Românul care a înființat Institutul Vaccinului și a pus bazele igienei comunitare. Povestea lui Ion Cantacuzino, “medicul curant al naţiunii”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
România a avut de-a lungul timpului o şcoală de medicină de cel mai înalt nivel şi nişte exponenţi de valoare mondială. Iar doctorul Ion Cantacuzino, cel al cărui nume în poartă Insitututul Național de Cercetare și Dezvoltare Medico-Militară e un bun exemplu.
Cuprins:
Într-o ordine absolut aleatorie îi putem aminti pe Nicolae Paulescu, românul care a inventat insulina, pe Victor Babeş propus în 1924 la Premiul Nobel pentru medicină, pe Dimitrie Gerota, omul care a înfiinţat radiología pe plaiurile mioritice, pe Matei Balş, Dumitru Bagdasar, întemeietorul şcolii românesti de neurochirurgie, Marinescu, Parhon.
Astăzi încercăm să mai umplem un gol. Aflaţi din rândurile următoare cine a fost doctorul Ion Cantacuzino, ce a vrut el de la viaţă şi ce a lăsat în urmă.
Un poliglot cu multă şcoală
Ion Cantacuzino, fiu al lui Constantin Cantacuzino, fost locotenent domnesc în 1848-1849, şi al Zoei Slătineanu, s-a născut la Bucureşti pe 25 noiembrie 1863. Pentru că familia sa era una cu stare, a fost trimis să înveţe carte la Paris. Pe malurile Senei a făcut atât liceul cât şi facultatea. De fapt facultăţile, căci între 1882 şi 1894, a urmat cursurile a 3 facultăţi : filosofie, ştiinţe ale naturii şi medicină.
Vorbea 5 limbi străine – franceza, engleza, germana, latina şi greaca veche. După încheierea studiilor, rămâne la Paris încă 7 ani şi lucrează la Institutul Pasteur alături de doctorul Ilia Mecinikov care era pe jumătate român şi care, în 1908, avea să primească Premiul Nobel pentru medicină. Revenirea lui Ion Cantacuzino în ţară se produce în 1901. Cartea de vizită dobândită în Franţa, precum şi recomandările lui Mecinikov, determină conducerea Facultăţii de Medicină să-i pună la dispoziţie catedra de medicină experimentală.
BCG, vaccinul cu care Cantacuzino intră în istorie
Revenit în patrie, Ion Cantacuzino pune bazele unui sistem public de sănătate, care este gândit prin prisma sistemelor similare din ţările occidentale.
Acţiunea începe în 1907 şi se încheie în 1910. Multe dintre principiile de funcţionare şi organizare enunţate de Cantacuzino la lansarea acestui sistem de sănătate se regăsesc şi astăzi în legislaţie.
Din postura de director al Direcţiei Sanitare precum şi din cea de ministru al Sănătăţii, Cantacuzino îi învaţă pe români cum să fie curaţi. În limbaj oficial, introduce reguli de igienă comunitară şi de igienă a muncii. Este, totodată, un susţinător declarat al vaccinării pentru prevenirea şi controlul bolilor transmisibile, drept pentru care introduce încă din 1907 vaccinarea contra febrei tifoide.
Strânsa colaborare a lui Ion Cantacuzino cu lumea medicală franceză face ca, în 1926, România să devină a doua ţară din lume după Franţa, care introduce vaccinul împotriva tuberculozei, boală care în perioada aceea a curmat multe vieţi. Este vorba despre vaccinul BCG – Bacilul Calmette-Guerin, care, iată, se face în România de 94 de ani. Vaccinul a fost denumit după Albert Calmette (1863-1933) – medic şi bacteriolog francez şi după cel al lui Camille Guerin (1872-1961), veterinar şi bacteriolog, de asemenea de origine franceză.
Cantacuzino i-a cunoscut pe Calmette şi pe Guerin în perioada în care a lucrat la Institutul Pasteur. Charisma, erudiţia, limbajul, capacitatea profesională, l-au aşezat într-o strânsă legătură cu aceştia ceea ce i-a permis să aducă în România vaccinul BCG. În Franta, primul BCG a fost administrat unui copil în 1921 iar în România 5 ani mai târziu. În prezent, în România, BCG-ul este al doilea vaccin obligatoriu care se administrează unui nou-nascut. Introducerea vaccinului BCG în România a fost unul dintre cele mai însemnate acte medicale realizate pentru binele românilor.
Vaccinul de acum 100 de ani ar putea fi util și în pandemia coronavirusului
Acum, când acest vaccin se apropie de venerabila vârstă de 100 de ani de când a fost făcut cunoscut de Calmette şi de Guerin, în lumea medicală s-a emis ipoteza că el ar putea fi folosit într-o anumită măsură în combaterea coronavirusului. Australienii au programat deja teste pentru 4000 de angajaţi din sistemul medical iar cercetări pe aceeaşi temă sunt în plină desfăşurare în Belgia, Olanda, Germania şi Anglia.
Într-o informare emisă de Murdoch Children Research Institute din Melbourne se arată ca “(…) vaccinul BCG stimulează imunitatea înnăscută sau nespecifică, prima linie de apărare a organismului uman, antrenându-l pentru a răspunde la germeni cu o intensitate mai mare”. Pe scurt, se intenţionează utilizarea BCG-ului, în primul rând, pentru întărirea imunităţii cadrelor medicale.
Marea experienţă română
Introducerea BCG-ului în România a fost doar una dintre isprăvile lui Ion Cantacuzino.
Cu vreo 15 ani înainte de BCG, prin 1911, Cantacuzino publica, în premieră, o lucrare despre scarlatină iar doi ani mai târziu dovedea încă odată că este un vizionar. În perioada primului război balcanic trimite o echipă de medici în Bulgaria măcinată de holeră cu misiunea de a studia epidemia. Trimişii lui Cantacuzino aduc din Bulgaria tulpini de vibrioni holerici din care se pune la punct un vaccin contra holerei.
Acţiunea profesorului Cantacuzino avea să se dovedească salutară. În 1913, în rândurile armatei române, angajate în cel de al doilea război balcanic, izbucneşte epidemia de holeră. Ion Cantacuzino dispune vaccinarea soldaţilor în plin mediu epidemic, acţiune care avea să fie numită de Institutul Pasteur din Paris drept “marea experienţă română”. Vaccinul profesorului salvează viaţa a mii de soldaţi români.
Medicul curant al naţiunii române
În 2021 se vor împlini 100 de ani de când “Ion Cantacuzino, una din cele mai puternice şi complexe personalităţi pe care le-a avut România în prima treime a secolului XX“, după cum nota regretatul profesor Andrei Aubert-Combiescu, înfiinţa Institutul de Seruri şi Vaccinuri.
ISV-ul era de fapt o extensie a laboratorului creat de Ion Cantacuzino încă din 1904 pe lângă catedra de medicină experimentală. În orice caz, înfiinţarea institutului s-a constituit într-un eveniment de mare rezonanţă naţională. Numeroase personalităţi au salutat apariţia institutului, care a fost gândit de Cantacuzino ca un fel de cartier general de luptă pentru prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase prin care s-au derulat de-a lungul vremii numeroase programe naţionale de sănătate.
Considerat părintele şcolii româneşti de microbiologie şi al sistemului sanitar modern, Cantacuzino era numit de doctorul clujean Iuliu Hatieganu “medicul curant al întregii naţiuni române”.
Scriitorul Tudor Arghezi numea Institutul Cantacuzino “un Vatican al ştiintei” şi spunea aşa: „Opera fundamentală a Profesorului Cantacuzino este Institutul de Seruri și Vaccinuri care îi poartă numele. Utilitatea acestui institut, care lucrează constant, cu echilibrul liniștit al marilor opere, este pe cât de netrâmbițată, pe atât de imensă. Semnătura lui anonimă se găsește pe brațul fiecărui copil născut de câteva zeci de generații, ca o ștampilă și ca o garanție de sănătate”.
Omul-instituţie
Ion Cantacuzino a fost pur şi simplu o instituţie. Pe lângă activitatea de savant, a fost un creator a tot soiul de organizaţii, asociaţii, instituţii aflate în slujba sănătăţii, adică făcătoare de bine.
A sprijinit construcţia de sanatorii pentru tuberculoşi şi a organizat campanii împotriva epidemiilor de holeră, tifos, tuberculoză, malarie, scarlatină sau febră tifoidă. Prin laboratorul său ori pe la catedra sa au trecut oameni care aveau să marcheze, la rândul lor, prin competenţă şi profesionalism, medicina autohtonă şi nu numai. I-au fost elevi sau colaboratori, printre alţii, medicii Danielopolu, Nasta, Balş, Lupu, Bruckner sau Ciucă.
Istoricul Nicolae Iorga, care în general nu se lăsa purtat de val şi nu arunca prea uşor cu laudele, scria în 1934, după moartea lui Ion Cantacuzino: „Profesorul Ion Cantacuzino era însăşi întruparea integrală a puterii, a dorinţei omeneşti, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l dărui unui popor. Cugetarea sa atinge toate domeniile ştiinţei şi toate înfăţişările frumuseţii unind o cunoaştere profundă cu o aleasă eleganţă în prezentare dar mai presus de toate cu o coloratură pitorească absolut personală“.
Fără doar şi poate, Nicolae Iorga, un mare naţionalist, îl admiră pe profesorul Cantacuzino şi pentru faptul că în iunie 1920 a fost primul demnitar român care şi-a pus semnătura pe Tratatul de la Trianon care consfinţea noile frontiere ale României. Alături de Cantacuzino, din partea României, a mai semnat tratatul Nicolae Titulescu.
Dincolo de preocupările medicale care i-au marcat întreaga existenţă, Ion Cantacuzino a avut o puternică înclinaţie către cultură şi artă. Desenator pasionat şi talentat, a fost un asiduu colecţionar de schiţe şi gravuri ale unor renumiţi pictori europeni. Cânta la pian, cu pricepere, după cum povesteau cei care l-au cunoscut, şi era realmente fascinat de muzica lui Wagner, astfel încât mergea în fiecare an la festivalul de la Bayreuth.
„Medicul curant al naţiunii române” şi-a luat adio de la pacienţii săi în ziua de 14 ianuarie 1934. Iniţial a fost înmormântat la Bellu, însă în iulie acelaşi an, rămăşiţele sale au fost strămutate într-o criptă din curtea institutului care îi poartă numele.
Impresionantă rămâne ultima sa dorinţă, dezvaluită de Prof. Dr. Marian Neguţ: „Profesorul Ion Cantacuzino rămâne în conştiinţa naţională ca o personalitate unică de dăruire şi devotament patriotic, animat de un nobil crez al apărării sănătăţii. (...) Înainte de a se stinge, şi-a exprimat dorinţa ca funeraliile să fie simple, iar banii destinaţi fastului să fie donaţi fondurilor Societăţii de Combatere a Tuberculozei”.
