„Unde se duc oamenii când se duc?” Ce ne rămâne după un mare om de cultură, dispărut la 52 de ani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
10 ani de la moartea criticului de film Alex. Leo Șerban și câteva amintiri de la cei care l-au cunoscut și au venit la cimitirul Bellu în amintirea lui.
Cuprins:
Opt oameni și doi câini ne strângem în jurul mormântului înflorit în care e îngropată urna cu o parte din cenușa lui alș (n.r. Celebra sa semnătură). Fig. 1 bis., scrie pe-un semn lângă mormânt. Nu are cum să fie întâmplător. E pentru toate bis-urile din viața lui. Și mai ales pentru cel care i-a ieșit ca-n filme: să rămână și aici, și dincolo. Pe 9 aprilie s-au împlinit 10 ani de când Alex. Leo Șerban a zis Ciao lumii de pe partea asta. Avea 52 de ani.
„Nu i-ar fi plăcut să îmbătrânească”, spune Sanda Ticea, prietena mamei lui.
Alex. Leo Șerban a fost un om cu o colecție impresionantă de prieteni. Îl cunosc acum prin vocile celor care nu-l vor uita. Mai ales prin cea a mamei sale, doamna Gabriela Șerban. E o femeie peste care anii s-au așezat frumos. Părul alb, ochelari cu rame colorate, ochii făcuți cu dermatograf. Nu i-a plăcut să poarte cercei niciodată. Poartă însă un zâmbet ștrengăresc, iar când își reamintește vreo poznă de-a lui Leo, râde cu gura deschisă.
S-a născut cu o zi înaintea lui. Pe 27 iunie 1938, pentru ca ani mai târziu, la o zi după ce s-a sărbătorit, să-l aibă pe el. Sandul ei.
„O iubea pe doamna Gabi din toți porii”, spune Sanda Ticea, în timp ce pregătește niște pachete.
Doamna Șerban și-a propus ca azi să dea mai departe toate poftele lui Leo: iahnie de fasole, cartofi prăjiți, semințe albe, ciocolată albă și, bineînțeles, un carnețel și-un creion.
Pune pe masă, ca de fiecare dată, și amintiri. Fumează dintr-un Kent lung și povestește ziua în care l-a prins pe Leo cu țigara în gură.
O amintire din 1973
„Vin eu acasă, un timp urât, înnorat, vânt. Vin acasă, o întreb pe maică-mea:
- Unde e Sandu?
- S-a dus în Parcul Circului, să scrie.
- Pe timpul ăsta? Ce Dumnezeu!
Și mă duc. Mă duc în parc. Nu era mai nimeni pe acolo. Lângă lac sunt niște alei. Eu veneam așa, el venea din sens invers. Era, ce să-ți spun, cu țigara, se plimba.
Când m-a văzut pe mine, scrie el undeva, eu știu ce căutam, dar nu știu ce căuta mama acolo.
Când m-a văzut, a aruncat țigara, a făcut stânga-mprejur și blegul de el avea pachetul de țigări în buzunarul de la piept, la cămașă. Treaba e că eu n-am putut să zic nimic, pentru că și eu fumam. Și mi-ar fi spus - dar tu de ce fumezi? de ce mă cerți pe mine?”
Înapoi în 2021, doamna Șerban pufăie mai departe din Kent. Pușa - cățelușa ei pe care o alintă cu fetița - e întinsă sub picioarele noastre. Deasupra, cerul e senin. Dacă-ar fi o poartă prin care să ne uităm unii la alții, ne-am vedea clar. Pe marginea mormântului arde, cu miros, tămâie.
Lui Leo, colecționar de mașini de jucărie și cadre cu mașini din filme, i-a adus un Ferrari verde. „Roșu e prea banal”. Iar lui oricum îi plăceau toate culorile, justifică doamna Șerban alegerea culorii.
„I-a plăcut frumosul.” Și i-a plăcut să-l dea mai departe lumii.
alș, prin ochii lumii prietenilor
Marina Dumitrescu. Leo, un reper esențial
„L-am cunoscut foarte demult, în primii ani de facultate. Am petrecut împreună cei mai frumoși ani ai tinereții, deși perioada era sumbră. Anii ‘80 erau extrem de apăsători din toate punctele de vedere, n-aveam niciun pic de libertate, nicio posibilitate de a ieși cumva din cercul acesta al opresiunii ideologice. Și totuși, cercul de prieteni în care ne găseam, împreună cu alți câțiva ne salva de orice inconveniente ale regimului. Aceste întâlniri dintre prieteni, în grupul din care făcea parte și Leo și alți câțiva: Oana Lungescu, Gabriela Massaci ș.a. Grupul ăsta ne dădea așa o libertate și o comuniune care efectiv ne-a salvat în anii aceia grei.”
Trăiau libertatea adusă de discuțiile dintre ei, filmele văzute, cărțile citite, tot ceea ce însemna viața culturală la care puteau accede.
Replierea asta asupra noastră și asupra acestor preocupări esențiale ne-a făcut să reușim să transcendem de fapt dificultățile. Marina Dumitrescu:
Granițele care păstrează prietenia
„După 1987 când am plecat, neîntorcându-mă înapoi decât în 1995, relația cu Leo a rămas extrem de strânsă, prin corespondență sub toate formele. Deci comunicarea dintre noi a luat o altă formă, dar a rămas la fel de intensă.
Leo este un reper esențial și un partener al vieții mele pentru totdeauna. Și nu numai prin amintirile astea deosebite pe care le am împreună cu el, ci cum spuneam, prin această profundă comuniune. Nu ezit să spun că după plecarea lui la Domnul, acum 10 ani, pur și simplu comunicarea mea cu Leo a trecut în forma visului. Foarte des îl visez, l-am visat de la bun început și parcă am niște întâlniri, niște colocvii cu el, sub această formă onirică. Ăsta este adevărul: îl simt în continuare foarte, foarte aproape.”
Sanda Ticea. „Era și adult, și copil”
„Era foarte prietenos. Tot timpul era vesel, cordial, îi plăcea să fie înconjurat de prieteni. Era un personaj, cu toate că lui nu-i plăcea să i se spună că e un personaj. Era și adult, și copil în același timp. Avea o dragoste de viață. O iubea foarte mult pe doamna Gabi, din toți porii emana iubirea pentru ea. De câte ori pleca, era ultima persoană de care o vedea. De câte ori venea, era prima persoană pe care își dorea să o vadă.
Iubea animalele, iubea florile, iubea natura.
Avea așa o chestie din spațiu. Exact ce alții n-ar fi sesizat, el sesiza și prindea în acea imagine. De scris… nu mai spun. Deci nu-i ajungea timpul. Și nu risipea. La el timpul nu era risipit, era folosit la maximum.”
Ioana Gogeanu. Ani de liceu
„Era foarte plin de viață și preocupat de stil. Era foarte fericit că reușise să publice într-o revistă străină. Era un om de litere, în primul rând. Scrisul însemna foarte mult pentru el.”
Poezia care i-a adus fericirea publicării se numește „Green Lemon” și a ajuns în revista americană Chicago Review. Leo o trimisese prin poștă, își amintește mama lui.
Tufele de lavandă de pe mormânt sunt acum încadrate de zeci de flori multicolore. Mă gândesc că e un cadru care i-ar fi plăcut. O grădină botanică în miniatură, între cer și pământ, pentru el.
„Florile sunt atât de frumoase că nu mă lasă inima să le abandonez în parc. Ştiu că există şi oameni obtuzi care consideră că ceea ce fac eu este o infracţiune. O fi, nu zic nu, dar este o infracţiune estetică: doresc să fiu înconjurat de frumos. Trandafirul este frumos, deci trebuie să-l am. Frumosul este gratuit, dar trebuie să ai curaj să furi ceea ce este gratuit! Aceasta este filozofia mea de viaţă.” - scria Alex. Leo Șerban
