Romania lui Dinescu

.
Este o emisiune care ne coboara brutal si, totodata, poetic in acea Romanie pe care o vedem doar pe geamul masinii atunci cand gonim catre mare sau catre munte. Sunt satele. Prafuite. Sarace. Uitate de lume. Posomorate. Tragice chiar… Dar, totodata – ce paradox! – atat de vesele in tragismul lor, gata oricand sa petreaca din te miri ce: recolta, un sfant, a venit varu’ de la Bucuresti… Este Romania in care vietuiesc, tacuti, peste 40% din cetatenii acestei tari.
E acea Romanie in care o babuta numara trenurile care trec prin halta ei incremenita in timp. E acea Romanie in care o batranica isi alina dorul de fiul ei sunand la Bucuresti de trei ori pe zi doar ca sa-i asculte vocea cu inflexiuni metalice de pe robotul telefonului: „Buna ziua. Acum suntem plecati. Va rugam reveniti”. Atat, si ii ajunge! E acea Romanie unde NATO – in cazul cel bun, in care interlocutorul a auzit de aceasta insiruire de initiale – e „un barbat din conducerea tarii, acolo, langa Iliescu”. E acea Romanie unde teroristul nr. 1 nu este ben Laden, ci tractoristul care-ti jupoaie si pielea de pe tine ca sa-ti aduca agoniseala de la camp.
Emisiunea lui Dinescu e una dintre putinele din ultimul timp care mi-au ajuns la suflet. Poate ca nu e cea mai alerta. Poate ca n-are nici macar ritm. Poate ca nu respecta toate regulile unui „show” de televiziune. Dar este in schimb, vai, atat de dureros de adevarata…

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE