Statul e singurul care facturează moartea

„Am venit pentru o înmormântare. Ce trebuie să fac? Cu cine să vorbesc?”, aşa întreabă oricine intra pe poarta unui cimitir după ce a pierdut pe cineva drag. „Vorbiţi cu şeful. E în biroul de colo”, sună răspunsul, aproape invariabil. Iar dacă şeful e administratorul oficial al cimitirului, omul se poate declara norocos. Noi am avut o astfel de experienţă, la Cimitirul Metalurgiei, din sectorul 4 al Bucureştiului.
Fără să ştie că suntem ziarişti, şi spunându-i că mai avem un mort acolo în cimitir, adminstratorul ne-a învăţat pas cu pas ce e de făcut. „Dacă vreţi să-l depuneţi la capelă, aveţi nevoie de autorizaţie de la Sanepid, că altfel nu-l primim. În rest, veniţi cu actele mormântului, faceţi comanda de servicii funerare şi achitaţi taxele”, ne-a spus omul, mai atent la ce trebăluiau subalternii pe alei şi prin grădină decât la noi.
Am luat nişte lumânări şi i-am zis că mergem până la mormânt, aşa că l-am lăsat în urmă, dar am intrat în capelă. Erau deja doi morţi acolo, iar lângă ei, câţiva oameni trişti nu conteneau cu aprinsul lumânărilor. Şi noi purtam doliu, aşa că n-a fost greu să intrăm în vorbă cu ei. Am aprins câte o lumânare, apoi le-am spus că urmează să-mi aduc şi eu părintele la capelă a doua zi şi i-am rugat să-mi spună cu cine să vorbesc pentru groapă, slujbă şi ce mai trebuie. „Aaaa, vorbiţi la birouri, în faţă. Acolo se plăteşte tot. Şi noi ne gândeam cu groază că trebuie să negociem cu groparii şi cu popa, că cine ştie câţi bani o să ceară, dar am scăpat. Am plătit pe factură până şi tămâiatul mormântului 6 săptămâni”, ne-a spus fiica unuia dintre morţi.
„Haideţi doamnă, că nu pot să cred!”, am provocat-o pe femeie. Şi a ţinut. „E, dacă vă spun! Uitaţi aici factura!”, ne-a răspuns, scotocind în geantă după hârtia pe care voia să ne-o arate. Ne-am minunat şi ne-am făcut cruce. Chiar că era tot pe factură: săpatul gropii, dezgroparea vechilor oseminte, înhumarea defunctului, depunerea la capelă, amenajarea mormântului şi chiar tămâierea mormântului conform canoanelor bisericeşti. În total, vreo 700 de lei.
„Păi şi cum faceţi cu groparii şi cu preotul”, am întrebat-o firesc. „Am vorbit cu părintele azi, când am venit, că are numărul la avizier şi m-a întrebat doar când e înmormântarea. N-a zis nimic de bani. Sigur că o să le dau ceva şi lui şi diaconului şi groparilor, dar bine că nu-ţi mai cer ca la piaţă! Oricum, când am făcut actele m-a pus să dau şi o declaraţie că nu mi-a cerut nimeni şpagă pentru înmormântare”, ne-a mai povestit femeia.
I-am multumit pentru amabilitate şi am ieşit spunând „Dumnezeu să-l ierte”, pentru părintele pe care îl pierduse şi lansând promisiunea că ne revedem a doua zi. Nu ne-am revăzut, dar măcar am aflat cum ar trebui să meargă lucrurile dincolo de poarta cimitirului şi că se poate şi legal.

Se sapă gropi cu două etaje

Că e criză de locuri de veci în Capitală, nu mai e un secret pentru nimeni. Doar acesta e motivul pentru care oricine moare pe neaşteptate şi n-are un loc de veci „de familie”, trebuie îngropat într-unul din cimitirele de la marginea oraşului. De curând însă, Administraţia Cimitirelor a găsit o metodă să mai reducă această criză de gropi. Acum, fiecare groapă care se face are „două etaje”. La primul nivel – desigur, de jos în sus – se aşază coşciugul celui decedat, iar deasupra acestuia se pun plăci din beton. Motivul: în cazul în care o altă persoană din familia decedatului moare înainte ca acei şapte ani obligatorii înainte de exhumare să expire, va putea fi înmormântat în acelaşi loc, la al doilea nivel.
 
 
 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE