Un film de neratat: Copiii s-au filmat pentru mamele plecate la muncă în Vest. „Femeile dispăreau de pe strada noastră”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În anii '90 și 2000, mii de femei din Republica Moldova au plecat, ilegal, la muncă în Italia, în încercarea de a-și salva familiile de sărăcia acelor vremuri. Copiii lor rămași acasă se filmau uneori pe casete video pentru mamele care trăiau acum într-un fel de exil. Și ele, la rândul lor, filmau ce vedeau în țara din Vest. Mai puțin pe ele însele. „Era și o rușine, se ascundeau”, povestește într-un interviu pentru Libertatea Otilia Babara, o regizoare tânără din Moldova, care a creat filmul „Love is not an orange”, ce va fi proiectat în cadrul festivalului de film One World Romania pe 2 și 5 aprilie.
Cuprins:
O femeie privește spre cameră și face cu mâna, dintr-un autocar. În spatele ei, o altă femeie începe să plângă. Sunt imagini filmate pe casetă acum câteva decenii, pentru mamele din Moldova care au plecat la muncă în străinătate, ilegal. Au spus că pleacă pentru câteva luni, au rămas câțiva ani.
Familiile rămase în spate și-au documentat viața pentru ele, pe video. Din exil, femeile trimiteau și ele casete cu ce vedeau în jur, dar în care ele nu apar niciodată.
Otilia Babara, o regizoare din Republica Moldova care locuiește în Bruxelles, a făcut un film despre cei rămași acasă și despre cele plecate, despre distanța născută între cele două lumi. Distanță pe care mamele au încercat să o îmblânzescă cu portocale, ghete, truse de machiaj, bani și alte cadouri.
Babara a lucrat 7 ani la filmul „Love is not an orange” („Iubirea nu e o portocală”, n.r.).
Cum a găsit casetele video
Libertatea: Cum ai găsit materialele de arhivă cu care ți-ai construit filmul?
Otilia Babara: Inițial am vrut să spun povestea prietenei mele și a mamei ei care a fost plecată în Grecia. Am început să filmez cu ele două, atunci când mama s-a întors după 12 ani și ele trăiau în aceeași casă, dar nu prea exista o relație, nu prea își vorbeau și era o chestie distantă. Nu mi se potrivea intenția asta de a te preface invizibil într-o casă în care se întâmplă ceva și există tensiune. Nu m-am simțit bine să fac filmul așa, să le expun pe ele două.
În paralel, făceam interviuri și cu alte mame și fiice și cineva mi-a zis: „Am niște imagini, ți le trimitem dacă vrei”. N-am mai auzit asta până atunci, că persoanele comunicau cumva prin imaginile astea. Și atunci am început să caut.
- Cine a păstrat aceste casete?
- Mai mult copiii le-au păstrat. Mamele nu prea mai aveau curajul să le vadă, dar nici copiii. Când mi-au transmis imaginile astea mulți au zis că le dau, au încredere, dar nu le-au mai revăzut, că nu pot. „Nu mai știu ce am acolo, dar vezi tu, am încredere că le folosești cum trebuie.”
Mamele, un personaj invizibil în viața copiilor, dar și în film
- Majoritatea imaginilor video sunt făcute de familiile din Moldova și trimise mamelor. Se filmau și ele pentru cei de-acasă?
- Filmau și ele, dar mai puțin. E o chestie care m-a frapat cumva în imaginile pe care le primeam. Ele filmau ce vedeau, ce era în jurul lor, unde se află, că e frumos, „uite cât de diferit e”, dar nu se filmau pe ele. Foarte rar întorceau camera spre ele. Era și o rușine, se ascundeau. Sunt un personaj invizibil, și în viața copiilor, dar și în film.
- Cum se raportează acum la toată experiența asta de a pleca la muncă în afară?
- Cred că au rămas cumva prinse în trecut. Viitorul nu mai există. Există o decizie care a fost luată și pe care cumva o regretă. E un cerc vicios. Nu mai știu cum să iasă din treaba asta. Chiar dacă încearcă să justifice decizia, a fost o decizie bună pentru că altfel copiii nu ar fi avut viitor, este greu să refaci relația când te întorci acasă, pentru că au trecut prea mulți ani, distanța a fost prea mare.
„Să nu-mi spui că mă iubești, să-mi arăți”
- În film auzi această conștientizare tardivă, care e rezumată de titlul: „Iubirea nu e o portocală”. Femeie își dau seama că, deși au încercat să compenseze absența lor prin daruri, nu a fost suficient. Genul acesta de conștientizare vindecă sau adâncește rana și mai tare?
- Prietena mea primea foarte multe portocale de la mama ei și zicea că așa miroase locul unde a plecat mama ei. De acolo e titlul.
Am auzit foarte mult fraza asta: „Să nu-mi spui că mă iubești, să-mi arăți”. Cred că ne caracterizează foarte bine ca societate. E o chestie cu care am trăit și cu care mamele noastre au trăit. Ăsta era adevărul lor. Asta era dovada lor de dragoste, să trimită foarte multe cadouri. Așa au știut ele, așa au fost educate, așa am auzit și noi.
Chiar o întrebam pe mama prietenei mele: „I-ai spus fiicei tale că o iubești? Nu, că noi nu spunem chestiile astea. Astea sunt doar în filme. Eu i-am arătat că o iubesc trimițându-i lucruri, asigurându-i un viitor”.
Abia acum, când s-a terminat experiența asta pentru unele din ele, ajung la un adevăr că au trăit o chestie care era total falsă. Și da, conștientizarea e importantă, chiar dacă e târzie. Asta e și intenția mea cu acest film, ca oamenii să înceapă să vorbească despre experiențele lor, prin ce au trecut și cum au trecut, pentru că nu se vorbește. Am trecut toți prin asta, dar fiecare are impresia că a trecut doar el. E o chestie de rușine. Nu se vorbește nici în societate, nici în familie.
- Cum erau reprezentate femeile care au emigrat?
- Cred că a evoluat cumva în timp. Inițial erau mamele care au plecat să-și salveze familiile. Apoi a fost imaginea asta de mame care sunt tratate ca niște robi, care au mers să-i slujească pe cei din afară. Mai târziu, când copiii au crescut, iar unii au ajuns să fie dependenți de banii trimiși, a început să existe și imaginea asta despre mame ca un fel de fabrică de bani.
„Era inițial o rușine să spui că mama ta a plecat”
- Înțeleg că mama ta nu a avut experiența emigrării. Ai simțit atunci că e un privilegiu?
- Atunci nu. Atunci era invers. În anii aceia, când toți treceam prin sărăcie, să ai pe cineva care e plecat și poate să trimită bani, însemna să ai acces la chestii la care altfel nu aveai acces. Am trăit chiar cu o anumită invidie copilărească față de tot ce aveau cei din jurul meu. I-am zis mamei să se ducă și ea, să îmi trimită. Dar da, eram copil.
- Ce ți-a răspuns ea? De ce nu a mers?
- Cred că mama nu a fost atât de curajoasă pentru că era un anumit curaj să lași totul și să pleci. Cred că nu a avut curajul și nici nu a avut cu cine să ne lase.
Țin minte când am început să observ că mamele dispăreau de pe strada noastră, de exemplu, mamele prietenilor noștri. Inițial se spunea că au plecat la bunici, la țară și că or să vină, dar nu mai veneau. Era inițial o rușine să spui că mama a plecat.
Ele credeau că pleacă pe trei luni și se întorc. Dar după asta, când știi că poți câștiga, că poți trimite și că poți contribui, mai stai. Plus că ele au plecat ilegal și nu se puteau întoarce.
Falsa bucurie din fața camerei de filmat
- Ce te-a uimit cel mai mult când ai început să te uiți la casetele video?
- Ei nu filmau când se întâmpla ceva. Era, mai degrabă, ceva performativ. Era așa o chestie de a juca pentru mama că e totul bine. De asta, în foarte multe imagini, este o veselie impusă sau o bucurie pe care să o arătăm în fața camerei, mamei, că totul e bine.
Când mai privești aceleași imagini iarăși și iarăși, îți dai seama și simți că nu e chiar atât de bine. Îți dai seama că ei joacă în fața camerei o bucurie pentru mama, ca ea să știe că totul e bine, să o liniștească cumva. Fiecare făcea asta: și mama pentru ei și ei pentru ea.
- Ai vorbit și cu tați pentru materialul tău?
- Mai puțin, nu prea. Oamenii când văd filmul acum îmi spun că tații erau foarte prezenți, dar eu nu văd lucrurile așa. Chiar dacă erau cei care rămâneau cu copiii, erau cumva absenți. Nu știu, pentru mine și pentru foarte mulți dintre prietenii mei, chiar dacă am crescut cu tații, erau așa, o prezență fizică, dar absenți altfel.
„Am simțit o împietrire în sală, la Chișinău”
- Ai arătat filmul celor ale căror imagini apar?
- Da, a fost proiectat în Chișinău, în decembrie. Mulți dintre oamenii care sunt în film sunt și ei plecați. Personajul principal, una dintre protagoniste, e la Londra. A fost la premieră în Londra, și în Germania, vine și la Bruxelles. „Dar de ce vrei să-l mai vezi? Cred că asta e felul meu de terapie.” Prima dată când l-a văzut, stătea lângă mine, plângea cinci minute, apoi cinci minute râdea în hohote. Așa a fost tot filmul, un rollercoaster de emoții.
Și sunt oameni care se blochează, care privesc filmul și împietresc pentru că e prea mult. Asta am simțit foarte mult la Chișinău, când erau foarte mulți oameni în țară care au trecut prin asta. Am simțit o împietrire în sală. Nici nu am știut cum să reacționez. Au fost și oameni care s-au cuprins după. Era o mamă și o fiică care s-au cuprins în hol. I-a zis „te iert”.
- Cine a zis „te iert”?
- Fiica i-a zis mamei că o iartă. Da, oamenii reacționează diferit, cred că depinde și de pregătirea lor emoțională, de experiența lor. Mi-a mai spus cineva că a văzut filmul și tot așa, a împietrit, dar a trecut un pic de timp și a început să-i pună mamei multe întrebări despre trecut, fără să-și dea seama. Și zicea, uite, acum parcă am început o discuție.
- Cum simți că ai rămas tu, emoțional vorbind, la capătul acestui film? Ce simți că ai învățat?
- Cred că am învățat foarte multe despre relații și cât de important este să vorbim, să verbalizezi ceea ce simți și să-i spui celui de lângă tine.
Pentru alții s-ar putea să fie ușor, pentru noi nu e. Pentru noi nu e ușor să vorbim despre ce simțim și prin ce am trecut.
