Cum ajung viniluri de zeci de ani să valoreze sute de lei în târgul de vechituri din București: „Uite, frate, ăsta e original Electrecord!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un colț al Bucureștiului, între tarabe pline de haine second-hand și tot felul de obiecte vechi, muzica de altădată prinde viață. Vinilurile, unele cu peste 50 de ani vechime, atrag colecționari și tineri curioși care caută nu doar sunetul autentic, ci și poveștile unei generații. Fiecare disc spune o istorie, iar nostalgia se amestecă cu afacerea și pasiunea pentru muzică.
Cuprins:
- Nostalgia muzicii pe vinil recucerește România
- Fiecare vinil poartă povestea unei generații
- „Caut vocea tinereții mele. O găsesc aici”
- „În fiecare weekend aduc cam o sută de discuri noi”
- „Beatles, Pink Floyd, Queen pot să ajungă și la 500 de lei”
- Și tinerii au descoperit pasiunea muzicii pe vinil
- Povestea primelor materiale muzicale din România
- Anii de glorie pentru vinilurile Electrecord
Nostalgia muzicii pe vinil recucerește România
Pe aleile prăfuite ale târgului de vechituri din București, printre ceasuri care nu mai ticăie, tablouri cu rame rupte, dar și altele de mare valoare, alături de telefoane cu disc vechi de peste 40 de ani, se adună o lume aparte.
Aici, vinilurile, discurile negre pe care puțini dintre noi le-am prins, cu coperți mari și colorate, acum adesea rupte și șifonate, dar purtând titluri ce poartă amprenta unei alte epoci sunt la mare căutare.
Sunt zeci de cutii de carton, majoritatea provenite de la bananele din Egipt, care îi „găzduiesc” pe Gică Petrescu, Ioana Radu, Benone Sinulescu, dar și pe interpreți internaționali.
Negocierile sunt în toi, însă vinilurile vechi de peste cinci decenii se vând la prețuri mici: 5-10 lei, în funcție de titlu.
„Uite, frate, ăsta e original Electrecord!”, strigă un vânzător, ridicând deasupra capului un disc cu Romica Puceanu din 1969.
În jurul lui, cumpărătorii se înghesuie ca la un mic ritual al nostalgiei. Nu toți au acasă un pick-up, dar toți sunt atrași de strigătul comerciantului.
Fiecare vinil poartă povestea unei generații
Cei trecuți de 40 de ani dau din mâini și transpiră serios pentru un album cu Phoenix sau Compact, amintindu-și de vremurile când îl ascultau pe ascuns, cu acul pick-up-ului tremurând pe vinil.
Cei mai tineri, care abia acum descoperă ce înseamnă cu adevărat un disc de vinil, își scot telefoanele din buzunare și caută pe internet cât valorează un album cu Beatles sau Pink Floyd.
E clar că fiecare vinil poartă cu el nu doar muzică, ci și povestea unei generații.
„Caut vocea tinereții mele. O găsesc aici”
Mirosul de carton vechi, grafica copertelor și muzica de peste 50 de ani, în unele cazuri, creează un parfum pe care niciun playlist digital nu-l poate reproduce.
Spotify sau Apple Podcasts nu există pentru un bătrân cu pălărie care răsfoiește tacticos grămezile de discuri.
„Caut vocea tinereții mele. O găsesc aici, pe vinil. O caut pe Irina Loghin. Dacă o găsesc, sunt cel mai fericit.” Și-ar mai fi interesat de muzica Andei Călugăreanu.
„În fiecare weekend aduc cam o sută de discuri noi”
Mirosul de mici și fumul grătarelor se amestecă cu praful ridicat de pașii grăbiți ai oamenilor care se înghesuie printre tarabe.
Însă, dincolo de hainele second-hand pe care le aduce din Germania și Austria, plus mobilierul masiv din anii ’70, atracția principală rămân discurile de vinil.
„În fiecare weekend aduc cam o sută de discuri noi. Am oamenii mei care mi le livrează. Clienți? Balamuc! Cine mai dă un disc cu nea Gică Petrescu sau cu Ionela Prodan la zece lei?! Să vezi cât costă prin anticariate”, spune domnul Mihai.
„Beatles, Pink Floyd, Queen pot să ajungă și la 500 de lei”
Domnul Mihai vinde în târgul din sectorul 6, Valea Cascadelor, de peste zece ani, iar lumea îl cunoaște bine.
„Discul ăsta cu Phoenix e o sută de lei! E raritate. Îl vând, nu-mi fac griji. Am vândut opere grele de tot, puternice. Beatles, Pink Floyd, Queen pot să ajungă și la 400–500 de lei bucata, depinde de ediție și de stare. Unele sunt impecabile, altele au cartonul rupt, sunt de zeci și zeci de ani… Ce Doamne iartă-mă!”, continuă povestea.
Cei mai fideli clienți par a fi cei trecuți de 40 de ani. „Eu am avut pick-up în anii ’80. Ascultam Compact, Iris, Mircea Baniciu… Astăzi încerc să refac colecția de atunci. Îți dai seama, pentru mine, fiecare vinil e o bucată de viață”, spune cu emoție domnul Florin.
Și tinerii au descoperit pasiunea muzicii pe vinil
Lângă domnul Mihai, un cuplu de vreo 30–35 de ani. Au pus ochii pe un vinil cu Joe Loss și unul cu Bill Haley. „Muzică rock autentică de la mama ei! Istorie în direct, copilași”, intervine vânzătorul.
„Mi-am scos banii de tarabă. Am vândut cinci, șase bucăți până acum. Am avut un Rolling Stones, l-am dat cu 50 de lei”, spune el.
Pe lângă colecționari, există și o mică piață de speculă. Mulți tineri răsfoiesc rapid albumele, fac poze cu Google Lens și verifică prețul pe site-uri internaționale.
„Sunt discuri pe care le cumperi aici cu 10 lei și le vinzi online cu 100 de euro. E business curat. De ce să nu profităm?”, recunoaște un cumpărător.
Așadar, pentru unii, vinilul înseamnă afacere. Pentru alții, pasiune. Dar pentru toți, târgul rămâne locul unde vânzătorii și colecționarii se cunosc de-o viață, iar fiecare weekend spune o altă poveste.
Povestea primelor materiale muzicale din România
Electrecord începe în 1932, când comerciantul evreu Nathan Mischonzniki cumpără din Germania mai multe echipamente de producție și le aduce în România, punând astfel bazele fabricii de discuri.
Conform site-ului oficial, până în 1937 compania nu avea un studio de înregistrare propriu și se limita la multiplicarea plăcilor produse în străinătate.
În această perioadă, chiar și înregistrările românești se realizau peste hotare, la firma germană Kristall. După cinci ani de la înființare, Electrecord începe să producă primele materiale muzicale în studioul propriu.
Până la sfârșitul războiului, compania produce aproximativ 70.000 de discuri anual, principalii clienți fiind Radioul, Ministerul Propagandei și Societatea Compozitorilor Români. Electrecord colaborează și cu renumitele case de producție Columbia și Odeon, dar editează și materiale publicitare pentru firme comerciale.
Anii de glorie pentru vinilurile Electrecord
În 1948, societatea este naționalizată, după care utilajele și tehnologiile sunt modernizate. Tirajele cresc, iar din 1956 apar și discurile de vinil, în paralel cu plăcile de ebonită.
„În 1967 se trece la imprimarea exclusivă pe discuri de vinil și se pune în practică o metodă de înregistrare pseudostereofonică: uneori orchestra este repartizată pe un canal, iar vocea pe celălalt”, notează casa de discuri.
În 1973 apar primele discuri stereo, compatibile însă și cu pick-up-urile mono. În anii ’80, tirajul anual ajunge la 6–7 milioane de copii. După Revoluție, vinilul a fost rapid înlocuit de casete audio și apoi de CD-uri.
În ultimii ani, vinilul a revenit și în România, dar ca nișă pentru colecționari, cu reeditări de albume clasice românești și importuri de discuri internaționale.
Cititor 13.09.2025, 18:50
Frumos articol dar acest domn ziarist cam denaturează adevărul cu bună știință sau fără bună știință.Niciodată Phoenix sau Compact nu i-am ascultat pe ascuns cum zice dînsu și nici alte discuri chiar și aduse de afară,ba chiar ne lăudăm cu ele.Pînă să fugă Phoenix afară se ascultau și la radio cu volumul la maxim.
AndreyRlz 14.09.2025, 01:08
Ce sa faci man cu discurile alea pe vinil ca doar nu te duci mâine la Altex și îți cumperi un vinil-player sau un cd-player, este totuși anul 2025 acum totul e disponibil online nu mai tre sa ai fizic ceva. Dar noh, nu contest ca exista o piață a colecționarilor asa cum exista și pt telefoanele vechi cu butoane.
Luc04 15.09.2025, 11:46
Ba da, te duci la Altex, daca de-acolo vrei, si-ti cumperi un pick-up. e altceva, crede-ma, decat online.
Sandu1 14.09.2025, 23:49
Muzica de calitate ascultată pe un vinil de calitate, cu un aparat de calitate, este cu muuult peste orice cd sau orice dispozitiv digital. Profunzimea, căldură, vibrația nu pot fi reproduse digital. Ca si aparatele cu tuburi ( lampi) . Un audiofil știe diferența. Un pickup de calitate costă chiar și zeci de mii de euro. Amplificatoarele cu lămpi de calitate, la fel. E drept că nu merită investiția pentru muzica de azi. Ascultătorilor de azi le e suficient să aibă basul puternic.
UITUCUL 15.09.2025, 11:06
Ufff..am 40 vinil vechi! Clar ..sonorizare interesanta.... Alt farmec sa asculți pick up