Cum a ajuns un învățător dintr-un sat din Maramureș de la o școală de pe deal la milioanele de euro din insolvență: „Eram și eu ca bădița Vasile al lui Creangă”

„Am rămas cu amintirea unei neputințe”

Vasile Godîncă-Herlea a început să lucreze imediat după absolvirea Școlii Normale din Sighetu Marmației, în 1995. Avea 18 ani și a fost repartizat chiar în satul lui, la o școală primară cu predare simultană.

„Îmi aduc aminte că aveam patru elevi de clasa I, un elev de clasa a II-a, un elev de clasa a III-a și trei de clasa a IV-a, toți învățând simultan în aceeași sală”, spune el, într-un interviu pentru Libertatea.

Provocarea era uriașă. În timp ce trei clase lucrau singure, învățătorul trebuia să găsească 15-20 de minute pentru a preda scrierea, citirea sau matematica celei de-a patra. Școala era la 40 de minute de centrul satului, pe un deal, într-o casă simplă. Iar peste toate se așeza sărăcia grea a anilor 90.

„Am rămas cu amintirea unei neputințe, a fost o perioadă foarte grea pentru mine. Nu puteam schimba nimic, la performanță nici nu mai îndrăzneam să visez. Venisem de la liceu cu cele mai noi metode de predare pentru vremea aceea și, brusc, viața m-a aruncat într-o realitate în care efortul pentru ca acei copii să rămână totuși cu ceva, să rămână în școală, măcar, a fost imens”, povestește Vasile Godîncă-Herlea.

Satul pe care l-a iubit, dar din care a vrut să fugă

Acum CEO de succes, despre satul natal vorbește cu drag, dar și cu sinceritatea omului care a simțit, la un moment dat, că trebuie să plece ca să poată respira.

„Iubesc satul în care m-am născut și mă întorc la el de fiecare dată când am ocazia”, spune el. Mai mult, povestește că și fiul lui, deși nu s-a născut acolo, iubește locul și descoperă tradițiile și mândria oamenilor din Maramureș.

Dar anii în care a început să se desprindă de sat au fost tulburi.

„Au generat cel puțin două ambiții: întâi, am vrut să ies și să demonstrez că satul poate produce oameni valoroși în ciuda învățământului relativ precar, și apoi, am vrut să învăț cât mai bine, astfel încât să pot să fug cât mai departe dintr-un mediu care mi se părea foarte sufocant, mic și în care nu puteam produce performanță”, mărturisește el pentru Libertatea.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 16

Astăzi, spune că satul s-a schimbat mult în bine. Dar atunci, pentru un tânăr care voia să facă mai mult, părea un loc prea strâmt.

„Eram și eu ca bădița Vasile al lui Creangă”

La 18 ani, „domnul învățător” Vasile Godîncă-Herlea era, de fapt, un adolescent care învăța și el viața. Părinții elevilor îl respectau, spune el, pentru că în satul de atunci școala încă dădea oamenilor o autoritate specială.

„La țară, cel puțin pe vremea aceea, dacă terminai o școală primeai automat o aură specială, nu conta cine ai fost până atunci. Chiar și unii foști colegi de școală generală, cu care ne hârjoneam desculți cu câțiva ani în urmă, treceau la apelativul «domnul învățător»”, își amintește el.

Se descrie cu umor și tandrețe: „Eram și eu ca bădița Vasile al lui Creangă: «cuminte, harnic și rușinos ca o fată mare»”.

A încercat să facă o treabă bună, chiar dacă mijloacele erau puține. Iar din ce i-au spus mai târziu oamenii, crede că acei copii și părinții lor au rămas cu imaginea unui învățător care chiar s-a preocupat de ei.

Școala din vârf de deal l-a învățat despre oameni

Anii de învățământ i-au rămas în felul în care privește oamenii. Poate tocmai pentru că a văzut copii cu puține resurse, dar nu cu mai puțină profunzime.

„Cred că m-a învățat să nu împart oamenii în educați și needucați, deștepți și proști. Oamenii au nevoie să fie ascultați și descoperiți”, spune el.

Pentru Vasile Godîncă-Herlea, inteligența nu înseamnă doar informația acumulată.

„Un om care nu știe despre Van Gogh nu înseamnă că nu poate fi la fel de profund ca un profesor universitar. Inteligența nu este despre câte cunoștințe ai acumulat, cum am fost obișnuiți să credem, ci despre cât de bine te-ai echipat ca să te adaptezi la realitate”, spune el.

Această idee avea să o regăsească mai târziu în antreprenoriat. Acolo, spune el, poți întâlni oameni de succes cu școli înalte, dar și oameni fără studii multe. La fel cum poți întâlni eșec și într-o parte, și în cealaltă.

A ales Facultatea de Drept, doar ca demonstrație

Momentul plecării a venit firesc, dar și ciudat, spune el. La nivel subconștient, crede că a vrut de mic să evadeze „în lumea mare”. A ales Dreptul la Babeș-Bolyai nu pentru că visa neapărat la o profesie juridică, ci pentru că i se părea cea mai grea facultate.

„Voiam să studiez acolo nu pentru a deveni avocat sau vreo altă profesie juridică, ci doar pentru a-mi demonstra mie și celor din sat că eu am capacitatea de a face și a absolvi ceva semnificativ”, spune el.

Gândul secret era să se întoarcă în învățământ. Dar viața i-a schimbat direcția chiar din primul semestru de facultate, când a cunoscut-o pe viitoarea soție.

„Prioritățile mele s-au schimbat; eram preocupat să o fac pe ea fericită, iar ea fiind fata de la oraș, fericirea ei venea cu un standard. Așa am ajuns să îmi doresc o carieră juridică”, povestește el.

A vrut să se facă avocat: „Trebuia să ai relații sau bani”

După facultate, visa să devină avocat. Dar intrarea în avocatură presupunea, în acea perioadă, nu doar examen, ci și două semnături de la avocați definitivi.

„Pentru asta, trebuia să ai relații sau bani”, spune el.

Fusese în SUA cu Work and Travel, unde făcuse mai mult partea de „work” și strânsese ceva bani. Planul era să plece din nou în State, să muncească un an, să se întoarcă și să își facă intrarea în avocatură. Doar că la ambasadă lucrurile nu au mers cum spera.

„M-au mirosit că nu o să mă întorc după cele 3-4 luni cât permitea șederea acel tip de viză, așa că n-am mai putut pleca. Plan B nu aveam – a fost nevoie să mă angajez în țară”, povestește el.

Așa a ajuns într-o firmă de practicieni în insolvență, unde câștigase anterior o bursă în timpul facultății. Credea că va fi ceva temporar, până va găsi drumul spre avocatură.

„Insolvența mi se părea un domeniu marginal al dreptului”, spune el.

A fost însă compania în care avea să devină mai târziu CEO și în care este în continuare partener. O descrie ca fiind cea mai importantă firmă de practicieni în insolvență din România.

„Colegii m-au primit de la început cu brațele deschise și mie mi-a plăcut atât de mult echipa, domeniul și evoluția încât și azi mă sperie gândul că aș fi ratat această șansă dacă americanii mi-ar fi dat viza în vara lui 2003”, spune Vasile Godîncă-Herlea.

Insolvența, domeniul în care trebuie să știi mai mult decât drept

Din afară, insolvența pare rece, juridică și dură. Din interior, spune el, este mult mai mult.

„Ca să faci insolvență trebuie să înveți economie, marketing, evaluări, management și chiar elemente de mentoring”, explică el pentru cititorii Libertatea.

Companiile aflate în dificultate ajung într-un fel de vârtej. Sunt prinși acolo salariații, creditorii, furnizorii, clienții, antreprenorii. Toată lumea caută un punct de sprijin. Iar în acele momente, spune el, rațiunea se retrage de multe ori în fața instinctului de conservare.

„Am văzut că în momentele de stres, rațiunea nu prea mai contează, fiindcă se activează imediat instinctul de conservare, la cote maxime”, spune Vasile Godîncă-Herlea.

Antreprenorii, mai ales în România, își văd firmele ca pe propriii copii.

„De aici vine această teamă de a nu le pierde, dar și imposibilitatea evaluării obiective a dificultății, deci și abilitatea de a sacrifica ce este de sacrificat pentru a salva ce poate fi salvat”, spune el.

„Insolvența este o boală a companiilor”

Pentru mulți, insolvența sună ca un capăt de drum. Vasile Godîncă-Herlea o vede altfel.

„Insolvența este o boală a companiilor și, ca orice boală, are șansa de a fi tratată dacă e descoperită și conștientizată cât mai devreme”, spune el.

Procedura poate fi un tratament eficient, dar doar dacă este accesată la timp. Problema este că, statistic, peste 80% dintre companiile care ajung în insolvență o fac prea târziu.

„Nu insolvența este finalul lor, ci propria dificultate. Procedura insolvenței este doar un cadru în care compania se poate însănătoși sau poate ieși organizat din peisajul economic”, explică el.

Pentru antreprenor, eșecul nu ar trebui să fie finalul. Dar în estul și sudul Europei, spune CEO-ul, doar aproximativ 10% dintre cei care eșuează au curajul să se întoarcă în business. În țările nordice și în Anglia, procentul urcă spre 25%.

„Eșecul în business este fatal doar pentru business, pentru antreprenor ar trebui să fie o lecție folosită ca experiență valoroasă într-un business nou, în care nu va face aceleași greșeli. Va face altele, noi”, spune el, cu umor.

Ce a rămas din învățătorul de la sat

Anii de catedră nu au dispărut. I-au rămas în felul în care explică lucrurile.

„Mi-a rămas spiritul pedagogic, care este foarte important în situații de distress”, spune el.

Și, când totul pare că se năruie, antreprenorii au nevoie de un specialist calm, care să le explice variantele, șansele, pașii și consecințele.

„Nevoia sa este de a transforma ceva necunoscut în ceva previzibil, stabil. În dificultate, totul se comportă altfel: legea diferă, relațiile contractuale se făuresc și se desfac altfel, relațiile între oameni sunt influențate de stres și probleme – este ca și cum ai pleca de pe pământ pe o planetă necunoscută, în care inclusiv legile gravitației sunt diferite. Îți prinde bine un ghid care să-ți explice ce ai de făcut”, spune Vasile Godîncă-Herlea.

De la CEO la startup

După ce a condus o companie mare din zona insolvenței, Vasile Godîncă-Herlea a ales să construiască din nou. S-a întors, într-un fel, la început, dar nu de la zero absolut. În compania pe care a condus-o exista o cutumă sănătoasă, spune el: mandatul de CEO durează între trei și cinci ani. CEO-ul trebuie să își identifice succesorul, să îl pregătească și să facă trecerea treptată. După încheierea mandatului, a analizat zona de private equity. Dar și-a dat seama că nu i se potrivește suficient. Apoi a venit un „aha moment”, după un curs de MBA: experiența și expertiza sunt temeliile unei noi cariere.

„Eu am îmbinat vechiul cu noul – expertiza mea de 20 de ani în insolvență cu un serviciu care perturbă același domeniu. Cred că rareori un domeniu poate fi perturbat în sens pozitiv de cineva care nu are expertiza acelei activități”, spune el.

A ales vânzările de active din insolvență și, împreună cu un coleg cu experiență în distress, a vrut să ducă licitațiile în prezent: online.

„Ne-am propus să scoatem oportunitățile din distress din zona unor cumpărători limitați, cunoscători ai procedurilor, și să le oferim publicului larg, adică să democratizăm procesul”, explică el.

Așa a apărut Azitis, platforma prin care vrea să facă licitațiile mai accesibile.

„Nici măcar noi nu eram convinși că va merge”

Să vii cu ceva nou într-o piață obișnuită cu reguli și cutume vechi nu e ușor.

„Când ceva se face de mult timp deja într-un anumit fel, de ce să încerci să faci altfel?”, spune el.

La început, recunoaște că părea că îi sfătuiește pe practicienii în insolvență „să se lege la cap când nu îi durea”. Nu avea încă rezultate concrete pe care să le pună pe masă.

„Nici măcar noi nu eram convinși că va merge”, spune el.

Tot ce a avut la început a fost credibilitatea construită în insolvență, argument cu care a mers la practicieni, până când au apărut primele licitații și primele rezultate.

„Azi vând cifrele pentru noi”, spune Vasile Godîncă-Herlea.

Nu și-a permis să se întrebe dacă a greșit. A avut zile grele, dar spune că nu și-a permis să aibă îndoieli.

„Nu am pornit business-ul de unul singur, ci am angajat și contractat oameni și bani de la partenerii mei. Deci nu-mi permiteam să mă întreb dacă este o greșeală, produsul trebuia să iasă”, spune el.

În plus, credea că piața avea nevoie de asta.

„Alinierea unor mecanisme vechi la o lume nouă era o necesitate, era un gol în piață, era o idee mult prea bună ca să nu iasă. Așa am gândit atunci și așa gândesc și acum”, spune el.

Succesul, eșecul și curajul de a încerca din nou

După ani petrecuți în insolvență, Vasile Godîncă-Herlea spune că încă mai crede în optimismul antreprenorial.

„Bineînțeles! Munca în insolvență îți dă o perspectivă a cauzelor dispariției de pe piață a unor companii, dar și șansa de a vedea că cele mai multe cauze ar putea fi prevenite sau înlăturate dacă sunt luate în considerare în cele mai incipiente stadii”, spune el.

Crede însă că trauma eșecului îi oprește pe mulți să mai încerce. Iar asta explică, în opinia lui, procentul mic al celor care se întorc în business după un eșec.

„Mie mi-a plăcut întotdeauna să cred că învățăm foarte mult din reușite și din succes”, spune el.

Ce i-ar spune un CEO unui tânăr de la sat care crede că nu are nicio șansă

Răspunsul lui începe neașteptat.

„I-aș spune că are dreptate”, spune Vasile Godîncă-Herlea pentru Libertatea, dar explică că dacă omul își spune singur că nu are nicio șansă, primul dușman este chiar el.

„Cei mai mari sabotori ai propriilor persoane sunt limitele autoimpuse. Dacă îți spui că n-ai nicio șansă, primul dușman al tău ești tu”, spune el.

L-ar sfătui să se uite la oamenii care au plecat de la țară și au ajuns departe. Sunt mulți, spune CEO-ul, iar diferența nu ține de locul în care te-ai născut.

„Oamenii nu sunt diferiți prin locația sau mediul din care provin, ci prin talentele pe care le au, prin ambiția pe care o au, prin dorința de a evolua, prin curaj”, spune el.

Azi, privind în urmă, Vasile Godîncă-Herlea spune că nu funcția de CEO sau proiectele pe care le-a construit îi dau cea mai mare satisfacție, ci faptul că, după atâția ani, simte că a reușit să lase ceva în urmă și pentru alții.

„Când eram mai tânăr, îmi spuneam că merită în momentele în care eram apreciat și munca mea era văzută. Mai apoi, când mi-am întemeiat o familie, faptul că îi puteam duce într-o excursie sau îmi puteam da copilul la o școală bună au avut același efect. Iar la maturitate, când am început să văd că și alți oameni au crescut în jurul meu, când am început să observ că am clădit ceva cu semnificație, că am șanse să las ceva după mine, îmi spun că merită. Mai întrebați-mă peste 20 de ani și am să vă spun de ce merită și la adânci bătrâneți.”

Poate că acesta este, de fapt, firul roșu al poveștii. Nu insolvența, nu funcțiile și nici companiile pe care le-a condus, ci dorința de a demonstra că locul din care pleci nu îți stabilește și limita până la care poți ajunge. Iar învățătorul de acum aproape 30 de ani pare că nu a dispărut niciodată. Doar și-a schimbat elevii.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro