Soldatul si lacrima mamei

In tot acest perpetuu film al inundatiilor exista si un personaj colectiv de fundal, prezent secventa de secventa in imaginile amare ale satelor inghitite de ape. E vorba de militarii Jandarmeriei si Armatei care, de peste zece zile, incarca in tacere saci cu nisip, dau la lopata pamantul ca sa-l puna stavila in calea puhoaielor ce au muscat digul, de acei militari care patruleaza noapte de noapte prin localitatile pustii, ca sa pazeasca de praduitori bruma de avere a satenilor alungati din case de stihii.

Cu bocancii mustind de apa, cu tunicile ude de transpiratia efortului de a salva, prea obositi pentru a mai simti, in pauza de masa, savoarea conservei de fasole sau a triunghiului de branza topita, soldatii (aflati sub arme pentru satisfacerea stagiului militar) nu cartesc si nu-si blesteama norocul. Doar unii dintre ei s-au simtit umiliti cand localnicii le masurau de pe margine efortul de a le salva casele si animalele.

De Pasti, cozonacul din gamela si oul vopsit au avut miros de Dunare, dar slujba preotilor sub cerul liber le-a adus aminte de acasa. Acasa unde mama, iubita sau sotia, privind la televizor lupta cu apa, incearca sa-si zareasca baiatul drag intre grupurile de militari ce se opintesc cu sacii. Nu o pot face din cauza ochilor impaienjeniti de lacrimi, de obida care le ineaca glasul a revolta pentru fiul, iubitul sau sotul angajat intr-un razboi cu lenea aproapelui si jelania lui strabuna.

A nu se intelege ca toti sinistratii au avut aceasta atitudine, dar exceptia care confirma regula a incarcat de amaraciune restul lumii, care a vazut pe micul ecran si prapadul Dunarii in Serbia sau Ungaria, precum si pe napastuitii ei.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE