îl pot face oamenii e ceea ce a amintit dramaturgul american Arthur Miller, în câteva rânduri scrise cu puțin timp înainte de căderea comunismului.

Speriate chiar și după 20 de ani, autoritățile Cehiei comuniste au scos în 89 poliția pe străzi, au băgat oamenii în spital și i-au arestat pe mulți dintre ei, inclusiv pe dramaturgul și disidentul Vaclav Havel. Arthur Miller a trimis atunci o scrisoare deschisă în care a notat că ceea ce fac comuniștii este „o încercare inutilă de a retrage fumul pe care Palach l-a trimis să se ridice spre cer”. Peste nici 10 luni, cădea comunismul, țară după țară, în toată Europa. 

Ce va urma? Imposibil de prevăzut. Dar fumul spre cer, de la Medyka, Mariupol și Tserovani, fumul războiului și fumul bucătăriilor, nu-l poate șterge nimeni din conștiința oamenilor. 

Urmărește-ne pe Google News