Ce se întâmpla de 1 Mai în urmă cu 135 de ani: „Strâmbatul din nas în fața grătarelor denotă mult snobism de clasă” | Interviu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Vladimir Borțun, reputat cercetător în științe politice, explică semnificațiile zilei de 1 Mai într-un interviu acordat în exclusivitate cititorilor Libertatea.
Cuprins:
Vladimir Borțun și-a dat doctoratul în științe politice la Universitatea din Portsmouth (2015-2019), a fost cercetător postdoctoral la Departamentul de Științe Politice al Universității Autonome din Barcelona.
Lector în științe politice la Oxford
Din 2022, a avut o bursă postdoctorală la Departamentul de Politică Socială și Intervenție de la Oxford, lucrând la proiectul Changing Elites. S-a alăturat la Universitatea Oxford, Colegiul St. John's în 2024, în calitate de lector în științe politice. Cartea sa, „Crisis, Austerity and Transnational Party Cooperation in Southern Europe: The Radical Left's Lost Decade”, a apărut recent la Editura Palgrave Macmillan.
Vladimir Borțun a vorbit despre Ziua Muncii într-o discuție cu publicistul Vasile Ernu, pe care o redăm în continuare.
Libertatea: 1 Mai este o sărbătoare importantă care și-a cam pierdut din semnificație în Est. Ai putea să ne reamintești câteva elemente ale istoriei acestei sărbători?
Vladimir Borțun: Sărbătoarea s-a născut în 1889, odată cu A Doua Internațională Socialistă, care imediat a adoptat o rezoluție în vederea organizării unei manifestații internaționale pentru reducerea zilei de lucru la 8 ore. Data de 1 mai a fost propusă de delegația americană pentru a comemora greva generală din Chicago, care avusese loc cu trei ani înainte. Primele demonstrații, coordonate la nivel internațional, au avut loc pe 1 mai 1890.
Trei semnificații esențiale ale zilei de 1 Mai
- Dacă e să vorbim despre semnificația acestei sărbători: care este ea? Care e sensul aceste zile a muncii?
- E o sărbătoare înrădăcinată în lupta pentru drepturi sociale - unele de care ne mai bucurăm și azi, iar altele pe care le-am pierdut și pentru care trebuie să luptăm din nou. La peste 130 de ani de atunci, mulți oameni, mai ales în România, continuă să lucreze mai mult de 8 ore pe zi, fie constrânși de patroni, fie constrânși de salariile mici, care-i fac să-și ia o a doua sau chiar a treia slujbă. Nu mai punem la socoteală munca domestică neplătită și pe care o fac preponderent femeile. Deci primul sens al Zilei Muncii e nevoia de-a lupta pentru drepturile noastre. Niciun drept nu a fost vreodată dat de bunăvoie de cei aflați la putere, ci extras ca o concesie din partea lor.
A doua semnificație e nevoia de organizare - nu putem lupta eficient pe cont propriu, ci trebuie să ne organizăm în sindicate, așa cum au făcut generațiile anterioare de muncitori care au reușit să câștige drepturi și salarii mai bune. Dar sindicatele nu sunt de ajuns. Avem nevoie și de partide politice care să ne reprezinte interesele. Altminteri, elitele politice existente n-o s-o facă.
Vedem asta cel mai clar cu alegerile prezidențiale de peste câteva zile, unde niciunul dintre candidați nu are ceva de zis despre drepturile angajaților - e o criză totală de reprezentare politică. Sindicatele de la sfârșitul secolului XIX au înțeles asta, motiv pentru care au și jucat un rol-cheie în formarea de partide muncitorești care să reprezinte această clasă socială. Sindicatele din ziua de azi trebuie să tragă aceeași concluzie, pentru că ne aflăm într-o situație similară.
În sfârșit, a treia semnificație e internaționalismul, inseparabil de Ziua Muncii și originile sale. Lupta organizată nu poate fi decât internațională, pentru că sistemul împotriva căruia se desfășoară e, la rândul său, internațional. Ba chiar internaționalismul e infinit mai necesar azi decât la sfârșit de secol XIX, dat fiind caracterul globalizat al capitalismului contemporan, nivelul de integrare al piețelor și lanțurilor de aprovizionare, circulația de capital, migrarea forței de muncă etc. Greva transnațională a piloților Ryanair din 2017 ori campania angajaților Amazon sunt exemple vii că o astfel de luptă internațională nu e doar posibilă, ci poate obține victorii concrete.
- În Est, în fostul spațiu comunist, felul în care sărbătoarea a fost folosită propagandistic și utilizată și-a cam pierdut din sensul prim. Mai târziu a fost resemnificată ca un fel de „sărbătoare câmpenească” care era compusă din ritualul manifestării oficiale urmate de mici și bere. Cum crezi că a afectat asta practica și sensul acestei sărbători?
- Nu cred că e o problemă cu dimensiunea „câmpenească”, festivalieră, a sărbătorii. Nu putem fi mereu încrâncenați. Au și muncitorii dreptul la un zâmbet și un picnic o dată pe an, nu? E o altă discuție, dar strâmbatul din nas în fața micilor și grătarelor denotă mult snobism de clasă și o jenă provincială față de propriul balcanism. Problema e când lupta de clasă e scoasă din ecuație, iar asta a rezultat din aproprierea sărbătorii de către establishment (fie PCR înainte de 1989, fie PSD după). Or, Ziua Muncii e prin excelență o sărbătoare anti-establishment, anti-sistem. Tradiția asta militantă trebuie recuperată și în România, unde hegemonia culturală a dreptei și dogmatismul anticomunist din ultimele decenii au inhibat acest proces, dar nu o pot face la veșnicie.
Cine beneficiază de inovațiile tehnologice
- Când vorbim de 1 mai vorbim în primul rând despre muncă. De fapt despre drepturile legate de muncă, drepturi care trec prin mari transformări. Care sunt problemele majore cu care se confruntă la acest capitol muncitorii actuali?
- Era neoliberală în care ne aflăm de peste patru decenii - și în care vom continua să trăim în viitorul previzibil, în ciuda zvonurilor despre moartea sa - s-a axat pe restrângerea drepturilor sociale cucerite în deceniile anterioare de către organizațiile și mișcările claselor muncitoare. Tăierile de salarii, drepturi și investiții publice sunt o sursă de profit în contextul fazei decrepite a capitalismului în care ne aflăm, în care capacitatea acestuia de-a spori productivitatea prin inovație tehnologică e tot mai redusă.
După cum putem vedea, inovațiile tehnologice din industria de IT și de AI sunt impresionante, sigur, dar cu ce scop? Cine beneficiază cel mai mult de pe urma lor? Ce tip de capital? Oligarhia tech, deci capitalul rentier, nu cel productiv. Prin urmare, în neoliberalism, productivitatea din sectoarele productive ale capitalismului (industria manufacturieră, de pildă) se crește preponderent prin exploatarea și mai intensă a mâinii de lucru, fie acasă, fie peste hotare.
Sigur că poate exista o alternativă, iar progresul tehnologic să fie canalizat înspre ușurarea muncii pentru oameni, nu acumularea de averi inimaginabile în mâinile unor oligarhi; dar asta ar presupune proprietate publică și planificare democratică a producției - adică socialism. E asta ori un capitalism cu accente tot mai autoritare și beligerante.
- În România, munca și drepturile muncitorilor trec prin aceleași procese sau avem probleme specifice legate de drepturi ale muncii?
- Sunt aceleași probleme, dar cu un grad de intensitate mai mare relativ la alte țări europene. Iar asta nu pentru că în Vest ar exista un capitalism mai „matur”, mai „etic” ori „cu față umană”, ci pentru că au organizații muncitorești, dar și partide de stânga mai puternice, care pot obține concesii mai mari din partea capitalului sub formă de drepturi mai bune și salarii mai mari. Dar, pe fond, ne confruntăm cu aceleași probleme - de-asta lupta pentru drepturile muncitorilor e o luptă internațională.
Legislația muncii în România și lipsa presiunii pe guvernele PSD
- Sindicatele au fost un element central în lupta pentru drepturi, dar și în negocierea unor drepturi muncitorești. Care mai este situația sindicală în spațiul occidental? În țări cu o lungă tradiție sindicală?
-Dezindustrializarea începută în Vest în anii ’70 și schimbările în structura de clasă care au rezultat din ea au slăbit enorm mișcarea sindicală pretutindeni. Muncitorii din servicii sunt mult mai greu de organizat decât cei din sectoarele industriale, iar rolul tot mai pregnant jucat de platforme digitale ca Uber sau Glovo nu fac decât să accentueze problema asta.
Adaugă la asta și legile antisindicate care s-au implementat în ultimele decenii în toate țările, de către toate partidele mainstream, inclusiv unele înființate cândva de sindicate. Dar lucrătorii precari din servicii au început în ultimii ani să se organizeze - până la urmă, exploatarea nu-ți lasă altă opțiune, tot la lupta colectivă pentru drepturi ajungi mai devreme sau mai târziu. Cazul lucrătorilor Deliveroo din Franța sau UK arată că și cele mai „flexibilizate” secțiuni ale clasei muncitoare pot fi organizate. Sindicatele existente însă trebuie să joace un rol mult mai proactiv în acest sens decât joacă în prezent.
- În România avem o problemă destul de mare cu organizarea sindicală. Pe de o parte, avem sindicate puțin reformate și aduse la zi, iar pe de altă parte avem sectorul privat care în marea lui parte este nesindicalizat. În general, în România sindicatul are o încărcătură negativă: ca și cum muncitorii nu ar avea nevoie de el. Care sunt problemele majore pe care le vezi tu la acest capitol în România?
- Aici se dă vina de obicei pe legislația muncii, schimbată la începutul deceniului trecut de guvernarea Boc, prin care practic s-a interzis negocierea colectivă în sectorul privat și, în genere, s-a făcut foarte dificilă organizarea sindicală. Și e clar că acest cod neoliberal al muncii e o piedică uriașă în calea sindicalizării.
Dar ce eforturi serioase au depus sindicatele existente în vederea schimbării sale? Câtă presiune au pus, de pildă, pe guvernările PSD care s-au perindat în ultimele două decenii pentru revizuirea acelor prevederi care constrâng capacitatea de sindicalizare? Legislația nu e altceva decât cristalizarea balanței forțelor de clasă din societate. Mișcarea sindicală ar putea pune presiune, la o adică și printr-o grevă generală, pentru a înclina acea balanță în favoarea sa și obține astfel concesii majore. Birocrația de la vârful mișcării însă nu are niciun interes să facă asta, ci beneficiază, în definitiv, de pe urmă stării de fapt. Speranța mea e că lucrătorii din sectorul privat vor pune presiune de jos în sus pentru a forța concesiile de care e nevoie în vederea schimbării legislației. Altă opțiune nu au.
„Măririle salariale n-au fost făcute de dragul muncitorilor”
- Suntem în pline alegeri prezidențiale, știu că urmărești atent ce se întâmplă. Care ți se pare partidul sau gruparea care ar reprezenta mai consistent drepturile și interesele păturilor muncitorești?
- Niciunul. Obiectiv vorbind, guvernările PSD au făcut ceva mai mult în termeni de creștere a salariului minim, și cam atât. Dar nici acele măriri n-au fost făcute de dragul muncitorilor, ci pentru că țin de un model de creștere economică ce le permite să alimenteze consumul și, prin aceasta, producția fără să altereze balanța de putere dintre capital și muncă, adică toată arhitectura juridică și instituțională care permite celui dintâi să facă profituri mari cu taxe și salarii mici. E o arhitectură neoliberală la care PSD a contribuit din plin, cu nimic mai prejos decât celelalte partide de dreapta care s-au perindat la guvernare. PSD este, în mod primordial, vehiculul politic al unor pături ale capitalului domestic și rețelelor birocratice din teritoriu. Un partid care să reprezinte drepturile și interesele păturilor muncitorești încă lipsește, dar electoratul său potențial deja există.
Studiul celor de la Friedrich Ebert Stiftung de acum câțiva ani arăta că 73% dintre români vor ca statul să țină cont mai mult de ce vor angajații decât de ce-și doresc angajatorii, iar aproape 60% cred că angajații ar trebui să aibă o libertate de sindicalizare mai mare. Deci baza socială pentru un partid de stânga există din belșug, dar încă lipsește partidul. Sindicatele au responsabilitatea istorică de a pune umărul la construirea unui astfel de proiect politic.
Fotografii: Agerpres
