Scrisoarea unui copil obligat să doarmă singur către mama lui
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
M-am obişnuit să adorm în braţele tale moi, calde, pline de iubire. În fiecare seară mă cuibăream acolo, lipit de tine, îţi auzeam bătăile inimii, îţi simţeam parfumul, îţi priveam chipul frumos şi, fără să-mi dau seama, adormeam în siguranţă, în îmbrăţişarea ta plină de dragoste. Când mă trezeam cu stomăcelul mârâind de foame, sau pentru că mi-era frig sau cald, ori pentru că aveam nevoie de puţină atenţie, tu erai acolo, cu braţele pregătite să mă poarte din nou spre cele mai frumoase vise.
Dar de o săptămână încoace, totul s-a schimbat
În fiecare seara din această ultimă săptămână s-a întâmplat acelaşi lucru: m-ai aşezat în pătuţ, m-ai sărutat de noapte bună, ai stins lumina şi ai plecat din cameră. La început am fost derutat, întrebându-mă unde ai plecat. Apoi a început să-mi fie frică, aşa că te-am strigat. Şi te-am strigat… Şi te-am tot strigat, mami, dar tu nu ai venit. Am fost aşa de trist, mami… Aveam atâta nevoie de tine… Nu m-am mai simţit vreodată atât de singur. Unde ai plecat?
În cele din urmă, te-ai întors. Vai, ce fericit am fost când te-am văzut, parcă mi se luase o piatră de pe inimă. Crezusem că m-ai părăsit. M-am ridicat şi am întins mânuţele spre tine, dar tu nu m-ai luat în braţe. Nici nu te-ai uitat în ochii mei. M-ai aşezat din nou în pătuţ cu braţele tale moi şi calde, mi-ai spus: ”Sssttt, e ora de culcare, noapte bună!” şi iar ai plecat.
Asta s-a întâmplat din nou şi din nou, de nenumărate ori. Te tot strigam şi, după un timp, de fiecare dată mai lung, veneai la mine, dar nu mă luai în braţe. După ce am tot plâns după tine, la un moment dat, a trebuit să mă opresc. Gâtul mă durea foarte tare, capul îmi vâjâia, burtica îmi mârâia de foame. Dar cel mai tare mă durea inima. Pur şi simplu nu înţelegeam de ce ai plecat de lângă mine.
