De ce România are nevoie de o viziune proprie asupra autonomiei europene strategice

Mai exact, din cauza comportamentului iliberal al președintelui american Donald Trump, care a început să amenințe aliații tradițional europeni din NATO și să ia în calcul anexarea ilegală a Groenlandei, dezbaterea privind consolidarea autonomiei strategice europene (ASE) a căpătat avânt în dezbaterea contemporană. Iar poziția României pe această temă crucială a fost mai degrabă una firavă, dacă nu chiar absentă.

Dilema strategică ar fi următoarea: va trebui România să aleagă între cei doi mari actori geopolitici, UE sau SUA, în privința securității și apărării naționale? Câtă vreme instituțiile europene au lansat deja programe pentru consolidarea apărării europene, din care România face parte, care este viziunea României asupra autonomiei strategice europene?

În lipsa unei abordări coerente a României în privința dezideratului UE de a reuși, pe viitor, să ia decizii în mod independent pe scena internațională în chestiuni legate de securitate, prin diminuarea dependenței față de SUA, spațiul public românesc s-a împărțit binar în două mari curente de gândire rivale: unul care militează în favoarea menținerii relației privilegiate cu Statele Unite ale Americii, chiar și cu riscul consolidării curentului iliberal MAGA în România. Iar al doilea care militează pentru desprinderea României de SUA și o implicare mai mare în procesul de autonomie strategică europeană, susținând mai degrabă viziunea istorică gaullistă de desprindere totală a Europei de SUA.

Franța, Germania, Polonia, Italia, statele baltice au contribuit, în ultimii zece ani, cu idei la conversația europeană, ba și-au expus deja propriile preferințe asupra acestui plan european geopolitic. Nu însă și România.

Pentru a înțelege ce fel de viziune ar putea aborda România în privința noilor tensiuni dintre cancelariile europene și Washington, este util a fi definit, pentru început, acest concept al autonomiei strategice europene, istoricul acestuia, dar și curentele rivale de gândire ale puterilor europene în privința specificului său.

Cum a evoluat autonomia strategică a UE de-a lungul istoriei europene

Există studii care identifică bazele istorice ale autonomiei strategice europene în perioada anilor 60, când președinția Franței a fost deținută de generalul Charles de Gaulle, un politician care a pledat constant pentru o mai mare detașare a Europei față de pozițiile Statelor Unite în politica externă și capacități militare.

După momentul înființării UE, în baza Tratatului de la Maastricht, conceptul de ESA a apărut, în mod oficial, zece ani mai târziu, în 2013, când Consiliul Afaceri Externe al UE a acceptat solicitarea statelor membre de a stimula o dezbatere privind sectoarele critice pentru apărarea europeană (militar, tehnologic, industrial) și de a revigora coeziunea sa internă.

Declarația de la Saint-Malo, din anul 1998, semnată de Franța și Marea Britanie, determinată de ineficiența UE în gestionarea conflictelor din fosta Iugoslavie, reprezintă actul fondator al Politicii Europene de Securitate și Apărare, transformată ulterior în Politica Comună de Securitate și Apărare a Uniunii Europene. 

Acordul a avut ca scop întărirea capacității Uniunii Europene de a acționa autonom în gestionarea crizelor internaționale.

Anumite evenimente de pe scena internațională – cum au fost anexarea ilegală a Crimeei de către Federația Rusă, asumarea marii strategii de către Administrația Obama de pivotare a intereselor de securitate americane către Asia-Pacific, alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, invazia la scară largă a Ucrainei de către Federația Rusă – nu au făcut decât să accelereze dezbaterile europene privind consolidarea autonomiei strategice europene.

Voința politică europeană în privința acestui deziderat a fost exprimată în Declarația de la Versailles a Consiliului European din martie 2022, care a vizat o mai mare autonomie strategică europeană în domeniul apărării, al aprovizionării cu energie și al economiei.

O atenție distinctă merită acordată planului Readiness 2030 (REArmEU), conceput în urma criticilor apărute după invazia Rusiei în Ucraina, în special legate de industria de apărare din Europa.

Un manual dedicat autonomiei strategice europene, publicat în toamna anului 2025 – Handbook of European Strategic Autonomy, editat de Lorenzo Termine, Matteo Mazziotti di Celso, Antonella Ercolani, Jonathan M. Dicicco – explică din perspectivă cronologică, evoluția strategiei europene, atât la nivelul doctrinar, cât și instituțional, în scopul consolidării autonomiei UE.

„Din punct de vedere politic, acesta reprezintă o încercare, fără precedent, de a concilia suveranitatea națională în materie de apărare cu coordonarea supranațională. Planul, prezentat de Comisie în martie 2025, prevede măsuri pentru a facilita creșterea cheltuielilor militare naționale – activând o clauză de derogare din Pactul de stabilitate care permite cheltuieli de apărare de până la 1,5 % din PIB fără a încălca parametrii – alături de noi împrumuturi comune (UE) de aproximativ 150 de miliarde de euro destinate proiectelor comune și consolidării industriei europene de apărare. Toate acestea vor fi realizate în strânsă colaborare cu structurile NATO”, explică Grabriele Natalizia și Enea Belardinelli, în capitolul patru al manualului invocat mai sus.

Cum definim conceptul de autonomie europeană strategică

Conceptul prezintă neclarități terminologice, pentru că viziunile și interesele celor 27 de state membre UE asupra acestui deziderat sunt diferite.

Consolidarea ASE ar necesita, în același timp, o viziune europeană comună, voință politică și capacități de implementare, precum și un rol distinct crescut al UE (o tendință mai mare de federalizare) în raport cu statele membre și actorii globali.

În esență, autonomia strategică a UE se referă la capacitatea UE de a acționa în mod autonom – adică fără a depinde de alte state – în domenii politice importante din punct de vedere strategic, explică un rezumat al think tank-ului Parlamentului European.

Inițial, ASE s-a limitat strict la domeniul apărării, iar apoi definirea sa a început să varieze de la politica de apărare, la economie și capacitatea de a susține valorile democratice.

Potrivit documentului explicativ al PE, în perioada 2013-2016, ASE a fost considerată în principal o abordare a chestiunilor de securitate și apărare.

În perioada 2017-2019, ASE a fost considerată o modalitate de a apăra interesele europene într-un mediu geopolitic ostil, marcat de Brexit, președinția Trump și asertivitatea crescândă a Chinei.

În 2020, pandemia de COVID-19 a mutat accentul pe atenuarea dependenței economice de lanțurile de aprovizionare externe.

Din 2021, domeniul de aplicare al ASE a fost extins la toate domeniile de politică ale UE, inclusiv la cel al valorilor UE, în timp ce expresia „autonomie strategică” a început să fie utilizată mai puțin și a fost adesea înlocuită cu concepte similare, precum „autonomie strategică deschisă”, „suveranitate strategică”, „capacitate de acțiune” și „reziliență”.

ASE este împovărată de constrângeri structurale. Prima și cea mai evidentă constă în subordonarea constanță față de Statele Unite, care continuă să ofere sprijin esențial în ceea ce privește capacitățile de intelligence, logistică și comandă.

Anul 2025 a schimbat paradigma terminologică, iar autonomia strategică a fost, uneori, înlocuită cu independența europeană. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a testat ea însăși termenul „independență” timp de peste un an.

Reinhold Brender, un fost oficial european specializat în politica externă și de securitate a UE, a explicat într-un articol pentru Encompass, încercarea șefei Executivului european de a transforma independența europeană în doctrină de securitate europeană.

Brender atrage atenția că, dacă la conferința de la Davos ea a construit un întreg discurs în jurul acestui concept, dar mai degrabă din perspectivă economică, la Conferința de securitate de München, von der Leyer a schimbat acest lucru, transformând conceptul de independență europeană într-o doctrină de securitate. Discursul de la Davos a folosit „independența” ca și concept economic: diversificarea comerțului prin Mercosur și India, structura propusă a companiei „EU Inc.”, Uniunea pentru economii și investiții, un plan energetic accesibil. În ceea ce privește securitatea – împrumutul de 90 de miliarde de euro acordat Ucrainei, politica arctică, solidaritatea cu Danemarca în privința Groenlandei – discursul s-a încadrat în cadrele de cooperare. La Davos, independența a însemnat reducerea dependențelor comerciale. Nu a însemnat încă regândirea ordinii de securitate. Conferința de securitate de München a schimbat acest lucru. Pe 14 februarie, von der Leyen a transformat cuvântul într-o doctrină de securitate. „Europa trebuie să devină mai independentă – nu există altă opțiune”, a început ea. Dar calificativul a dispărut pe măsură ce discursul ei a avansat. „O Europă independentă este o Europă puternică. Iar o Europă puternică contribuie la o alianță transatlantică mai puternică”. Ea a încheiat cu „căutarea noastră pentru o Europă independentă” și „Trăiască Europa”. Escaladarea a fost deliberată. De data aceasta, „independența” avea o încărcătură instituțională: activarea clauzei de apărare reciprocă a UE, articolul 42 alineatul (7), ca angajament permanent; votul cu majoritate calificată în materie de securitate; o strategie europeană de securitate care integrează apărarea în toate domeniile politice; reintegrarea Regatului Unit în arhitectura de securitate europeană. Ceea ce fusese o aspirație economică la Davos a devenit un program de autodeterminare strategică”.

De ce statele membre UE împărtășesc viziuni divergente asupra autonomiei strategice europene

Cel mai important motiv de dispute între statele UE, în acest proces de consolidare a autonomiei europene strategice, îl reprezintă raportarea la aliatul transatlantic, SUA.

Dilema este următoarea: cum ar trebui definită ASE, într-un raport de complementaritate față de aliatul american (așa cum militează Italia) sau prin decuplare de SUA și chiar NATO (așa cum dorește Franța)?

Președintele francez, Emmanuel Macron, a reiterat încă din primul său mandat, dorința de a consolida ASE și de crearea unei armate europene, distinctă de NATO, o alianță pe care a definit-o ca fiind în „moarte cerebrală”. Versiunea franceză de consolidarea a autonomiei strategice este cea mai dură în raport cu interesele americane.

Ca o tradiție istorică, Franța și-a definit doctrina militară într-un mod mai independent față de SUA, rezumând adesea poziția sa cu expresia ambiguă „friend, ally, non-aligned”. În 1966, Charles de Gaulle a retras Franța din comanda integrată a NATO și a înființat Force de dissuasion, cunoscută mai târziu sub numele de Force de Frappe, arsenalul nuclear propriu al țării, pentru a asigura apărarea acesteia fără a depinde de Statele Unite sau de Uniunea Sovietică. De Gaulle a dorit să întărească autonomia strategică față de cele două superputeri ale epocii sale, echilibrând în același timp influența germană în Europa. Franța este singurul stat UE ce deține arme nucleare și un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

În 2023, președintele francez a pledat pentru o Europă capabilă să se „distanțeze” de logica blocurilor opuse, subliniind riscul de a deveni „vasali” ai Statelor Unite sau ai Chinei în crize globale. Iar în anul 2025, într-un discurs ținut la Universitatea Sorbona din Paris, Macron a repetat ideea că Europa nu trebuie să devină un vasal al Statelor Unite.

În schimb, Roma și Berlinul tind să nu îmbrățișeze viziunea franceză, considerând-o riscantă pentru politica externă a UE.

În vizinea italiană și germană, ASE ar trebui să îndeplinească o funcție integratoare, și nu substitutivă, față de NATO, acordând Europei capacități și marjă de manevră mai mari, în special în cazul în care există priorități divergente față de Washington”, explică Grabriele Natalizia și Enea Belardinelli.

Berlinul abordează mai degrabă o perspectivă complementară, reiterând ideea că NATO ar trebui să rămână pilonul apărării europene. În acest sens, se poate menționa inițiativa comună a guvernelor german și american de a staționa sisteme de arme cu rază lungă de acțiune în Germania începând din 2026. La insistențele americane, Berlinul și-a asumat o nouă strategie de securitate, care presupune alocarea unei sume mai consistente de bani, din bugetul național, pentru consolidarea capabilităților germane.

Pe aceeași linie strategică se situează și Polonia, statele baltice sau Finlanda, de complementaritate față de NATO, care, din cauza amenințării rusești, au adoptat o viziune pragmatică de a întări capacitățile europene de apărare, în interiorul cadrului euroatlantic.

Întrebat dacă UE a reacționat cu urgența necesară pentru a-și reduce dependența în materie de apărare față de o nouă Americă indiferentă, dacă nu chiar ostilă față de ea, președintele Finlandei Alexander Sutbb a răspuns că „următorul mare proiect” al Europei va fi în domeniul apărării, dar sugerează că multe state încă nu realizează urgența modernizării capacităților de apărare ale Europei.

Stubb nu crede că o Europă autonomă nu va implica niciun rol al americanilor în apărarea sa.

„Să fim clari: nu vom înlocui umbrela nucleară americană”, a spus el. „Nici nu este în interesul nostru de securitate să diminuăm rolul Statelor Unite, cel puțin nu brusc. Așadar, SUA vor rămâne prezente în Europa, atât în ceea ce privește forța de muncă, cât și capacitățile. Dar trebuie să ne asumăm mai multă responsabilitate”, inclusiv în NATO, „care va rămâne responsabilă pentru apărarea colectivă”.

La polul opus, se poziționează Ungaria și Slovacia, care din cauza dependenței de gazul rusesc, sabotează demersurile de consolidare a politicii europene de apărare și adoptă linia iliberală a americanilor MAGA. Politica externă a Ungariei este una de hedging între Vest și Est. În iulie 2024, el a prezentat noua paradigma de politică externă, și anume „marea strategie maghiară” sau „conectivitatea”, explicând-o drept „relații bune atât cu Occidentul, cât și cu Estul”.

În martie 2025, premierul Viktor Orban a prezentat ceea ce „națiunea maghiară” așteaptă din partea Bruxelles-ului, primul punct fiind „Europa națiunilor”, iar al treilea subliniind „suveranitatea națională” și „un drept de veto puternic pentru guvernele naționale”.

Odată cu vulnerabilitatea Brexit, UK, în noul context internațional tensionat, a reiterat aceeași dorință de a menține funcțională alianța NATO și de întărire a capacităților europene de apărare.

Cum se poziționează Washingtonul față de autonomia strategică europeană

Deși Statele Unite au salutat inițial ideea unei Europe mai autonome, ulterior au apărut îngrijorări cu privire la posibila duplicare a structurilor militare și la riscul de slăbire a NATO – îngrijorări rezumate în celebra formulă a secretarei de stat Madeleine Albright, cunoscută sub numele de „cele trei D”: fără duplicare, fără discriminare, fără decuplare, explică Lorenzo Termine, Antonella Ercolani și Nicolo Sorio, într-o analiză dedicată percepțiilor americane în privința autonomiei europene strategice, din manualul italian dedicat acestui concept.

În primul an al celui de-al doilea mandat de președinte, Donald Trump a încurajat o politică ambivalentă față de aliații europeni. Pe de o parte, el a îndemnat constant timp aliații să crească cheltuielile militare și să-și asume o responsabilitate mai mare în materie de securitate europeană, pe de alta, Washingtonul pare totuși reticent să renunțe la conducerea strategică asupra Bătrânului Continent.

„Odată cu începutul celui de-al doilea mandat al administrației Trump, părea să apară o nouă versiune a dilemei lui Albright. În mod provocator, Washingtonul pare acum să conducă trei D-uri actualizate: delegarea, adică presiunea americană de a transfera obligațiile de garantare a apărării către europeni, direcția, adică cerința ca apărarea europeană să rămână în totalitate sub supravegherea strategică a SUA, și deal-ul, întrucât logica orientată spre afaceri a administrației Trump, dacă nu chiar explicit economică, tinde să considere fiecare efort european de apărare ca o oportunitate de profit pentru Statele Unite”, mai explică Lorenzo Termine, Antonella Ercolani și Nicolo Sorio.

Cea mai mare criză transatlantică a apărut în momentul în care Donald Trump a început să amenințe constant Danemarca, un stat membru NATO, că dorește anexarea ilegală Groenlandei, chestiune care ar fi dus la o fractură iremediabilă a alianței militare. Acesta a și fost momentul care a accelerat și mai mult dezbaterile europene în privința consolidării autonomiei strategice, retorica publică balansând mai degrabă spre viziunea franceză de distanțare puternică de americani, decât față de cea care susține ideea complementarității cu NATO.

NATO 3.0, care reprezintă noua propunere a strategului Pentagonului, Elbridge Colby, necesită ca aliații europeni să depună eforturi mult mai mari și să își asume responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a Europei.

Statele Unite, a subliniat Colby, trebuie și vor acorda prioritate domeniilor în care numai puterea americană poate juca un rol decisiv, în conformitate cu noua Strategia de apărare națională. Colby a menționat că recenta viziune americană nu reprezintă o retragere din Europa, ci mai degrabă o recunoaștere a capacității incontestabile a Europei de a prelua conducerea în propria sa apărare, într-un mod care ar face din NATO o alianță mai puternică și mai sigură.

În acest context, poate fi înțeleasă și propunerea cercetătoarei Ionela Ciolan, a think tank-ului european Martens Center, ca UE să înființeze un consiliu de securitate european.

„Ideea unui Consiliu European de Securitate nu este nouă, iar Centrul Martens nu este străin de ea. Între 2017 și 2019, atât președintele Macron, cât și fosta cancelară Merkel și-au exprimat sprijinul pentru această idee, iar în 2019 Centrul Martens a publicat cel mai cuprinzător studiu de până atunci, intitulat „Un plan pentru un Consiliu European de Securitate”. Mai recent, în toamna anului 2025, Centrul Martens și-a actualizat definiția Consiliului European de Securitate în cadrul „Recomandărilor strategice de politică pentru Partidul Popular European”, explică Ionela Ciolan.

Ce ar trebui să facă România în noul context euroatlantic

Așa cum reiese din Strategia de Apărare a Țării (2025-2030), asumată de președintele Nicușor Dan, România prioritizează relația strategică privilegiată, tradițională cu Statele Unite, față de noile tendințe europene privind consolidarea autonomiei strategice. Strategia „dă o importanță covârșitoare Parteneriatului Strategic cu SUA, pilon de neînlocuit al securității noastre și platformă de avansare a prosperității României”, fără însă să actualizeze noua viziune americană în privința NATO 3.0.

În fapt, România nu are o viziune proprie pentru acest deziderat geopolitic european și ar trebui să dezvolte, la nivel strategic, una, câtă vreme consolidarea ASE reprezintă un drum fără întoarcere.

Securitatea Europei va avea, pe viitor, o componentă mai mare europeană și una mai mică atlantistă. Procesul se derulează într-un ritm rapid, iar România pare deconectată de la noile tendințe europene, nu a participat cu idei, la nivelul politicii, la această nouă conversație europeană.

Cercetătorul Marius Ghincea, profesor invitat la Universitatea din Lucerna, propune, într-o postare pe Facebook, ca România să adopte un europenism strategic românesc pentru politica externă și de securitate care nu presupune o alegere dihotomică între America și Europa.

„Un europenism strategic românesc cere consolidarea relațiilor strategice pe verticală (cu marile puteri prietene) și pe orizontală (cu puterile de rang mijlociu relevante pentru noi), alături de construirea fundației interne, de la noi de acasă, pentru apărarea națională și descurajare. Acest principiu urmărește, evident, inclusiv construirea de redundanțe strategice astfel încât dacă o verigă se rupe, să ne putem baza pe densitatea rețelei de legături strategice din UE, NATO și din afara acestor formate multilaterale prin formate bi- și trilaterale. Dimensiunea europeană are, evident, prioritate, pentru că UE ar trebui să fie, din perspectiva europenismului strategic românesc, la vârful preocupărilor și priorităților noastre strategice”, a explicat Ghincea.

La conferința de la Davos, ministra afacerilor externe, Oana Țoiu, a susținut conceputul de autonomie strategică europeană, dar într-o cheie economică:

„Estimăm că deciziile geopolitice, diplomația pragmatică și prioritățile regionale vor face ca piețele să se confrunte cu o componentă tot mai accentuată de decizie politică. Pe fiecare continent recunoaștem astăzi nevoia crescută de autonomie strategică, ceea ce implică și diversificarea lanțurilor de valoare și a piețelor de desfacere”, a declarat ministrul Oana Țoiu. Prea puțin.

Este nevoie de mai multă activitate politică pe această temă strategică, nu numai la nivelul președinței Dan, dar și la nivelul europarlamentarilor și diplomaților români de la Bruxelles, care pot reprezenta interesele de securitate ale României într-un mod mai vizibil.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.