Ultima redută la Azovstal: povestea apocaliptică a asediului care a marcat războiul din Ucraina

În dimineața zilei de 21 martie, două elicoptere ucrainene Mi-8 au zburat deasupra teritoriului controlat de inamic, în estul țării, speriindu-i pe soldații ruși de la sol. În elicoptere se aflau luptători ai forțelor speciale, care transportau lăzi cu rachete Stinger și Javelin, precum și un sistem de internet prin satelit.

Zburau la doar 6 metri deasupra solului în cea mai riscantă zonă de conflict – o misiune îndrăzneață, posibil sortită eșecului. Dar care era scopul exact al misiunii?

Într-o uzină metalurgică din orașul Mariupol, o mână de soldați ucraineni fără muniții și fără acces la comunicații făceau eforturi disperate să reziste. Militarii erau înconjurați de o forță rusească masivă și pe punctul de a fi anihilați.

Planul prevedea, prin urmare, ca elicopterele să aterizeze la fabrică, să lase armele și munițiile și să ia în schimb soldații răniți, apoi să zboare înapoi spre centrul Ucrainei.

Aproape toată lumea înțelesese că orașul și apărătorii săi erau pierduți. Dar armele le-ar fi permis soldaților să țină în șah forțele rusești pentru încă câteva săptămâni, ușurând astfel lupta purtată de trupele ucrainene din alte regiuni și oferindu-le acestora timp pentru a se pregăti de o nouă ofensivă rusă, în Donbas.

„A fost foarte important pentru băieți, care erau complet încercuiți, să știe că nu i-am abandonat, că vom zbura spre ei, riscându-ne viețile, pentru a le lua răniții și a le aduce muniție și medicamente”, spune un ofițer de informații militare cu indicativul Flint, care s-a aflat în primul zbor și a descris operațiunea pentru The New York Times, împreună cu alți trei participanți.

„Acesta a fost obiectivul nostru principal”, explică el.

Cele două elicoptere au virat spre Marea Azov, apoi au zburat chiar deasupra suprafeței apei pentru a evita radarele rusești.

O înregistrare video din timpul zborului surprinde uzina Azovstal, scăldată în lumina soarelui de dimineață. Dincolo de ea poate fi văzut orașul Mariupol, devastat după un lung asediu soldat cu mii de victime, printre militari sau civili.

„A fost o priveliște tristă”, spune Flint, care se afla în primul elicopter. „Era deja în mare parte în ruine”, adaugă luptătorul ucrainean.

Un oraș important pentru Vladimir Putin

Pentru Kremlin, Mariupol era un premiu. Imediat ce președintele Vladimir Putin a dat ordinul invaziei, pe 24 februarie, soldații ruși însoțiți de tancuri și alte vehicule blindate s-au îndreptat spre portul strategic la Marea Azov.

Rachetele au sosit mai întâi, înaintea zorilor, lovind clădiri de apartamente și provocând primele victime civile ale războiului.

În aceeași dimineață, directorul general al Azovstal, un mastodont industrial cu peste 11.000 de muncitori, și-a convocat consiliul de administrație. Enver Țkitișvili a decis să oprească furnalele și să sisteze operațiunile uzinei pentru prima dată după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Apoi, consiliul de administrație a luat o decizie care avea să influențeze bătălia pentru estul Ucrainei.

Adânc sub oțelărie se aflau 36 de adăposturi antiaeriene, o moștenire a Războiului Rece. Adăposturile, unele aflate la mai mult de 6 metri sub pământ, aveau suficientă hrană pentru a hrăni mii de oameni timp de câteva săptămâni.

Crezând că luptele nu vor dura mult timp, Țkitișvili și ceilalți directori au considerat că uzina poate fi un bun adăpost, așa că i-au chemat pe angajați să vină acolo cu familiile lor. Ceea ce nu știa Țkitișvili era că tot spre Azovstal se îndrepta și armata ucraineană.

Pentru soldații ucraineni, mai mult decât un sanctuar, uzina era o fortăreață, înconjurată de apă pe trei laturi, apărată de ziduri înalte, ca o cetate medievală. Era locul perfect pentru o ultimă rezistență.

„Militarii nu ne-au spus niciodată și nu am presupus niciodată că se vor mobiliza aici cu noi”, spune Țkitișvili pentru New York Times.

„Am făcut planuri doar pentru populația civilă și doar ca refugiu împotriva atacurilor. Nu ne-am considerat participanți la război”, explică acesta.

În următoarele 80 de zile însă, Azovstal avea să devină un punct central al războiului. Ceea ce a început ca un accident – civili și soldați baricadați împreună în interiorul unui complex industrial – s-a transformat într-un asediu sângeros, în timpul căruia aproximativ 3.000 de luptători ucraineni au rezistat unei forțe rusești uriașe.

Mariupol era decisiv pentru unul dintre obiectivele-cheie ale lui Putin: crearea unui pod terestru între teritoriul rusesc și Crimeea, peninsula strategică din sudul Ucrainei, anexată de Moscova în 2014.

Dar lupta se potrivea, de asemenea, cu discursul de război al Kremlinului. Deși la Azovstal se aflau mai multe grupuri de militari, mulți dintre apărătorii săi erau membri ai Regimentului Azov, un grup naționalist cu simpatii neonaziste, a cărui faimă a fost folosită de Kremlin pentru a descrie întreaga Ucraină, în mod fals, ca fiind fascistă, scrie New York Times.

Eliminarea Regimentului Azov a fost prin urmare un scop central al invaziei declanșate de Putin, care a anunțat repetat că își dorește „denazificarea” Ucrainei.

În Ucraina, bătălia pentru Azovstal a devenit deja legendară, deși puțină lume este la curent cu întreaga dimensiune a asediului.

Zeci de interviuri realizate de New York Times cu apărătorii și civilii care s-au aflat la Azovstal, inclusiv cu soldați care au fost capturați și ulterior eliberați de Rusia, împreună cu oficiali militari de rang înalt și observatori internaționali, conturează acum imaginea unui asediu apocaliptic.

Într-un război purtat în mare parte de soldați anonimi, departe de camerele de luat vederi, comandanții și luptătorii de la Azovstal au vorbit cu jurnaliștii și au transmis mărturii video lumii întregi, pe canalele lor de Telegram.

Căpitanul Sviatoslav Palamar, spre exemplu, comandantul adjunct al Regimentului Azov de la uzină, a luptat la suprafață, apoi și-a transmis impresiile prin mesaje video, după ce s-a retras în buncărele de sub Azovstal.

„Ne-am luptat cu o forță mult mai puternică decât noi și i-am blocat și nu i-am lăsat să se deplaseze mai departe pe teritoriul ucrainean”, a declarat Palamar într-un interviu telefonic oferit chiar din uzina Azovstal, la sfârșitul lunii aprilie. „Dar, în același timp, situația este dificilă, chiar critică”, a spus el.

În cele din urmă, Azovstal a devenit o capcană. Prezența civililor a îngreunat capacitatea soldaților de a se apăra. Iar prezența soldaților i-a supus pe civili unui asediu sângeros, pe fondul unei crize de alimente și apă.

Refugiul

Natalia Babeuș, o muncitoare din uzină, spune pentru cotidianul american că toți copiii din adăposturi erau atât de înfometați, încât au început să deseneze pizza și prăjituri.

În calitate de bucătăreasă voluntară pentru buncărul ei, ea a ieșit la suprafață în fiecare zi pentru a pregăti o supă slabă și aluat prăjit pe o sobă improvizată construită din cărămidă și grilaje metalice, în timp ce avioanele zburau deasupra ei aruncând bombe.

De două ori, bucătăria ei a fost spulberată de rachete rusești. „Auzeai un avion, îți luai tigaia și fugeai să te ascunzi, numărând câte bombe a aruncat avionul”, spune ea.

Nu a fost mereu așa. Pentru Babeuș și pentru mulți alții, Azovstal a fost o familie. Fratele ei lucra acolo. La fel și soțul ei.

Generații de familii din Mariupol au lucrat la uzină încă de la deschiderea acesteia în 1933, când Ucraina făcea parte din Uniunea Sovietică. Mai târziu, când Al Doilea Război Mondial a lăsat uzina în ruine, cetățenii din Mariupol au făcut donații pentru a ajuta la reconstrucția ei.

„Pentru oameni, mai ales după război, fabrica a fost o salvare în ceea ce privește munca, stabilitatea”, spune femeia. „Chiar și înainte de acest război, nu exista cu adevărat niciun alt tip de muncă în afară de munca din fabrici”, explică ea.

Spre deosebire de alte relicve industriale ale acelei epoci, Azovstal a prosperat mult timp după prăbușirea Uniunii Sovietice. Metalul din cuptoarele sale a fost folosit pentru construirea sarcofagului de protecție din jurul centralei nucleare avariate de la Cernobîl, precum și pentru proiecte mai recente, inclusiv Hudson Yards, cel mai nou cartier din New York, Shard din Londra și sediul central al Apple din California.

Dar Azovstal se afla în același timp într-o zonă geostrategică riscantă. În 2014, când Rusia a anexat Crimeea, trupele rusești, împreună cu separatiștii locali, au ocupat teritoriul înconjurător din regiunea Donbas.

Separatiștii au ocupat și Mariupol, timp de câteva săptămâni, înainte ca forțele pro-ucrainene, inclusiv luptătorii Azov, să-i respingă.

Timp de câțiva ani, în timp ce războiul din Donbas a continuat, directorii Azovstal au ordonat angajaților să renoveze adăposturile antiaeriene aflate în stare de degradare și să le aprovizioneze cu alimente și apă.

Mariupol se afla la doar câțiva kilometri de „linia de contact” care delimita teritoriul controlat de separatiști.

„Timp de opt ani, ne obișnuisem în Mariupol cu explozii din când în când”, spune Țkitișvili, directorul general al uzinei. „Auzeam deseori explozii de obuze – auzeam luptele și astfel ne-am obișnuit cu ele”, adaugă el.

Acest lucru s-a schimbat dramatic pe 24 februarie, când forțele rusești au invadat întreaga țară.

Sergentul Serghei Medianik, soldat al Regimentului Azov, se afla în cazarma sa din afara Mariupolului. Soția sa, Iulia Poliakova, soldat în cadrul Gărzii Naționale a Ucrainei, se afla în casa lor din oraș. Cei doi au fost treziți la ora 4 dimineața și li s-a ordonat să se pregătească de război.

„Nu prea înțelegeam ce se întâmplă”, spune acum Medianik, „ne-am gândit că poate era un exercițiu”.

În paralel, Anna Zaitseva și soțul ei, Kirill, care lucrau la Azovstal, și-au luat fiul cel mic și s-au grăbit să se adăpostească în fabrică. Femeia spune acum că a fost atât de stresată în timpul mobilizării militare rusești de la graniță, chiar înaintea invaziei, încât a încetat să mai alăpteze.

„Am venit la adăpost și am luat cu noi doar ceea ce era necesar, pături foarte mari, ceva mâncare, apă, documente și niște lapte praf pentru copii”, își amintește ea.

Natalia Babeuș a refuzat inițial să își părăsească locuința, chiar și atunci când rachetele au început să lovească clădirile de apartamente din apropiere, iar mașinile au început să ardă pe străzi.

Pe 2 martie, orașul nu mai avea rețea de electricitate funcțională, apă sau servicii de telefonie mobilă, iar femeia și soțul ei au fugit în cele din urmă pe jos spre Azovstal, adăpostindu-se de bombardamente la fiecare câteva minute.

Ea s-a adăpostit într-un buncăr de sub magazinul de șine și grinzi, unde lucra soțul ei, confecționând un pat din scânduri, câteva folii de cauciuc și cârpe.

„În acea primă noapte a fost prima dată după o vreme când am dormit”, spune ea. „Sincer, am crezut că sunt în siguranță”, explică femeia.

Un asalt fulgerător

Forțele rusești au lovit atât de puternic și atât de repede, încât apărarea ucraineană aflată în jurul orașului s-a prăbușit în câteva zile.

Sergentul Medianik conducea un vehicul din epoca sovietică, înarmat cu o mitralieră de calibru mic, când o coloană uriașă de tancuri rusești, escortate de avioane de vânătoare, s-a îndreptat spre el.

„Acesta a fost botezul meu de război”, spune el. „Nu aveam ce să facem împotriva aviației, așa că, pentru a evita pierderile, am făcut tot ce am putut și ne-am retras”, explică sergentul.

Aproape nimeni nu a crezut inițial că Ucraina avea vreo șansă. Dar în multe orașe, armata ucraineană s-a luptat cu invadatorii, stricând planurile Kremlinului de a cuceri rapid capitala Kiev și oprind un avans de-a lungul coastei sudice a Ucrainei de la Marea Neagră, spre Odesa.

Cazul orașului Mariupol a fost diferit. Trupele rusești s-au năpustit din două direcții, închizând orașul într-o menghină, îndepărtând soldații ucraineni în primele săptămâni și împingându-i înapoi spre mare și spre Azovstal.

Orașul în sine a fost o pagubă colaterală. Mulți civili au murit, iar supraviețuitorii au trăit un calvar. Localnicii au fost nevoiți să bea apă din calorifere, să gătească în aer liber, pe sobe cu lemne, să se ascundă în subsoluri, atunci când avioanele rusești zburau deasupra lor.

„După o lovitură directă a acelor obuze, nu mai rămâne nimic”, spune Elina Țibulcenko, care a fugit pe jos spre Azovstal cu familia și cei doi câini.

„Tot ce se află înăuntru arde și explodează în bucăți mici, zburând în toate direcțiile, și se dezintegrează ca și cum nu ar fi existat niciodată nimic acolo, nici oameni, nici mobilă, nici pereți. Totul dispare pur și simplu”, adaugă ea.

Soldați din diferite unități au sosit la fabrică, iar căpitanul Palamar și alți ofițeri din Regimentul Azov au înființat un centru de comandă.

În curând, Azovstal a început să se umple și de civili care nu știau că alături de ei, în altă zonă a uzinei, sosiseră și soldații. „Dacă aș fi știut că vor fi soldați”, spune acum Țibulcenko, „poate că am fi căutat un alt loc unde să ne ascundem”.

La începutul lunii martie, câteva mii de soldați ucraineni au ajuns în interiorul uzinei, iar soldații și civilii și-au dat seama că împart același refugiu.

Comunicațiile cu lumea exterioară au fost întrerupte pe măsură ce forțele rusești au cucerit în mod constant toate zonele orașului, cu excepția câtorva buzunare.

„Încercuirea era atât de completă, încât nu exista nicio posibilitate de a ajunge la ei”, spune Flint, ofițerul de informații militare ucrainene, „nici pe uscat, nici pe Marea Azov, care era controlată în totalitate de marina rusă”.

Dar luptătorii ucraineni se strecurau încă în Mariupol.

Bohdan Țimbal, un sergent din Regimentul Azov, a organizat raiduri cu unitatea sa de artilerie pentru a hărțui luptătorii ruși și pentru a aduna provizii pentru civilii din interiorul uzinei.

El și fratele său mai mare, Anton, s-au înrolat în Azov imediat după terminarea școlii. Erau adolescenți când satul lor din apropiere a fost ocupat de separatiști în 2014, iar trupele Azov au fost cele care i-au eliberat.

„Acești băieți și-au dat viața și sănătatea pentru a-mi elibera satul de acești ticăloși”, a declarat sergentul Țimbal, acum în vârstă de 20 de ani. „Acesta este motivul pentru care am ales această cale”, explică el.

În timpul unuia dintre raiduri, unitatea sergentului Țimbal s-a strecurat în afara Azovstalului și a fost ținta unui foc intens. Tânărul a fost lovit de mai multe ori. Timp de aproape 90 de minute a zăcut sângerând în dărâmături, nu departe de fabrică, înainte de a fi salvat și dus la spitalul de campanie improvizat din Azovstal. Medicii l-au operat în lumina slabă a unui buncăr.

Azovstal devenea o scenă de groază. Civilii și soldații duceau lipsă de alimente, arme și medicamente pentru a trata zecile de răniți. Soldații mureau chiar și din cauza rănilor minore.

Nu exista nicio cale de ieșire. Întrebarea era dacă exista o cale de intrare.

„De ce vrei să mori aici cu noi?”

Cele două elicoptere Mi-8 au zburat printre macaralele din portul Mariupol și au coborât în complexul Azovstal. Flint, ofițerul ucrainean, a sărit din aeronavă și a început rapid să descarce lăzi cu arme și muniție.

Soldații înveliți în pături și saci de dormit, unii fără mâini și picioare, au fost urcați în elicoptere. Au decolat cu opt sau nouă luptători răniți în acea zi, spune Flint. Unii erau suficient de conștienți pentru a arăta filmulețe de pe telefoanele mobile, cu luptele intense pe care le-au îndurat.

Misiunea din 21 martie, surprinsă pe înregistrările video furnizate de Flint, a durat doar 20 de minute la sol. „A existat pur și simplu un sentiment de fericire, de satisfacție emoțională că am reușit să îi scoatem pe acești băieți”, spune ofițerul.

În total, Operațiunea Coridorul Aerian a reușit să trimită de șapte ori elicoptere la Azovstal în următoarele două săptămâni și să salveze 85 de soldați grav răniți, spune Flint. Sergentul Țimbal, puternic sedat, s-a numărat printre cei evacuați.

Dar elicopterele au adus și alți soldați, majoritatea voluntari, inclusiv pe soldatul Nikita Jderev din Regimentul Azov.

Tatăl său murise într-un bombardament asupra orașului Mariupol, cu câteva săptămâni mai devreme. Jderev i-a scris surorii sale înainte de a decola spunându-i să învețe și să aibă grijă de ea. Nu i-a spus ce credea: că nu se așteaptă să supraviețuiască.

„Imediat ce am aterizat la Azovstal, am înțeles că, wow, lucrurile sunt serioase aici”, spune el. „Totul era acoperit de fum. Totul era sub foc. Oamenii care ne-au întâmpinat strigau: «Mai repede, mai repede, mai repede, mai repede – sunt lovituri aeriene la fiecare cinci minute, vin avioanele»”, relatează soldatul.

Originar din Mariupol, Jderev cunoștea deja trupele de la Azovstal, dar oamenii pe care i-a găsit erau doar umbrele acelor soldați, acum înfometați și epuizați, acoperiți de sânge, după săptămâni de lupte constante. Au fost șocați să-l vadă.

„Vezi ce se întâmplă”, i-a spus un soldat. „De ce vrei să mori aici cu noi?”, l-a întrebat camaradul.

Mariupolul devenise o oroare greu de suportat. Mai mulți luptători au descris străzile pline de cadavre care erau devorate de câini și pisici înfometate.

„Iubesc pisicile”, spune Ruslan, un alt luptător, care a sosit cu un elicopter în aprilie. „Nu știam că o pisică înfometată poate mânca o persoană”, adaugă el.

Pierderile au fost grele.

Jderev a declarat că comandantul său și un alt ofițer au fost uciși a doua zi. Jderev a rezistat șapte zile. A fost lovit de șrapnel, iar o bucată mare i s-a înfipt în ceafă, amenințând să îl paralizeze sau să îl ucidă dacă se mișca.

L-au salvat elicopterele, care încă mai zburau, cu greu. În timp ce elicopterul care l-a evacuat decola, soldatul Jderev a auzit o lovitură puternică și o explozie – o rachetă rusească care se lovea de fuselaj.

Cumva, aeronava a rămas în aer, dar un al doilea elicopter a fost doborât, împreună cu soldații răniți de la bord, spune soldatul.

Când a aterizat înapoi pe teritoriul controlat de Ucraina, Jderev a reușit să filmeze elicopterul său, cu fuselajul sfărâmat și înnegrit de explozie. Acesta reușise să se întoarcă în zona sigură cu un singur motor.

Un alt elicopter a părăsit Azovstal pe 7 aprilie și a fost lovit de forțele rusești la doar câțiva kilometri de teritoriul ucrainean, spune generalul Kirilo Budanov, comandantul serviciului de informații militare al Ucrainei, care a supravegheat operațiunea.

Un elicopter de salvare trimis să caute supraviețuitori a fost, de asemenea, doborât, iar cei patru soldați ai forțelor speciale aflați la bord au fost uciși împreună cu echipajul, adaugă el.

Operațiunea Coridorul Aerian s-a încheiat după aceste incidente, explică generalul Budanov. Dar a ajutat forțele de la Azovstal să reziste atacului rusesc pentru mai bine de o lună.

„Izolați și înconjurați, au luptat”, spune Budanov într-un interviu. „Le-am adus tot ce am putut, dar, înțelegeți, nu atât cât a fost necesar”, admite el.

Ceea ce a schimbat, de asemenea, soarta bătăliei a fost rețeaua de internet Starlink, pe care echipa lui Flint a livrat-o în prima misiune. Înainte de asta, civilii și luptătorii din interiorul Azovstalului fuseseră aproape complet izolați de lumea exterioară.

Acum, un asediu ce părea desprins din Al Doilea Război Mondial urma să devină un eveniment online.

Imagini video din interiorul fabricii au început să apară pe canalele Telegram. Soldații au intrat brusc în contact cu soțiile lor, care îi implorau pe liderii lumii să pună capăt luptelor.

Căpitanul Palamar a început să comunice cu reporterii, trimițând clipuri video și descriind buncărele pline cu sute de soldați prea grav răniți pentru a mai lupta. Lumea putea acum să privească în interiorul Azovstal.

Și a văzut o imagine apocaliptică.

Imaginile măcelului

În interiorul spitalului de campanie din Azovstal, soldații răniți păreau palizi și fără viață. Înghesuiți într-un buncăr întunecat și plin de praf, majoritatea zăceau pe podeaua de beton. Rănile lor sângerau, iar acolo unde se instalase cangrena, carnea era verde și putredă.

Căpitanul Palamar a trimis unui reporter imagini video și fotografii din spitalul de campanie la sfârșitul lunii aprilie, sperând să stârnească compasiunea lumii cu suferința trupelor sale.

Zi și noapte, navele și unitățile de artilerie rusești au bombardat în continuare însă fabrica, în timp ce avioanele rusești loveau zona cu rachete antibuncăr.

La câteva zile după ce căpitanul Palamar și-a trimis videoclipul, spitalul a fost lovit direct de o rachetă care a provocat prăbușirea tavanului și a îngropat un număr necunoscut de luptători răniți și pe cei care îi îngrijeau.

Chiar și în timp ce ucrainenii încercau să-și scoată camarazii dintre dărâmături, luptele continuau.

„Suntem în pragul nebuniei”, a declarat Dmitro Kozațki, un soldat din Regimentul Azov, într-un mesaj video folosit într-un scurt documentar ucrainean.

„Îți dai seama că prietenii tăi sunt morți, că zac aici, lângă tine. Și, pe de altă parte, mergi și te bucuri, ești fericit pentru că ai supraviețuit”, a mai spus soldatul.

„Îmi voi aminti mult timp acest miros, a adăugat el: mirosul de sânge”.

La acel moment, ultimele unități ucrainene care luptau în afara fabricii se retrăseseră deja în spatele zidurilor acesteia.

Afară, luptătorii ruși au înconjurat periferia fabricii, sub privirile corespondenților televiziunii de stat ruse și a bloggerilor de război, care relatau evenimentele. De mai multe ori, infanteria rusă a încercat să străpungă perimetrul uzinei Azovstal, dar de fiecare dată, atacatorii au fost respinși.

La sfârșitul lunii aprilie, Aleksandr Sladkov, un corespondent de război al televiziunii de stat ruse, a postat o înregistrare video cu trupele rusești, purtând banderole albe și înarmate cu arme de calibru mic, pregătindu-se să ia cu asalt Azovstal.

„Au încercat deja de trei ori să cucerească această clădire”, a explicat Sladkov, în zgomotele tirului de artilerie. „Sincer, nu credeam că voi ajunge aici”, a spus el.

Înăuntru era și mai rău. Soldații ucraineni căutau mâncare și apă, riscând în orice moment să moară din cauza bombardamentelor neîncetate.

Inițial, mesajele trimise de căpitanul Palamar și de alții din uzină erau mai degrabă sfidătoare. Soldații erau pregătiți să moară cu armele în mâini și să devină martiri pentru gloria Ucrainei, spuneau ei. Dar, pe măsură ce asediul se prelungea, mulți dintre ei au început să spere la un final negociat al bătăliei.

„Suntem pregătiți să părăsim orașul pentru că nu mai avem ce să apărăm”, a declarat căpitanul Palamar la sfârșitul lunii aprilie.

„Considerăm că ne-am îndeplinit misiunea. Dar vom continua să îl apărăm până când va exista un ordin de retragere din partea conducerii noastre militare. Iar dacă vom pleca, vom pleca cu armele noastre”, a spus el.

Evacuarea

Civilii erau înfometați. Până la sfârșitul lunii aprilie, Natalia Babeuș și alți adulți din buncărul ei au mâncat o singură masă pe zi, în principal un amestec de carne conservată și apă.

Cei 14 copii primeau două mese pe zi, dacă erau norocoși, începând cu un mic dejun din fulgi de ovăz pe care ea îi amesteca și cu puțină făină și apă și îi prăjea ca pe o clătită. Își amintește că s-a trezit într-o dimineață și a constatat că un copil îi pusese pe pat un desen cu o pizza.

„Erau înfometați și nu primeau vitamine”, spune ea. „O femeie era atât de slăbită, încât se împiedica mereu, își pierdea echilibrul, aproape leșina”, povestește Babeuș.

Anna Zaițeva, care s-a adăpostit în Azovstal împreună cu soțul și fiul ei mic în a doua zi de război, a suferit o contuzie. Mama ei și-a rupt brațul când o bombă a căzut în apropiere, în timp ce încălzeau laptele praf pentru copii.

Soțul Annei Zaițeva s-a alăturat trupelor Azovstal, mutându-se într-un alt buncăr. El și-a vizitat familia pentru a livra alimente și dulciuri împreună cu alți soldați. A adus o carte de basme pentru fiul lor, Sviatoslav, împreună cu un exemplar din „Robinson Crusoe” pentru soția sa.

„I-am promis că, atunci când se va întoarce, vom avea o fetiță, pentru că a fost întotdeauna visul lui să aibă o fiică”, a declarat ea într-un interviu. Aceasta a fost ultima dată când bărbatul a vizitat-o.

Disperarea s-a instalat. Oamenii din buncăre au petrecut săptămâni întregi fără să vadă lumina naturală sau să respire aer curat. Au devenit nervoși și au început să se certe, uneori, spune Anna Krilova, care s-a adăpostit împreună cu fiica ei de 14 ani.

Unii au devenit atât de disperați, încât au început să bea din sticlele de alcool dezinfectant, instalate în timpul pandemiei de Covid.

„A fost insuportabil”, spune Krilova.

Până la sfârșitul lunii aprilie, forțele rusești încă nu străpunseseră perimetrul. În jur de 12.000 de soldați ruși erau blocați în această luptă.

Din buncăre, soldații regimentului Azov au început să distribuie clipuri video cu copii în scutece confecționate din pungi de plastic sau purtând uniforme de lucru ale muncitorilor Azovstal. Copiii și mamele lor se rugau să se întoarcă acasă, să vadă din nou soarele.

„Nu există nicio scăpare de aici”, spunea o femeie cu ochii în lacrimi într-unul dintre clipuri. „Copiii nu au mai văzut soarele de o lună și jumătate”, povestea ea.

În afara Mariupolului, mai multe femei, majoritatea soții ale soldaților prinși în capcană, au lansat o campanie pentru a-și salva soții, făcând apel la liderii mondiali și chiar obținând o audiență la Papa Francisc la Vatican.

„Sunteți ultima noastră speranță”, i-a spus Papei Katerina Prokopenko, soția comandantului Regimentului Azov. „Sper că le puteți salva viețile. Vă rog să nu-i lăsați să moară”, i-a cerut ea.

Pe 26 aprilie, secretarul general al ONU, António Guterres, a zburat la Moscova cu propunerea de a deschide un coridor umanitar pentru civilii din interiorul Azovstal. Potrivit unei relatări oficiale a întâlnirii, Putin a fost de acord cu propunerea, „în principiu”.

Patru zile mai târziu, după-amiază târziu, Krilova și fiica ei și-au croit drum afară din buncărul subteran. Au fost urcate într-un autobuz și scoase din complexul fabricii, unde au fost întâmpinate de reprezentanți ai ONU și ai Crucii Roșii.

„Deasupra, cerul era atât de albastru, atât de albastru. Frumos. Era liniște”, își amintește Krylova. „Iar fabrica era în ruine, ca în apocalipsă”, spune ea.

Osnat Lubrani, cea mai înaltă reprezentantă a ONU în Ucraina, descrie șocul simțit atunci când a ajuns în Mariupol pentru a ajuta la coordonarea evacuărilor și a văzut mormintele improvizate pe marginea drumului.

„Mi-a venit în minte cuvântul Dresda”, spune ea într-un interviu, referindu-se la orașul german distrus de bombardamentele Aliaților în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Evacuările au fost chinuitoare. Bombardamentele din zilele precedente au fost atât de intense, încât civilii s-au împotrivit inițial să iasă din Azovstal, spune ea.

Simpla prezență în uzină era extrem de periculoasă, deoarece au izbucnit focuri de armă. Cu toate acestea, în următoarele câteva zile, toți civilii au fost evacuați din Azovstal.

Fiecare a fost escortat de ONU și de Crucea Roșie până la un punct de control într-un oraș ucrainean de coastă aflat sub controlul Rusiei. Au fost percheziționați și interogați, în timp ce autoritățile ruse au scos din autobuze câteva persoane considerate suspecte.

Unii localnici au ales să se întoarcă în cartierele bombardate din Mariupol în căutarea rudelor. Dar majoritatea se află acum în siguranță relativă din vestul Ucrainei.

Când a primit, în sfârșit, un nou telefon mobil, Natalia Babeuș a descoperit că părinții ei, care au rămas în Mariupol, au supraviețuit. Aceștia au căutat-o la sfârșitul lunii martie și au găsit pisica familiei, Liza, pe jumătate înfometată.

„Au crezut că am murit”, spune femeia. „Slavă Domnului că toată lumea a supraviețuit. Chiar și Liza”, adaugă ea.

Ultima rezistență

Pentru soldații de la Azovstal, calvarul a continuat. Chiar înainte ca ultimii civili să fi plecat, bombardamentele au reînceput și au continuat intens timp de aproximativ două săptămâni, în timp ce forțele rusești lansau noi ofensive, pe care ucrainenii continuau să le respingă.

Sergentul Țimbal i-a trimis un mesaj fratelui său, Anton, care se afla încă în interiorul fabricii. „Așteptau ajutor, sperau că s-ar putea întâmpla un miracol”, spune el.

Ultimul schimb de replici dintre frați a avut loc pe 14 mai. Anton a fost ucis într-un atac cu mortiere mai târziu în acea zi.

Două zile mai târziu, Ruslan, unul dintre luptătorii Azov, și-a pierdut piciorul.

„Văd cum zboară spre mine o chestie scânteietoare și, dintr-odată, îmi taie piciorul ca pe un cârnat”, povestește el. „Țipam: «Sângerez, sângerez, sângerez. Dați-mi un garou. Împușcă-mă, împușcă-mă»”, relatează el. „Și un tip aleargă la mine și îmi spune: «Nu azi»”.

Ruslan a fost dus de urgență la spitalul de campanie din buncăr, unde medicii au efectuat o operație rapidă și i-au injectat morfină.

Când și-a revenit câteva ore mai târziu, a avut un nou șoc. Se afla pe o targă, înconjurat de soldați ruși, cu fețele acoperite. Un comandant rus i-a spus să „reziste”.

În timp ce Ruslan era inconștient, comandanții ucraineni de la Kiev făcuseră o alegere dificilă. Pentru a cruța viețile luptătorilor rămași, aceștia au ordonat apărătorilor din Azovstal să se predea.

Ruslan a fost printre primii care au fost evacuați, la fel ca sergentul Medianik, care nu fusese rănit și căruia i s-a ordonat să ajute la transportarea răniților afară din fabrică.

„A fost o mică dezamăgire”, spune sergentul Medianik, „dar în adâncul sufletului meu, exista o bucurie că vom rămâne în viață”.

Alții au fost mai puțin entuziaști. Ruslan spune că nu s-ar fi predat niciodată dacă ar fi avut de ales. „Am fi luptat până la capăt”, spune el.

Aproximativ 2.500 de luptători au fost duși într-o tabără de prizonieri pe teritoriul controlat de Rusia în regiunea Donețk. Ei au fost interogați, închiși în celule înguste și hrăniți doar atât cât să nu moară de foame.

Au fost treziți la ora 6 în fiecare dimineață de o muzică care răsuna dintr-un difuzor: imnul național rusesc.

Pe 29 iunie, la ora 1 dimineața, un gardian l-a scos pe sergentul Medianik din celulă și i-a spus că va fi dus pentru interogatorii suplimentare. A fost urcat într-un autobuz împreună cu alți prizonieri, mulți dintre ei grav răniți. Ruslan, cu ciotul piciorului bandajat, se afla printre ei.

Au mers ore întregi. Abia când sergentul Medianik a văzut soldații ucraineni și-a dat seama că făcea parte dintr-un schimb de prizonieri.

După negocieri intense, ucrainenii și rușii au convenit asupra unui schimb de prizonieri, în urma căruia 144 de ucraineni au fost schimbați în acea zi, majoritatea luptători din Azovstal.

Sergentul Medianik a fost șocat să o vadă pe soția sa, Iulia Poliakova, soldatul din Garda Națională ucraineană. Nu mai vorbiseră de la 1 martie și se temea că femeia murise. „Privirile ni s-au întâlnit”, spune el, „a fost o fericire incredibilă”.

Împreună cu celelalte femei din unitatea sa, Poliakova s-a retras în a treia zi de război, pe măsură ce bombardamentele din Mariupol s-au intensificat.

Ea s-a ascuns în subsolul clădirii de apartamente a cuplului până când aceasta a fost lovită de un obuz și a ars până la temelii. Apoi a fugit din oraș, pe jos.

A ajuns până la periferie, când a fost arestată la un punct de control rusesc. Rușii i-au percheziționat telefonul, au descoperit că era soția unui soldat Azov și au arestat-o. Au numit-o fascistă și au obligat-o să cânte imnul național rusesc. I-au spus că cel mai probabil soțul ei era mort.

„Luptătorii Azov nu sunt luați prizonieri, ei sunt împușcați”, i-au spus rușii.

A fost singura din lagărul ei de prizonieri care a fost selectată, ca parte a aceluiași schimb de prizonieri care l-a eliberat și pe soțul ei. Oficialii ucraineni au făcut presiuni pentru eliberarea lor de dragul copiilor lor, care fuseseră lăsați în grija unei bunici bolnave.

„Când l-am văzut, pur și simplu am plâns – și acum plâng”, spune ea pentru New York Times.

În prezent, ceilalți soldați supraviețuitori din uzina Azovstal sunt ținuți într-o tabără de prizonieri, într-o zonă din estul Ucrainei controlată de Rusia.

Comandanții, inclusiv căpitanul Palamar, au fost transferați în Rusia și sunt deținuți în închisoarea Lefortovo din Moscova, un loc de tortură în timpul epurărilor din epoca lui Stalin.

Liderii ucraineni au promis că îi vor aduce înapoi în viață, dar oficialii ruși amenință că unii dintre ei vor fi acuzați de crime de război.

Dintre cei morți, până în prezent, trupurile a peste 400 de soldați au fost returnate pentru a fi înmormântate. Mulți alți soldați au rămas îngropați în ruinele uzinei Azovstal.