Cum a ajuns Dumitrica Chistol, de la croitoreasă și menajeră în Italia, la educatoare într-o grădiniță de la țară. Povestea fascinantă a „Cenușăresei” din Poieni, mama de suflet a copiilor sărmani

„Să mă-ntorc aici, ca să schimb destine”

Dacă vrei cu adevărat, poți. Dacă îți dorești suficient de mult, reușești. Nu sunt doar vorbe-n vânt pe care le auzim în speech-uri motivaționale. Ne-a demonstrat asta Dumitrica Chistol, o educatoare de la țară, dintr-un sat din județul Neamț, a cărei poveste de viață bate orice scenariu de film. 

Dana, cum o strigă familia și prietenii, este profesor MERITO, premiată anul acesta pentru excelență, pentru performanță, pentru modul în care a reușit să ofere educație unor copii defavorizați, care veneau la grădiniță doar când nu mai aveau ce să mânânce acasă. Inclusiv ministrul Educației, Mihai Dimian, a dorit s-o cunoască, i-a strâns mâna, a felicitat-o și s-a fotografiat împreună cu ea. 

La Gala MERITO, în aplauzele a zeci de invitați, Dumitrica a plâns mult. De emoție, de fericire, dar și de tristețe. Pentru că drumul ei, până să ajungă sus, pe scenă, a fost nu greu, ci teribil. Dar, în cele din urmă, munca i-a fost recunoscută. Iar acum, în sfârșit, și-a dat voie să plângă și să-și spună povestea.

Cât a fost copil, acasă, la părinți, a muncit cot la cot cu mama ei în gospodărie, a avut grijă de frații mai mici sau era trimisă cu oile pe câmp. Pleca de dimineață cu joarda într-o mână și o carte în buzunar. Apoi, în tinerețe, a fost croitoreasă prin sat, dar a muncit și într-un atelier de pielărie de la oraș. În Italia a fost menajeră în casele oamenilor, a dormit prin căsuțe din lemn, cu gândul la cele două fetițe pe care le lăsase la rude, în țară. La 43 de ani viața femeii a luat însă o întorsătură la care n-ar fi îndrăznit să viseze niciodată. Încurajată de oameni buni și frumoși, Dumitrica a dat la facultate, la Bacău, odată cu fiica ei cea mică, iar apoi a intrat în învățământ.

La Gala MERITO, educatoarea din Poieni a recitat o poezie inspirată din viața sa, despre grădinița și copiii ei dragi, un moment care a stârnit în sală valuri de emoție. Au fost oameni care au zâmbit nostalgic, alții au plâns, iar unii au privit triști în pământ. Cu toții însă, la final, au aplaudat-o frenetic. 

Un copil necăjit. „Aș fi vrut să mă lase mama să citesc mai mult, nu să mă pună la muncă”

Povestea Danei începe într-un mic sat aflat pe malul stâng al Bistriței, Zănești, colo unde s-a născut și a copilărit. Însă amintirile triste din acea perioadă o bântuie și-n ziua de azi.

„Noi am fost patru frați. Sora cea mare s-a angajat, așa că eu am avut grijă de ceilalți doi frați mai mici, îi ajutam la teme, le purtam de grijă. Mama muncea la Buhuși, într-o secție de croitorie, tata la fel, era plecat de dimineață până seara cu treburile lui, lucra la un siloz de cereale. Așa că gospodăria și frații au rămas în grija mea. Iar eu, vrând-nevrând, am învățat cum să devin a doua lor mamă. Și nu aveam decât opt ani”, ne-a mărturisit Dumitrica.

Însă, în tot acest timp, copila s-a dus zi de zi la școală și a învățat și foarte bine. „Numai eu știu cum am învățat. Citeam pe ascuns, când ai mei nu erau acasă, căci nu prea mă lăsau, mă puneau la treabă. Temele, la fel, mi le făceam după ce-mi terminam munca”.

La câmp, când pleca cu oile, era fericită pentru că avea timp toată ziua să citească. „Primăvara, până să le dea tata la stână, mergeam cu oile și vacile pe luncă – la noi e lunca Bistriței. Atunci ce mai apucam să citesc, să scriu, să învăț pentru școală”.

Un singur lucru și-a dorit cât a fost copil: nu păpuși, nici rochițe, ci să aibă cât mai multe cărți, să aibă timp să le citească. „Tare aș fi vrut să-mi spună și mie să las deoparte treaba și să pun pe primul lot temele și învățătura. Însă, din păcate, citeam pe ascuns, ori seara, târziu, la lumânare sau la lampa cu gaz. Ai mei nu m-au susținut”.

Cât despre cuvinte de laudă sau încurajări, nici pomeneală! „Ai mei se bucurau când eram lăudată la școală,  în ședințele cu părinții, dar, să mă susțină pe parcursul educațional, nu au făcut-o niciodată. Și tare mult m-a durut asta!”

„Am învățat croitorie și lucram pentru femeile din sat”

Când a ajuns mai mare, pe lângă toate treburile casei, Dumitrica a învățat de la mama ei și croitorie. Apoi, a început să lucreze prin sat, cot la cot cu ea. „Atunci am învățat să fac butoniere, să cos tivuri, nasturi, am învățat pe furiș, singură să lucrez la mașina de cusut. Și uite așa mai făceam și eu câte un șorț pentru vreo băbuță, coseam bluze sau puneam fuste pe elastic. Îmi plăcea mult, dar și asta o făceam pe ascuns, căci mama nu mă lăsa să folosesc mașina, să nu bontesc acul”. 

Când nu cosea și nu avea grijă de frați, copila era cu treburi prin curte. Tot timpul se găsea câte ceva de făcut. „Să mătur, să aduc apă de la fântână, să fac curat la animale, să le pun de mâncare. Primăvara, în fiecare zi le căram coșărci cu buruieni. Iarna trebuia să desfac snopul de strujeni, să-l scutur bine, să nu fie cuibare de șoareci”.

Anii au trecut, iar Dumitrica a ajuns la Liceul Agricol din Roznov. „Aș fi putut să intru la un liceu mult mai bun de la oraș, dar părinții nu au știut unde să mă trimită. Așa că am nimerit aici. Dar n-a contat, pentru că eu am vrut să învăț carte și am învățaț. Așa că, seara, până târziu în noapte, fără că ai mei măcar să știe, eu învățam pentru a participa la unele olimpiade județene”.

Liceul l-a terminat în 1991, iar pe diplomă scrie că este tehnician horticultor. „Am și un permis de tractorist-brazdă, pentru că în liceu am învățat să conduc tractorul. Țin minte că atunci când mi-am luat permisul, la examen, polițistul m-a întrebat «Dar tu de ce nu stai la cratiță? Ce-ți trebuie ție să conduci tractorul?». Tare m-am mai necăjit atunci”.

Însă, după Revoluție, în agricultură, ca tehniciam horticultor, se găsea foarte greu de muncă. „S-au închis atunci serele, fermele au dat faliment. Practic, nu am mai avut nicio șansă să-mi găsesc de lucru. Aș fi putut să fiu suplinitoare la o chiar aici, la Poieni, dar nu m-au lăsat părinții”. Pe atunci, Dumitrica nu știa că peste 25 de ani se va întoarce la Poieni, educatoare.

La muncă în Italia

În cele din urmă, Dumitrica s-a angajat la o firmă de pielărie. Opt ani a muncit acolo. „Între timp, m-am căsătorit și am avut și două fete”. 

În Italia a plecat la muncă imediat după soțul ei, deși copiii erau încă mici. „Voiam să ne ridicăm și noi o căsuță, dar nu aveam bani. Așa că am plecat amândoi la muncă în Italia. Doi ani fetele au fost crescute de rude, iar această perioadă, cât am stat departe de ele, a fost cea mai neagră din viața mea”. 

Multe a pătimit Dumitrica în viață, dar ce i s-a întâmplat în Italia a fost un coșmar. Soțul ei, la început zilier, și-a găsit de muncă la un atelier de fierărie, iar ea muncea la curățenie prin casele oamenilor, dar făcea și croitorie. Așa a ajuns să fie sechestrată, timp de o săptămână, în locuința unor bătrâni.

„M-au închis toată săptămâna în apartament și nu mi-au mai dat voie să ies din casă. Nu aveam nici bani de telefon, nu cunoșteam pe nimeni în locul acela, departe de soțul meu. Mă izolaseră total. În schimb, munceam pentru ei de dimineața până seara: făceam curățenie, spălam, călcam, făceam mâncare, modificam haine, și făceam mici reparații prin casă. Iar când nu am mai putut suporta și am spus că eu plec, bătrâna m-a amenințat cu carabinierii. Mi-a spus că dacă o las singură, cheamă poliția și spune că le-am furat din casă. Am reușit să scap de acolo sunându-l pe furiș de pe telefonul fix, pe soțul meu care a venit și m-aluat de acolo”.

„Făceam curat în casa oamenilor, iar apoi le citeam cărțile din bibliotecă”

După doi ani de muncă în Italia, cei doi soți s-au reîntors în România. „Când am ajuns acasă, fetița mea cea mică, de doar cinci ani, abia m-a recunoscut. Am întrebat-o dacă știe cine sunt și mi-a răspuns că da, sunt mama. Iar apoi, în timp ce m-am aplecat s-o iau în brațe, copila m-a lovit cu palma de și-n ziua de azi mă arde obrazul”. 

După un timp, familia a decis să se întoarcă în Italia, de data aceasta cu tot cu copii. „Am înscris fetele la școală acolo, mi-am găsit și eu de lucru“.

Dumitrica a lucrat tot în curățenie, dar și în croitorie. „Făceam inclusiv tapițerie, dacă avea cineva de îmbrăcat vreun fotoliu sau o canapea, le croiam acolo pe loc, în locuința lor. Lucram la perdele, la draperii, coseam haine, iar când mergeam cu metroul sau autobuzul citeam cărțile împrumutate din bibliotecile oamenilor. Era cel mai plăcut moment din zi: când, după ce terminam de făcut curat, reușeam să răsfoiesc și să aleg câte o carte de citit pe drum”.

Studentă la 43 de ani

După 13 ani de muncă în Italia, Dumitrica s-a întors în țară împreună cu soțul și fiica cea mică. „Cea mare a rămas să-și termine ultimul an de liceu, iar un doi ani mai târziu cea mică a dat și ea examen în România, la Cluj, la Babes Bolyai. În acea vară, am dat și eu examen, dar la Buzău, la Universitatea „Vasile Alecsandri”, la Facultatea de Științe, specializarea Pedagogia Învățământului primar și preșcolar”.

În anul 2015, la 43 de ani, Dumitrica Chistol devenea studentă în anul întâi la facultate. O facultate care avea să-i deschisă ușa către „cea mai frumoasă meserie din lume”, așa cum spune tot ea. „Trei ani a durat facultatea și nu am lipsit o zi. Am intrat cu examen, dar a contat foarte mult și nota de la Bacalaureat. Dar a fost un examen vocațional pentru că am citit povești, am cântat, am dat și o probă de desen”.  

În vremea studenției, în anul doi de facultate, Dumitrica s-a angajat ca educatoare suplinitoare la grădinița din satul Poieni, comuna Piatra Șoimului, aflată la doar 15 kilometri distanță de Slobozia Roznov, unde locuiește și-n prezent. „Era școala unde ar fi trebuit să ajung suplinitoare în tinerețe. Ca să vedeți cum e viața și ce înseamnă destinul”.

Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns la grădiniță a fost să spele geamurile, să aspire și să curețe mocheta din clasă, sp spele caloriferele, să curețe sala de clasă și s-o decoreze. „Am decorat, am aranjat, am pictat, am văruit, am vopsit băncuțele, scaunele, am cumparat perdele noi și curate, am transformat sala de grupă într-o căsuță dragă mie și copiilor”.

Copilași de 10 ani cu palmele bătătorite de muncă

Relatia educatoarei cu majoritatea părinților, în schimb, este…complicată, ne-a dat de înțeles Dumitrica, zâmbind. Pentru că oamenii sunt, cei mai mulți dintre ei, săraci și fără educație. În schimb, foarte munciți. Dar, ne-a spus Dumitrica, aici sunt și oameni care doresc să-și depășească condiția. Mai ales mamele tinere. „Și le spun dacă voi nu mai puteți să vă întoarceți la școală, că așa e viața, grea, măcar lăsați-i pe copiii voștri să învețe. Și să știți că multe au înțeles, iar acum copiii vin zilnic la grădiniță”.

Dar are Dumitrica un of de care nu poate scăpa oricât de mult ar încerca: abandonul școlar în rândul elevilor din sat, mai ales în rândul celor care provin din familii defavorizate.

„De mici îi văd cu telefoanele în mână, joacă jocuri și se uită la lucruri care nu sunt pentru vârsta lor. Părinții nu-i supraveghează, nu le impun limite și reguli, nu-i trimit zilnic la școală pentru că îi iau la muncă, la adunat lemne sau la plantat brazi. Copiii din Poieni călăresc caii fără șa, cu hățurile într-o mână, cu drujba în cealaltă și cu telefonul ținut și el aproape. Ce școală? Ce lecții? Ce teme? Băieții, de la 10-12 ani muncesc cu ziua prin pădure, iar fetele pe la 14-15 ani devin deja mame”.

Nici proiectele europene, nici banii, nici mâncarea oferită de primărie sau hainele oferite de diverse fundații și ONG-uri nu au stopat abandonul școlar din zonă. Pentru că dacă mama și tata nu-i spun să se ducă la școală, să învețe, copilul, cu tot suportul oferit de stat, este un copil pierdut. Iar Dumitrica simte de multe ori că se luptă cu morile de vânt. „Mă uitam la mâinile copiilor de clasa a doua, a treia…aveau palmele muncite și pline de bătături, de-mi venea să plâng de mila lor”.

„Încă trăim într-o societate în care bărbatul decide dreptul la educație al soției”

Dumitrica ne-a mărturisit că a încercat să-i aducă la școală nu numai pe copii, ci și pe părinții lor, prin demararea progranmului „A doua șansă”. „Numai eu știu cât m-am luptat să le aduc pe mămici în bănci, să le conving să reia școala, să învețe. Am pus pe la magazinul din sat afișe, am vorbit cu ele pe unde le-am întâlnit, le-am explicat, le-am rugat să vină să se înscrie ca să demareze programul. măcar o dată, să vadă cum este. Cele mai multe nu au venit. De ce? Mi-au spus că nu le-au lăsat bărbații. Da, încă trăim în acea societate în care bărbatul decide dacă soția are sau nu dreptul la educație”. 

Pentru Dumitrica performanță înseamnă să îi convingă pe părinții din Poieni să-și trimită copiii la grădiniță, dar și la școală, dar și să revină ei înșiși în bănci, să-și reia studiile. „Aici, cei mai mulți nu au nici măcar opt clase. În această perioadă a anului, mulți sunt plecați la plantații de puieți de brazi sau de pin, la pădure. Muncesc mult în natură, indiferent de vremea de afară, locuiesc în niște barăci neîncălzite, izolați de lume, și bărbați și femei, și copii. Este modul lor de a-și câștiga pâinea. Apoi, vara, când apar fructele de pădure, oamenii pleacă la cules de dimineață până seara. Cu tot cu copii. Deci, degeaba îi chem eu la școală. Ei sunt la pădure“.

MERITO să fii iubită. „M-am simțit ca o Cenușăreasă”

Când vorbește despre copii, vocea educatoarei devine caldă și însuflețită, iar fericirea i se ghicește în glas. „Eu îi tratez pe toți la fel, nu fac diferențe între ei. Căci trebuie să dau fiecăruia posibilitatea să stea lângă mine, să se uite în ochii mei, să audă ce vorbesc, să se bucure, să vorbească la rândul lor, să participe la activități. Și am grijă de fiecare în parte ca și cum ar fi toți ai mei. Mă port ca o bunică”. 

Iar copiii știu și simt că sunt iubiți. „Încerc să-i integrez pe toți, să se simtă acceptați, să se simtă văzuți, indiferent de unde provin. Să le vedeți strălucirea din ochișori, bucuria aia pură, de copil, când dansez cu ei, când joc teatru, le recit sau le spun povești!”. 

Cu timpul, despre educatoarea de la Poieni și minunile pe care le face cu copiii a început să se vorbească din ce în ce mai mult, iar Dumitrica a ajuns să fie vizitată de o mulțime de fundații și ONG-uri. „Copiilor nu le lipsește nimic, pentru că am tot primit diverse, iar când nu am primit am cerut și când nu am cerut, am cumpărat: jucării, cuburi și lego luate la kilogram, forme de făcut gogoși pe care cei mici le bagă unele într-altele, pahare de plastic să facem piramidă. Uneori, pun bani părinții, alteori eu, alteori primim donații. Cumva, într-un fel cum numai eu știu, ne descurcăm, nu vreau ca părinții să se simtă presați de cheltuieli în plus, nu le cer nimic decât să-i aducă zilnic la grădiniță, nu pe sărite. Să se implice serios în educația copiilor și să le pese de viitorul lor“.

Premiul primit în cadrul Galei Merito 2026 a fost, spune Dumitrica Chistol, un vis împlinit. „M-am simțit ca o Cenușăreasă a cărei poveste are un final fericit. Mă tot întrebam ce am făcut eu să merit un astfel de premiu“.

Răspunsul? Și-a făcut meseria de dascăl, așa cum toți ar trebui să și-o facă. Însă, mai presus de toate, Dumitrica iubește copiii.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE