Singurul oraș din lume unde poți să cumperi legal dinamită: „Muntele care mănâncă bărbați”

Explozie în subteran și turism extrem în adâncul minelor

Într-un tunel îngust, șase turiști, îmbrăcați cu căști și salopete grele, privesc cu emoție cum ghidul lor aprinde un fitil verde cu o brichetă. „În orice moment…”, spune el calm. O secundă mai târziu, o explozie puternică zguduie galeria, lăsând în urmă un nor gros de praf.

Această experiență incredibilă are loc în Potosí, Bolivia, singurul loc din lume unde oricine poate cumpăra legal dinamită. Un băț costă doar mai puțin de 2 dolari, iar turiștii îl pot detona în mină cu ajutorul ghizilor locali.

„Pentru mineri, dinamita este cea mai importantă unealtă. Dacă nu știi să o folosești, este periculoasă”, explică Jhonny Condori, un ghid de turism în mine, scrie sursa citată.

Potosí este un oraș aflat la peste 4.000 de metri altitudine, unul dintre cele mai înalte din lume. Străzile sale înguste și clădirile coloniale spun o poveste veche, dar istoria orașului nu este doar despre arhitectură, ci despre aurul și argintul care l-au făcut faimos.

Cerro Rico, granița dintre bogăție și tragedie

Legenda spune că, în anul 1545, un căutător de metale, pe nume Diego Gualpa, a descoperit zăcămintele de argint din Cerro Rico, sau „Muntele Bogat”, iar vestea s-a răspândit rapid.

„Secretul a ieșit la iveală. Nu poți ascunde o asemenea veste”, explică Kris Lane, profesor la Tulane University și autorul cărții „Potosí: The Silver City That Changed the World”.

Spaniolii, care ajunseseră deja în regiune, au pus rapid stăpânire pe bogățiile muntelui și au început exploatarea.

„S-a transformat rapid într-un loc de coșmar. Era un loc fără lege, unde munca forțată era la ordinea zilei”, mai spune Lane.

Oamenii au fost obligați să muncească în condiții cumplite, într-un sistem foarte apropiat de sclavie și, ca să extragă și mai mult argint, spaniolii au folosit mercur în procesul de rafinare, ceea ce a otrăvit atât muncitorii, cât și pământul. Astfel, Cerro Rico a primit cumplitul nume „Muntele care mănâncă bărbați”, un nume care se folosește astăzi.

În secolul XVI, Potosí ajunsese al patrulea cel mai mare oraș din lumea creștină, cu peste 200.000 de locuitori. Se estimează că, la acea vreme, 60% din argintul mondial provenea de aici, finanțând imperiul spaniol și alte mari puteri.

„Argintul din Potosí era de încredere. Era atât de valoros încât circula peste granițe într-un mod în care monedele de bronz sau cupru nu puteau”, explică Lane, potrivit CNN.

Dar argintul avea să se sfârșească. Când Bolivia și-a câștigat independența în 1825, rămăsese aproape fără bogății iar Potosí a intrat în declin. Astăzi, minerii nu mai caută argint, ci minereuri mai ieftine, precum staniul și zincul. Dar după sute de ani de exploatare, muntele este foarte instabil.

„Acesta este cel mai periculos moment din istoria minelor”, avertizează Lane.

El Tío, diavolul subteran și viața grea a minerilor

Deși au trecut secole, tradițiile minerilor au rămas aceleași.

„În ceea ce privește mineritul, nu s-a schimbat prea mult”, spune Oscar Torrez Villapuma, ghid local. Minerii încă se roagă la aceiași zei, fac aceleași ritualuri și se îmbolnăvesc de aceleași boli ca strămoșii lor. La intrarea fiecărei galerii se află o statuie a lui „El Tío”/Unchiul, o figură diavolească cu coarne, decorată cu panglici colorate și simboluri ale fertilității.

Chiar dacă spaniolii au impus creștinismul, minerii continuă să o venereze pe Pachamama, zeița-mamă a pământului, iar Lane crede că El Tío a apărut ca un protector al Pachamamei, împiedicând exploatarea excesivă. Minerii lasă ofrande la statuile lui El Tío: frunze de coca, țigări, alcool. Uneori sacrifică lame, stropind cu sângele acestora intrarea în mină, crezând că astfel își asigură protecția.

Dar ritualurile nu îi pot proteja de realitate. Speranța de viață a unui miner în Potosí este de doar 40 de ani. Accidentele sunt frecvente, iar silicoza, o boală pulmonară cauzată de inhalarea particulelor fine de siliciu, face ravagii.

„Este ca și cum ai avea cioburi de sticlă în plămâni”, explică Lane.

Chiar dacă legea boliviană stabilește vârsta minimă de muncă la 14 ani, copiii ajung să lucreze de la vârste mult mai mici, uneori chiar de la 6 ani.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE