Ce aflăm din filmele noi românești: Se poartă manageri cool dotați cu glume de autobază

Un grup pleacă într-un teambuilding, toți sunt legați între ei, aventura e dură (drumeție pe munte, pornită spontan). Unul dintre ei își ia marfă cu el (medicamente, PopCola, ăștia sunt sponsorii muzicii de pe la noi etc.) și le vinde la prețuri nesimțite. Șeful firmei, jucat de Smiley, le explică celorlalți că respectivul a dat dovadă de „spirit de inițiativă”, că a „speculat momentul”, că așa se face. O spune certându-l pe unul care se enervase pe respectivul bișnițar. 

E o poveste care ilustrează perfect ce prostii mai trec prin capul unei clase de mijloc românești care se visează un fel de Silicon Valley, dar e doar o neo-bișniță cu aere.

Scena face parte dintr-un film promovat intens de Netflix România, „Legații” (Iura Luncașu), în care se adună un sobor de vedete pop (Smiley, membri Șatra BENZ etc.) care predică minunile antreprenoriatului. Ce spune cu adevărat interesant filmul e că ar exista un război adânc în societatea românească: între antreprenor/CEO modern și patronii mai gherțoi, corupți, de anii 90. În plus, acești patroni nesimțiți sunt și sexiști. Mă rog, și colegii lui Smiley fac glume de pe vremea când nu exista feminismul, dar sunt îmbrăcați ca niște hip-hop-eri la balul bobocilor și atunci nu se pune.

Recomandări

Copiii-eroi în revoluția din 1989: uciși accidental, pentru că au protestat contra lui Ceaușescu sau împușcați ca „teroriști” la intrarea în era Iliescu

Sigur, principala iluzie a clasei de mijloc românești, adică indivizi cu venituri sensibil peste medie, este că există. Clasa de mijloc în formă antreprenorială mai ales, aia prezentată drept „frumoasă, liberă, neatinsă de mizeria românească tipică”, e mai mult o iluzie, dacă te uiți pe statistici. Există pături solide de clasă de mijloc generate prin pensionări anticipate de Ministerul de Interne sau servicii secrete decât făurite în piața liberă și creativă. Sau clase de mijloc imobiliare, rentiere, destul de conservatoare.

Clasele de mijloc IT-iste și PR-iste au însă ceva de demonstrat. Se simt mai tari decât investitorii lor, decât cei care îi angajează. Și nu pentru că-s anticapitaliști. Dimpotrivă: nu vor să recunoască jegul de sub preșul patronului, și atunci îl colorează cu tot soiul de chestii „drăgu”.  

O paranteză: ați văzut probabil acea propunere – incredibil de proastă – a CNA (venind dinspre USR), cum că să se difuzeze filme comuniste cu avertisment, că au fost făcute sub cenzură. Pentru noile filme românești aș pune alt avertisment: cum tinerii noștri creativi n-au avut cenzori, au băgat glume mai proaste decât ar fi reușit să spună fără să roșească orice comic comunist.

Recomandări

PNL a plătit o campanie în care Călin Georgescu a fost promovat intens pe TikTok, similară cu o campanie a Rusiei în Ucraina, a descoperit ANAF

O a doua paranteză: prostiile sună mai cool în engleză. Când traduci și rețetele comerciale, și limbajul, și privirile într-o romgleză plină de aere, spiritul trendy se duce. Sau se schimbă. E ca atunci când traduci câte un hit din engleză în română și îl cânți pe la botezuri.

RUXX

Intră în scenă „Ruxx” (regia Iulia Rugină, scenariul Vera Ion), serialul produs pentru relansarea unei aplicații HBO. O bijuterie de locuri comune livrate de data asta cu emfază, nu cu aerul ăla totuși complet expirat din „Legații”. „Legații” avea un target mai buruienos, cu glume de tiktok în el; „Ruxx” e pentru cei care se simt „spumă”, pentru cei care spun despre ei că s-au sacrificat ca să rămână în țară, de exemplu.  

Filmul a fost branduit ca „antimisogin”, ba chiar puțin feminist, ba chiar puțin pro-LGBT. Și are bifate toate temele astea, dar într-un fel care nu face bine niciuneia dintre cauze. 

Atenție, în „Ruxx” apare și mai pregnant tema patronului corupt și misogin și a CEO-ului, chiar personajul RUXX, care e bună la suflet, rațională și care nu poate să-și facă un coming out corect (e bisexuală) pentru că nu-i permite țara asta primitivă.

Recomandări

Prostia liberală nu schimbă datele „fenomenului Georgescu”. Ciucă, Rareș Bogdan nu sunt deranjați de forțele polițienești ale binelui?

De la bun început, toate personajele „bune” care par smulse dintr-o reclamă mai veche USR (între timp ne-am lămurit că e plin și pe acolo de homofobi și alte fobii nasoale) sunt prinse într-o horă fără scrupule cu tot ce-i mai scârbos din corupția bucureșteană: investitorul în complexuri de lux care unge pe toată lumea cu bani. 

„Ruxx” e de aceea ca un autodenunț realist: suntem cool fie pentru că suntem fete/băieți de bani gata, fie pentru că muncim pentru câte un corupt scârbos pe care încercăm să-l mai spălăm cu știința PR-ului. N-au nicio treabă, niciun scrupul, viața e frumoasă. E ca la Berlin (o obsesie, cum bine observa Mark Racz în cronicile lui satirice la acest serial), numai că personajele sunt îmbrăcate mult mai scump, iar fițele sunt mai de Las Fierbinți pe dos, varianta corect politică.

E ca atunci când Udrea și Turcan mai primeau o funcție

Ruxx chiar e o confesiune totală a aspiraționalilor români. Mogulul își împinge nevasta să candideze, dar noi de aici deducem că „s-au eliberat femeile”. E fix cam ce simțeam când Raluca Turcan, Udrea etc. mai primeau câte o funcție – în niciun caz că s-au emancipat femeile. 

Un conflict mai puțin artificial există totuși în „Ruxx”, acela între hipioți rămași cu mintea pe bigudiuri macho, de anii 70 și băieți și fete de bani gata mai pro-LGBT. În rest, fata de bani gata tot cedează drogurilor, dar își revine; soțiile de bani gata fac ochișorii mari în fața nedreptăților vieții și câștigă bani și alegeri; tineri bărbați corecți politic lucrează pentru golani incorecți politic și suferă în inimioara lor așteptând schimbarea mentalităților. 

Pe bune, în ritmul ăsta ți se face milă de mafiotul pe stil vechi, e cel mai sincer din toată turma. Basically, cum ar zice personajele „Ruxx”, mori de râs dacă n-ai muri de plâns când vezi ce contorsiuni se fac ca să obții megaproducție HBO în care te prefaci că ești o insulă de Vest într-o mare balcanică și totuși lupți. Serialul e atât de slab, încât sunt sigur că peste 20 de ani, dacă nu vine bomba atomică sau criza climatică, va fi o plăcere vinovată deplină.

Un lucru mă deranjează mai tare. Până și pentru o chestie care se dă pe bani (HBO) și care e strident comercială, trebuie să contribuie statul cu ceva – am aflat-o de la producătorii care se plângeau că li s-a tăiat 40% din bani și au mai trebuit să taie din scenariu. Statul a fost inspirat. V-am zis că cenzorii, inclusiv ăia economici, uneori fac bine.

Ceva mai bun cu middleclass

Regizorul Bogdan Olteanu e mai bun în redarea limbajului noii clase aspiraționale românești și în chestiunile de orientare sexuală, și în reprezentarea vieții intime: „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă” sau „Mia își ratează răzbunarea”. La Olteanu, limbajul e „mai de acolo”, dialogurile sunt îngrijite, e ceva mai mare grijă pentru autentic.

Când te uiți la „Ruxx” sau la „Legații” ori la cine știe ce prostioare (Miami Bici sau 5Gang), personajele vorbesc cam cum și-ar închipui niște regizori care n-au ieșit din casă că se vorbește prin „medii cool”. 

Evident, dacă chiar vrei să știi cum mai stăm cu clasa de mijloc, trebuie urmărit chiar cronicarul ei principal, Radu Muntean, ultima sa producție, „Întregalde” e un deliciu și de limbaj, dar mai ales de gesturi și opțiuni. O mică sondare a alienării clasei de mijloc românești, a locului ei într-o țară în care lumea se împarte în cei care au abonamente HBOMax și Netflix și cei care n-au nicio treabă cu această nouă industrie de produs cetățeni model.

Temele progresiste de catalog (puțin feminism și puțină dezbatere pe tema identității sexuale) au câștigat teren într-un fel care nu le aduce cine știe ce avantaj: sunt livrate la pachet cu un stil de viață indecent de neverosimil. 

Progresismul prezentat de „Ruxx” e la fel de fals ca apartamentele alea imense, mobilate smart. Mi-au amintit de o superbă descriere a noului arivism făcută de Arghezi: „unde mobilele par câștigate la loterie, unde lucrurile iau atitudini medicamentoase”.

Urmărește-ne pe Google News