Provincialismul nostru cel de toate zilele. Ce ar putea ajuta România să-și găsească locul potrivit? 

Summit-ul B9, la care a participat – ca de obicei – și SG NATO, Mark Rutte – a împins pendula comentariului public spre polul opus. Peste noapte, acest deja rodat format de cooperare regională între statele de pe flancul estic al NATO a făcut din București „centrul geopoliticii mondiale”. Ai fi spus că și întâlnirea de a doua zi dintre Trump și Xi Jing Ping pălea în fața evenimentului găzduit de noi. S-au umplut îngălbenitele „burtiere” TV cu anunțuri despre „miza colosală” a B9 și despre „ce câștigă România”… 

Două extreme tipice pentru o țară care rămâne dominată de complexe provinciale. De ce, nu e chiar greu să aflăm. În primul rând pentru că avem o problemă structurală cu imaginea de sine: nu credem în noi și nici în aliații noștri, chiar dacă aparținem NATO și UE. Ni se pare că ne-au primit târziu, în silă, fără să ne iubească, fără să vibreze la barză, mânz, viezure, tuneluri dacice și solemnul profil al Sfinxului din Bucegi. Au făcut-o cu gândul de a ne integra în imperiul „lor”, cu intenția de a ne stoarce resursele și a ne fura pe nesimțite identitatea. Prin hegeliana dialectică între stăpân și sclav, ne obsedează ce gândesc EI despre NOI și, simetric, cădem în extaz dacă facem vreo știre la Paris sau Berlin. 

În al doilea rând, pentru că supraestimăm ce importăm din Occident taman atunci când moda, curentul ideologic sau tematica importată întră în declin. Așa am adoptat și creștinismul răsăritean, în plină decădere a imperiului bizantin. Așa am adus prin Brâncoveanu Renașterea italiană într-o Valahie turcită, unde domnul mecena avea să fie decapitat la Stambul, în fața ambasadorilor străini. Deveneam „renascentiști” când Europa era complet barocă. 

Există și o a treia sursă de provincialism românesc: credem că dacă avem acces la produsele culturale din „centrul” imperiului euroatlantic le-am și asimilat. De la Titu Maiorescu la Mihai Ralea, tema formei fără fond n-a părăsit niciodată arena masochismului autohton. E ce vedem ad nauseam la „elita” politică post-comunistă, care o arde pe teme euro-atlantice fără să-și fi schimbat cu o iotă năravurile fanariote și grosolănia tipică regimului comunist. La pus etichete suntem imbatabili. Când e vorba de substanță, totul răsună a gol, ca un lighean vechi pocnit cu lingura. 

Aici e momentul să recunosc că și cosmopolitismul unei părți din elita intelectuală (pentru care am pledat și eu) denotă la limită o formă de provincialism. Exasperați de „ai noștri”, am uitat prea des că avem ceva specific și nu neapărat rău și că o bună apropiere de centru se face printr-o deșteaptă valorizare a ceea ce te definește într-un ansamblu mai vast. Cosmopolitul care crede, bunăoară, că fundalul istoric al gândirii unui Michel Foucauld devine românesc prin simpul act al traducerii, nu e cu nimic mai puțin instalat într-o închipuire caraghioasă decât „suveranistul” sentimental, care suspină în fumul grătarelor naționale. 

Printre autorii care au mai oblojit asemenea răni (ușor de găsit la toate națiunile mici din Europa de Est) s-a numărat Milan Kundera (ajuns totuși la Paris…). Pentru romancierul ceh, faptul că nu avem masa critică pentru a sfinda presiunea centrelor culturale mari ne oferă un tip de acuitate și profunzime care, chiar dacă nu e percepută și validată universal, îmbogățește aventura umană cu note insolite și valoroase. 

E jalnic faptul că, vorba cuiva, am cam încremenit în proiect. E semn de lene mentală evidența că tot între sincronismul lovinescian și autohtonismul legio-ceaușist ne mișcăm, deși secolul 21 ne-a proiectat într-o realitate „glocală” complet diferită (și foarte stimulantă). Doctorii interbelici ai românismului – mă gândesc de pildă la Rădulescu-Motru – au disecat psihologia noastră colectivă tot pe linia „preluăm superificial, dar nu interiorizăm”. Ne-am plictisi ceva mai puțin cu noi înșine (și am comunica mai fluent cu ceilalți europeni) dacă am depăși atât patosul provincial delirant din eseul lui Cioran (Schimbarea la față a României) cât și provincialismul politic (exprimat cu precădere prin sindromul liderului mesianic). 

Din punctul meu de vedere, Andrei Pleșu (și cei care i-au călcat pe urme) au reușit să împace duhul local (incluzând autoironia și umorul inspirate de Caragiale) cu marea cultură occidentală asimilată la sursă și folosită inspirat, pentru creații deopotrivă ilustrative la scară națională și mai larg europeană. Nu l-am întrebat pe d-l Pleșu ce crede despre recenta bătălie semantică din jurul binomului „proeuropean”/prooccidental, dar sunt convins că s-a amuzat pe cinste. Provincialismul implică mai ales supraevaluarea detaliului, hipertrofia fleacului și pompa nimicului. În această materie am devenit aproape somptuoși… 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE