Ruxandra Ivan, profesoară în relații internaționale: Parteneriatul României cu SUA mai valorează cât hârtia pe care a fost scris

România nu participă, în conversația europeană, cu idei la acest proces de consolidare strategică, deși în rândul statelor europene există deja viziuni diferite. Unele state, precum Franța, militează pentru o desprindere cât mai mare de dependența americană, altele, cum ar fi Germania sau Italia, sau statele nordice, doreau o politică mai degrabă complementară NATO, adică una să nu ostilizeze prea mult partea americană.

Pentru a înțelege ce ar trebui să facă România ca să își crească puterea de influență în UE, Libertatea a realizat un interviu cu Ruxandra Ivan, conferențiară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. 

Ivan predă cursuri de politică internațională, politică externă românească, teorii ale relațiilor internaționale și politici ale Uniunii Europene. 

„România trebuie să aibă o agendă. Trebuie mai întâi să știi ce vrei să obții, nu poți să vrei să obții influență așa, în abstract. Studiind atent politica externă din ultimii 10 ani cel puțin, România nu a mai avut, pur și simplu, obiective de politică externă. Nu a mai avut un profil – altul decât cel de aliniere cu SUA”, explică Ruxandra Ivan. 

Direcțiile europene în relația cu SUA și în cadrul NATO

-Libertatea: Din cauza tensiunilor politice din ultimul an între Administrația Trump și liderii europeni, se discută tot mai des despre consolidarea autonomiei strategice europene. Înainte de a intra în alte detalii, cum ați defini acest nou concept și de ce considerați că este unul important?

-Ruxandra Ivan: Aș vrea să fac în primul rând precizarea că nu este vorba neapărat de un concept nou, ci mai degrabă de un context internațional nou în care el revine în actualitate. Termenul a fost folosit pentru prima dată la nivel european în Concluziile Consiliului European din decembrie 2013 și se referea la domeniul securității și apărării, la consolidarea bazei industriale și tehnologice a acesteia. Apoi, noțiunea a fost inclusă în Strategia Globală a UE din 2016, când a avansat către domeniul economic, digital și energie. Odată cu trecerea timpului, autonomia strategică a fost gândită din ce în ce mai mult ca o strategie necesară pentru a crește capacitatea Uniunii Europene de a acționa fără constrângeri legate de anumite dependențe ale ei de alte state. Este vorba, pentru domeniul apărării, de Statele Unite; dar este vorba și de o independență energetică față de Rusia (în contextul în care, în vremea respectivă, importurile de petrol, gaz și cărbune din Rusia se situau în marje între 30 și 40% pentru fiecare din aceste produse), precum și de o diversificare a posibilității de a achiziționa diverse materii prime – de exemplu, minerale rare, pentru care UE depinde și în acest moment de China în proporție de 93%). 

Revenind însă la securitate și apărare, trebuie să spunem că ideea existenței unei divergențe de interese pe plan internațional între SUA și UE nu este nici ea nouă. Adică, UE nu caută această „autonomie strategică” doar acum, în contextul în care SUA conduse de Trump au devenit un actor geopolitic complet imprevizibil. Avertismente cu privire la posibilitatea desființării NATO ca urmare a unor evoluții structurale ale scenei internaționale există din anii 90 – de exemplu, articolul lui Stephen Walt, „The Ties That Fray”, publicat în 1998, atrage atenția că interesele SUA și cele ale statelor din Europa occidentală nu mai coincid, iar elitele lor politice nu mai au aceeași unitate ca elitele de după cel de-al doilea război mondial. El numește NATO „alianța Dorian Gray”, pentru că, spune el, există o imagine de fațadă a unității NATO, însă în realitate coeziunea dintre aliați este deja mult mai fragilă decât am putea crede. 

Apoi, intervenția americană în Irak, în 2003, a fost un alt moment în care a fost destul de evident că SUA au acționat unilateral în raport cu statele din Europa de Vest. Ne amintim că atunci 10 state din Europa Centrală și de Est au susținut SUA – printre care România și Bulgaria, ceea ce a provocat iritarea președintelui francez Jacques Chirac, care a spus că cele două țări „au pierdut o bună ocazie de a tăcea”. 

-Dincolo de aspectele politice, dezvoltarea industriei de armament, ca parte centrală a proiectului, nu este un deziderat ușor. 

-Într-adevăr, pentru a realiza acest obiectiv, este necesar nu doar un consens politic asupra dezirabilității acestei autonomii, ci și voință politică din partea statelor membre de a accepta achiziții militare intra-comunitare la prețuri uneori mai mari decât ale competitorilor din afara Europei.

Un alt obstacol posibil este chiar competiția dintre firmele europene producătoare de armament – cele franceze, germane și italiene fiind astăzi pe primele locuri. Cele trei țări se află în top 10 mondial ca procent din exporturile globale de armament; dacă însă ne uităm la topul primelor 10 firme producătoare, acolo nu este nicio firmă din UE – majoritatea sunt din SUA, UK și China- conform datelor din anuarul Stockholm International Peace Research Institute. 

Aș spune așadar că este o cale foarte lungă de la afirmarea conceptului de „autonomie strategică” la punerea lui în practică. Este nevoie de un consens al statelor membre, de voință politică, de viziune strategică, de un parcurs instituțional și organizațional care să asigure implementarea politicii; or, în acest moment, nici măcar primul pas – cel al consensului statelor membre – nu mi se pare că a fost realizat. 

Mai mult decât atât, există pericolul fetișizării achizițiilor de armament – aici nu e vorba doar de a avea armament; e vorba de o structură organizatorică, de comandă, e vorba de resurse umane și de moralul trupelor etc. A avea armament e doar o componentă a statutului de mare putere pe care UE pare să și-l dorească prin afirmarea acestui obiectiv politic. 

Aportul României la consolidarea strategică europeană, inexistent

-România nu participă cu idei, în conversația europeană, la acest proces de consolidare strategică, deși în rândul statelor europene există deja viziuni diferite asupra autonomiei europene. Unele state, precum Franța, militează pentru o desprindere cât mai mare de dependența americană, altele, cum ar fi Germania sau Italia, doresc o politică mai degrabă complementară NATO, adică una să nu ostilizeze prea mult partea americană. Desigur, din cauza impredictibilității lui Donald Trump, observăm că pozițiile politice se modifică de la o zi la altă. Cum ar trebui România să navigheze între aceste două curente mai proeminente?

-Răspunsul la această întrebare cred că ar putea să ne fie clar dacă privim cu atenție harta și încercăm să înțelegem inclusiv fluxurile economice globale. România se află acum într-o organizație de integrare economică și politică, Uniunea Europeană, împreună cu vecinii noștri din Europa. În cealaltă vecinătate, dinspre Est, avem un stat agresor, Rusia, care amenință stabilitatea acestui continent și care duce o politică de extindere imperialistă. 

Statele Unite se află într-o cu totul altă regiune; interesele lor politice și economice, mai ales, nu sunt direct legate nici de Ucraina, nici de Europa de Est, nici măcar de Europa. Nu există niciun motiv geopolitic pentru care SUA, în acest moment (adică sub conducerea lui Trump) să dorească să participe la o eventuală apărare a Europei împotriva unei posibile agresiuni din partea Rusiei. Interesele SUA sunt în altă parte – acolo unde există petrol, gaze, materii prime critice, rute comerciale globale. 

Așadar, mie personal nu-mi este clar ce anume îi face pe decidenții români să creadă că parteneriatul nostru cu SUA ar valora, în acest moment, mai mult decât hârtia pe care a fost redactat – cu excepția unei inerții mentale care este, cred eu, legată de modul de funcționare a birocrației care produce politica externă românească. Este evident, privind harta, că interesele României sunt strâns legate de cele ale aliaților europeni. Este o alianță la care ne împing geografia, istoria și tratatele din care facem parte, dar și interesele, pur și simplu. 

–Ce ar trebui să facă România, în politica sa externă, ca să își crească influența în interiorul UE? 

-În primul rând, România ar trebui să demonstreze un angajament european și o loialitate mai mare pentru UE decât pentru SUA. Credeți că ceilalți parteneri ai noștri nu au observat preferința pe care am arătat-o pentru SUA ori de câte ori s-a pus problema să facem o opțiune? Cazul intervenției în Irak este doar cel mai cunoscut; mai există un episod, în 2002, cel în care România aproape că a încheiat un acord bilateral cu SUA pentru exceptarea cetățenilor americani de la jurisdicția Curții Penale Internaționale – singura țară europeană care a semnat un astfel de acord, el nu a mai fost ratificat din cauza criticilor Comisiei Europene. 

România s-a aliniat până acum cu SUA în toate chestiunile de politică internațională, inclusiv în problema foarte sensibilă a procesului de pace din Orientul Mijlociu. Or, poți să fii influent mai degrabă într-o organizație căreia îi ești loial. 

În al doilea rând, România trebuie să aibă o agendă – adică, influența este de obicei influență în direcția a ceva. Trebuie mai întâi să știi ce vrei să obții, nu poți să vrei să obții influență așa, în abstract. Ori, studiind atent politica externă din ultimii 10 ani cel puțin, România nu a mai avut, pur și simplu, obiective de politică externă. Nu a mai avut un profil – altul decât cel de aliniere cu SUA. 

În anii 70, de exemplu, România avea relații excelente cu statele așa-numite „în curs de dezvoltare” – Africa, Orientul Mijlociu. A jucat chiar un rol de mediator în procesul de pace – ambasadorul nostru la Tokyo, dl. Ovidiu Raețchi, a scris mai demult o carte foarte bună pe această temă. Tot acest capital ar fi putut fi folosit ca să ne creăm un profil în interiorul UE – dacă n-ar fi fost distrus, la sfârșitul anilor 90, de abandonarea multora din aceste zone, din considerente de constrângeri bugetare. 

România are avantajul că nu a fost un stat colonialist, iar din acest punct de vedere există – sau exista – mult mai multă simpatie în Africa sau în Orientul Mijlociu pentru România decât pentru statele europene cu trecut colonial, ceea ce plasa țara noastră într-o poziție excelentă pentru a aborda cu aceste state discuții fără a fi bănuită de o agendă ascunsă imperialistă. Acestea sunt doar câteva exemple de posibil profil pe care România ar fi putut să și-l construiască – sigur că există și alte posibilități, dar politica externă românească nu a fost niciodată în istoria recentă foarte creativă. Aș îndrăzni să spun chiar că politica externă românească a fost externalizată către SUA, ceea ce cumva ne-a blocat mental să căutăm și alte zone de dezvoltare. 

Federalizarea Europei, un proces care să includă securitatea și apărarea

–Poate fi consolidată autonomia strategică europeană fără un proces de federalizare al UE mai accentuat? Este nevoie de o modificare a tratatelor europene astfel încât UE să ia mai ușor decizii de politică externă? 

-Cred că federalizarea ar putea să fie mai degrabă rezultatul unui proces de integrare mai avansată – care să includă și domeniul securității și apărării – , mai degrabă decât un obiectiv explicit. Vreau să spun că ideea federalizării planează asupra Europei din anul 1945, dar ori de câte ori se pronunță cuvântul, statele fac imediat câțiva pași înapoi. În contextul actual, cu avansul extremei drepte peste tot în Europa, să pronunți cuvântul „federalizare” este moartea sigură a ideii: cu siguranță va întâmpina o rezistență feroce din partea acestei mișcări – ba mai mult, va fi folosită ca argument pentru a-și demonstra tezele lor (că Europa vrea să ne „controleze”, de exemplu). 

De aceea, cred că este mai bine de procedat cu prudență – adică, să explicăm cetățenilor de ce ne trebuie autonomia strategică – și iată, conceptul acesta pare să fie întrucâtva și pe placul suveraniștilor, deoarece implică independența Europei față de așa-zisul „globalism” pe care ei îl detestă. Iar atunci când vom avea autonomie strategică, o armată europeană, proiecte comune de infrastructură cu dublă utilizare etc., dar și un control civil și democratic consolidat asupra acestor structuri din sfera securității, atunci vom fi cu un pas mai aproape de Europa federală la care unii dintre noi visăm. 

Despre trecerea la votul prin majoritate calificată în domeniul politicii externe și de securitate se vorbește deja de ceva timp la nivel european, iar discuțiile sunt destul de avansate. Trecerea la această modalitate de vot poate fi făcută însă doar în urma unui vot în unanimitate în Consiliu. În acest moment, acest vot nu poate avea loc din cauza opoziției foarte clare a Ungariei; dar există și alte state, nu neapărat conduse de regimuri autoritare sau suveraniste, care au ridicat obiecții cu privire la trecerea la votul prin majoritate calificată. 

Prin urmare, cred că este un obiectiv foarte îndepărtat în acest moment, cu atât mai mult cu cât orice astfel de pas în direcția transferului de competențe de la nivel național la nivel european ar da din nou apă la moară extremei drepte și liderii europeni nu se vor hazarda în această direcție care le-ar șubrezi și mai mult poziția din perspectivă electorală. 

„Partenerul natural al României în Europa ar fi Polonia”

-Care sunt regiunile europene, tratate cu indiferență de România, cu care, în prezent, ar putea dezvolta parteneriate mai atractive? 

-Întotdeauna am crezut – tot privind harta – că partenerul natural al României în Europa ar fi Polonia. Situația geopolitică a celor două state este simetrică; ele se confruntă cu același tip de amenințare din partea Rusiei; sunt comparabile ca dimensiuni și ca traiectorie a istoriei recente. Din motive misterioase însă, niciodată nu am reușit să depășim o anumită răceală în această relație. Cred că vina nu este doar a României – de exemplu, este greu pentru România să treacă peste aroganța statelor membre ale grupului de la Vișegrad, care au refuzat cererea noastră de aderare la începutul anilor 90. Prima vizită în străinătate a președintelui Constantinescu a fost în Polonia. Însă mi se pare că decidenții români privesc oarecum cu – nu neapărat cu superioritate, dar mi se pare că pun un preț mai mic pe cooperarea cu state mai puțin proeminente, noi vrem să fim direct pe lângă cei mai „importanți” – SUA, Franța, Germania, nu ne amestecăm cu cei mici din regiune. Or, decidenții tocmai asta ratează: Polonia deja a trecut în liga celor „importanți”, cu o strategie de politică externă mult mai serioasă și consecventă decât cea a României. 

Același gen de neglijență o avem și față de Bulgaria, cu care am putea demara niște proiecte de infrastructură de mare anvergură, pe coridorul Nord-Sud care este esențial atât din perspectiva logisticii militare – rutele de transport care leagă Grecia (mai ales portul Alexandroupoli) de Ucraina, cât și din perspectiva logisticii civile – transport de cereale dinspre Ucraina, de exemplu, sau efortul de reconstrucție post-conflict. Se pot face poduri peste Dunăre, se pot face căi ferate – există fonduri europene pentru toate acestea, există sprijin european. Dar, din motive misterioase, toate aceste proiecte existente de ani de zile nu se materializează. 

–Are nevoie România de o strategie de politică externă consacrată în întregime spațiului UE? Ce idei ați introduce în acest document programatic? 

-Aici aș face o distincție între politica noastră ca stat membru UE și relațiile diplomatice pe care le avem cu celelalte state membre ale UE. Noi, ca stat membru, avem posibilitatea și interesul să promovăm la nivel european anumite teme care ne interesează din perspectiva dezvoltării interne – politici de dezvoltare a infrastructurii, de exemplu; consolidarea politicii de coeziune; o politică agricolă comună care să ne avantajeze; o anumită politică industrială, etc. Bineînțeles că avem nevoie de o strategie pentru politicile europene – sau măcar de o proiecție tactică pe marile dosare aflate în discuție în acest moment – și aș spune că aici cel mai important este cadrul financiar multianual 2028-2034, care este acum în negocieri. 

Dar pentru asta noi trebuie să avem în primul rând o strategie de dezvoltare internă. Să știm ce ramuri industriale vrem să dezvoltăm; să știm dacă vrem să privilegiem mai degrabă industria sau agricultura; să știm unde putem fi mai competitivi. Nu putem merge pe toate fronturile în același timp, nu putem să ne propunem să ne dezvoltăm „multilateral”, ca să folosesc un termen al epocii trecute; trebuie să ne fixăm o ierarhie a priorităților. Iar asta ar fi, teoretic, treaba politicienilor, nu a funcționarilor. Adică, pe baza informațiilor din sistem cu privire la acele zone economice unde România are cel mai mare potențial – și aici mă refer la un potențial de creștere care să ajute populația în ansamblul ei, nu la creștere pentru cine știe ce mari companii care folosesc aici munca ieftină, extrag resursele și scot profitul din țară – decidenții politici să stabilească ierarhia acestor priorități. Nu în ultimul rând, este important și ca orientările acestea să nu se bată cap în cap. Adică să nu fim în același timp „prietenii coeziunii” și „prietenii competitivității”, sau să ne mișcăm dintr-un grup în altul din 2 în 2 ani odată cu schimbarea guvernanților, că și strategia asta ar trebui să întrunească un minim consens transpartinic astfel încât să nu avem o politică europeană fluctuantă. 

Un alt aspect foarte important al strategiei europene ar trebui să fie cel al resurselor umane. S-a vorbit frecvent despre faptul că România este sub-reprezentată în poziții cheie din administrația europeană, deși avem oameni foarte bine pregătiți. România ar trebui să-și susțină mai activ, de la vârful statului, oamenii pentru poziții importante în structura Uniunii. 

Cealaltă dimensiune de care am vorbit, cea a relațiilor bilaterale cu statele membre, poate fi și ea foarte delicată în unele aspecte. Un singur exemplu: pe piața de tehnică militară există o concurență între firmele germane și cele franceze. Aici cred că soluția cea mai potrivită este tot una, să-i spunem, multilaterală la nivel european, care să facă în așa fel încât aceste firme să nu mai concureze, ci să colaboreze în proiecte comune. Din fericire, în ceea ce privește relațiile noastre cu celelalte state membre UE, nu cred că trebuie să optăm, sau să facem o ierarhie: aici este clar că trebuie să cooperăm cu fiecare dintre ele la maximum posibil. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.