99 de morți și un caz nerezolvat care tulbură de mai bine de 30 de ani Sibiul. Sau de ce merită văzut noul film al lui Tudor Giurgiu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În cel mai bun film al său de până acum, Tudor Giurgiu revine la subiectul Revoluției din decembrie 89, pe care colegi de generație ca Radu Muntean, Corneliu Porumboiu sau Cătălin Mitulescu l-au bifat încă din 2006. „Libertate” are și el datele filmului unei generații, iar importanța îi e întărită de faptul că în anul de grație 2023 ce s-a întâmplat în decembrie 89 e în continuare un mister.
Cuprins:
„Hârtia va fi albastră”, „A fost sau n-a fost?” ori „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” păstrau încă emoția schimbării turnantei, dar „Libertate”, care iese pe ecrane în 6 octombrie 2023, duce în spate absurdul a încă aproape 20 de ani de tăcere.
Giurgiu devine cu filmul său amplu, prin care trece un număr impresionant de actori cunoscuți, purtătorul de cuvânt al unei generații (nu doar de cineaști) care face regularizarea și întreabă autoritățile: „Când aveți de gând să ne spuneți adevărul?”
Filmul a fost prezentat în 7 septembrie 2023, în avanpremieră la TIFF Sibiu, în fața unei săli pline care a rămas, presupun, la fel ca mine, destul de contrariată. Nu de film, ci de reacția pe care o provoacă: stupoarea că în aproape 35 de ani încă se vorbește despre ce s-a petrecut la Sibiu ca și cum evenimentele ar fi avut loc acum 300 de ani - în termeni de „se pare”, de parcă n-ar mai exista elementele care să lege adevărul.
Cum a spus un spectator care a participat la revoluție în Sibiu: „Eu, personal, nu am nicio părere”. Cu alte cuvinte, nu îi e clar ce s-a întâmplat.
La fel ca mulți sibieni, și eu am aflat foarte târziu că între 22 și 25 decembrie 1989, armata a arestat circa 500 de membri ai Miliției și Securității, precum și civili pe care i-a considerat suspecți și pe care i-a ținut sub amenințarea armelor până în februarie 1990 în bazinul de înot al Școlii Militare de Ofițeri „Nicolae Bălcescu”. Asta în condițiile în care nu se știa cine a tras primul foc în confruntările dintre Unitatea Militară 01512 și Inspectoratul Județean al Ministerului de Interne, aflat vizavi.
„Ce faci, Mircea, nu vrei să tragi în mine?
Am ieșit în oraș doar în dimineața lui 21 decembrie, când încă nu începuse nebunia, și în cordonul de elevi de la Școala Militară de Ofițeri din Piața Mare am văzut un amic. Mergeam la aceleași chefuri. Azi mi-e rușine că m-am dus la el și l-am întrebat tare, să se audă: „Ce faci, Mircea, nu vrei să tragi în mine?” Mircea a făcut fețe-fețe și nu a răspuns. Am regăsit absurdul acestei scene, multiplicat de mai multe ori, în numeroase momente ale filmului în care oameni care se știu (așa cum se știu oamenii într-un oraș mic) se trezesc peste noapte în tabere opuse ale căror reguli nu le cunosc.
Am regăsit și teroarea surdă că apa e otrăvită, așa cum ni se spusese la televizor. Țin minte că lipisem leucoplast pe robinete și băgasem și câinii în casă, de teamă să nu-i împuște din elicopterele care patrulau. Azi îmi vine să râd de naivitatea noastră pe care filmul o justifică într-un fel arătând dimensiunea haosului acelor zile.
Giurgiu, care a scris scenariul împreună cu Cecilia Ștefănescu după o idee de Nap Toader și la capătul unei documentări consistente, face primul film de ficțiune despre ce s-a petrecut la Sibiu, și provocarea lui principală, presupun, a fost de a recrea haosul într-o manieră cinematografică nu doar convingătoare, ci și cât mai riguroasă.
Sibiu, orașul cu cel mai mare număr de morți, după București
Giurgiu a vorbit pe 7 septembrie la Sibiu despre „combinația de absurd și grotesc” a momentului bazinul de înot, dar și despre faptul că a intenționat să rămână obiectiv. A stat de vorbă cu mulți dintre cei care au luat parte la acele evenimente, inclusiv cu locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei din Sibiu și al UM 01512, care în film se numește Aurel Dragoman și e interpretat de Iulian Postelnicu.
„N-am vrut să judec, am vrut să înțeleg chiar dacă sunt convins că ar fi trebuit să facă mult mai mult ca să oprească tot carnagiul și chiar dacă cred că are o mare parte de vină”, a spus Giurgiu despre colonelul Dragomir.
La Sibiu au murit la revoluție 99 de oameni, a fost cel mai mare număr de morți după București.
Deși Giurgiu declară că nu a dorit să facă nici documentar, nici reconstituire, ci un film de ficțiune inspirat de fapte reale, responsabilitatea era foarte mare și filmul trebuia să respecte realitatea.
Dramaturgic, „Libertate” e construit ca un haos organizat care începe ex-abrupto, pe coridoarele celor două instituții-cheie despărțite de o stradă îngustă, și continuă la bazin, cu scurte momente prin alte locuri din oraș, într-o desfășurare temporară cu elipse nederanjante. Timpul psihologic l-a interesat pe Giurgiu mai mult decât timpul obiectiv, nota dominantă a filmului fiind aceea de haos atemporal prelungit.
„Ăia care n-au făcut rău mult ar trebui să fie iertați”
Fiecare film despre revoluție a avut cel puțin o replică antologică. Din „Hârtia va fi albastră” reținusem: „Jos dictatorul, Mariuse!”, cum urla un personaj către un vecin, la colțul blocului, concentrând suflul eliberator al momentului. Din “Libertate” am plecat cu: „Ăia care n-au făcut rău mult ar trebui să fie iertați”, frază spusă de un cetățean care dezbate, alături de alți cetățeni, soarta țării în mijlocul străzii. Câtă tristețe e în aceste cuvinte venite mai degrabă din prezentul de azi al țării care s-a mulțumit din 89 încoace cu răul cel mai mic și care a înțeles că nimeni din elitele conducătoare nu e fără prihană!
Nu am avut sentimentul, văzând filmul, că Giurgiu ar demoniza armata în detrimentul Miliției și Securității. Impresia pe care o lasă filmul e că toate personajele sunt manipulate de forțe pe care nu le cunosc, de misterioși „teroriști”, bărbați în negru care ar fi tras de pe clădiri șamd. Până și zgomotul permanent de arme de foc vine mai mult din zona absurdului.
„Literatura nu consemnează cine erau, cine i-a adus, unde s-au dus și ce au făcut în zilele următoare” acei 20-30 de bărbați bine făcuți care au venit cu avionul de Sibiu de la București, în 19 sau 20 decembrie 1989, cu genți sau rucsaci, a spus Giurgiu, referindu-se la alt moment neclar din revoluția sibiană, care nu apare în film, deși sunt amintiți bărbații în negru.
„Dintre toate variantele acreditate de istorici și cercetători, se pare că erau arondați Direcției de Informații a Armatei (DIA), o divizie de acțiune în situații-limită. S-a speculat că au fost cazați în unitatea militară, că au avut intervenții, că erau în negru”, a mai spus cineastul, adăugând că despre revoluția de la Sibiu „faptele sunt consemnate destul de aiurea. Dacă citești cărți scrise de Ministerul Apărării vs Ministerul de Interne, toate se bat cap în cap”.
Un spectator l-a întrebat pe regizor de ce a vrut să facă un film despre revoluția de la Sibiu, poate intenționând să-l provoace să pluseze. Acesta a răspuns: „Aici a fost ceva care ar trebui lămurit de istorici, de cei care vor să spună adevărul ce plutește deasupra tuturor. Nimeni nu-și asumă, de fapt, să spună cu subiect și predicat: ‘Am greșit, ne cerem scuze’ sau exact ce s-a întâmplat.”
„Am citit dosarul Revoluției unde sunt cazuri clare, nume și prenume de oameni care au tras. Dacă s-ar fi făcut o anchetă corectă, nu una mușamalizată, mistificată după 1990, s-ar fi ajuns rapid la niște concluzii, dar nu ăsta a fost obiectivul procuraturii militare din anii 90”, a mai spus Tudor Giurgiu.
Patru ani și jumătate de muncă
„Libertate”, care a necesitat patru ani și jumătate de muncă, impresionează de la primele cadre prin veridicitate. Nu seamănă a film de epocă, ci mai degrabă a document de epocă prin maniera realistă de filmare (director de imagine Alex Sterian), prin costume, machiaj și mai ales prin fizionomiile și interpretările actorilor. Giurgiu a făcut un casting atent și a ales din toată țara actori care, sub machiaj, să semene cât mai bine cu persoanele reale.
A folosit o listă foarte largă de interpreți, având intuiția de a pune în rolurile, să zicem principale, actori nu foarte cunoscuți în cinema: Alex Calangiu, Cătălin Herlo și Ionuț Caras, alături de Iulian Postelnicu, deja consacrat.
În roluri secundare sau nici măcar secundare apar actori foarte cunoscuți (Andi Vasluianu, Mirela Oprișor, Alexandru Papadopol, Victoria Cociaș, Marius Manole, Costel Cașcaval, Toma Cuzin, Nicodim Ungureanu ș.a.), ceea ce dă filmului alt impact decât dacă rolurile cele mai vizibile ar fi fost jucate de actori renumiți.
„Toți actorii au dat probe și a fost complicat pentru că nu era doar o chestiune de joc, ci de a potrivi un ansamblu. E un film cu mulți soliști și cu episoade care trebuiau să fie credibile. Era important și să aibă fizionomii puternice. Sunt foarte mulți actori în film. Și pentru rolurile soldaților am vrut să nu fie figuranți, ci actori tineri sau studenți de la facultăți de teatru din țară. Ei au avut și parte de instrucție militară”, a explicat Tudor Giurgiu.
Interpretarea realistă a actorilor bine integrați în scene strânse, permanent animate și cu multe personaje, este un atu important al filmului.
Un spectator tânăr l-a întrebat pe cineast de unde a luat informația cu bilețelele trimise în pâine celor de la bazin, pentru că așa făcea mama lui când îi trimitea pachete tatălui arestat la bazin. Tatăl tânărului nu mai trăiește, iar Giurgiu, care a spus că a găsit informația într-o carte sau un interviu realizat pentru film, a vrut să știe dacă sunt în sală oameni care au fost la bazin, dar nu a ridicat nimeni mâna.
Spectatorii au vrut să știe și dacă actorii au întâlnit persoanele reale pe care le-au interpretat. Cătălin Herlo, care joacă un revoluționar luat drept terorist și arestat, l-a cunoscut pe domnul Bleahu, așa cum se numește în realitate, la fel Ștefan Iancu, interpretul unui tânăr luat de terorist de pe străzile orașului.
Întâlnirea lui Iancu cu eroul său pare și ea dintr-un film. Acesta venise pe platou, la bazinul unde se filma, și actorul l-a văzut de departe plângând. S-a dus și l-a luat în brațe. Nu prea știa ce să-i spună și, oricum, acesta nu prea putea să își aducă aminte ce s-a întâmplat pentru că în toți anii din urmă a încercat să uite. Giurgiu spune că pentru cei reținuți la bazinul din Sibiu trauma e încă prezentă.
Știind că spectatorii români își vor aminti văzând “Libertate” de “Hârtia va fi albastră”, Giurgiu inserează la final melodia Nanei Mouskouri, “Liberté”, în varianta interpretată de Eva Kiss la începutul lui 1990. E modalitate inspirată de a lega cu filmul lui Radu Muntean și de a sugera apartenența la o paradigmă comună. În lipsa adevărului, cu fiecare an care trece filmele despre revoluție par tot mai absurde.
„Libertate” a fost votat Cel mai popular film românesc la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) și a fost distins la Festivalul de la Sarajevo, unde a concurat în competiție, cu Premiul Federației Internaționale a Cinematografelor de Artă (CICAE), care e un premiu de distribuție. Ambele acolade sugerează că e un film de public și că ar trebui să meargă bine în România.
Filmul e coproducție româno-maghiară între Libra Films și Mythberg Films.
Trailer:
Perrrkele 16.09.2023, 20:11
Şi înainte şi după 22.
valihaita 16.09.2023, 21:12
Pare interesant filmul..
ElenaMA 16.09.2023, 21:44
Tragic
lipanileana 17.09.2023, 00:04
Interesant , merita văzut.
MoSi202 17.09.2023, 00:15
Un film interesant!