Aţi avut o şcoală de balet în Italia. Cum aţi ajuns acolo?
Cornel Patrichi: Noi am plecat în 1987 din ţară. Am închiriat un depozit, care era vai de el. L-am aranjat în vreo trei-patru luni. Am pus podele de pin, am făcut cabine, duşuri… era totul făcut ca la carte. Am dat drumul la şcoală. Ca să dai drumul la o afacere în propriu, ai nevoie de un anumit document de şedere. La trei săptămâni după ce am deschis şcoala, au venit trei poliţişti la mine şi mi-au cerut actele. Când le-am arătat, am aflat cu stupoare că ar fi fost false. Am umblat vreo trei luni să fac actele.
Cornelia Patrichi: Atunci a fost o perioadă dificilă pentru noi.
Cornel Patrichi: Deja ne cheltuiserăm toţi banii pe deschiderea şcolii.
Cât aţi investit?
Cornel Patrichi: Vreo 30.000 de dolari. În încercarea de a rezolva cu actele, am ajuns până la viceministrul Afacerilor Interne din Italia, sau ceva de genul acesta era titulatura lui. Cineva mi-a făcut cunoştinţă cu un mare cap bisericesc al Vaticanului. Şi, prin el, am ajuns la acest viceministru. Îţi dai seama, eu, venit de la Bucureşti, am ajuns să vorbesc tocmai cu viceministrul Italiei. El m-a sfătuit ce să fac. Şi aşa am reuşit să rezolv cu toate actele pentru şcoala nostră de dans.
Cum a aflat lumea de voi, acolo?
Cornel Patrichi: Am pus fluturaşi. La început am avut doar patru elevi. Şi, în nici 10 zile, ajunsesem la 14 elevi.
Cornelia Patrichi: În primul an am avut vreo 60 de elevi, apoi tot mai mulţi.
Cornel Patrichi: Eu n-am rezistat mult pentru că eram obişnuit ca, atunci când ceva nu ieşea bine, să ridic tonul. Aşa mă obişnuisem în ţară. Când am strigat prima oară la italieni, au încremenit toţi. Şi Corneluca mea, care e ardeleancă, mai liniştită şi mai deşteaptă decât mine, mi-a spus: ”Vezi că aici e invers ca în România. Acolo îi plăteai tu pe ei, aici ei te plătesc pe tine. Nu merge aşa, să ţipi la ei”.
Cornelia Patrichi: Mamele erau disperate, le găseam plângând, veneau la mine să-l pârască. Eu îi ziceam mereu că nu merge aici cu ridicatul tonului. ”Gândeşte-te că, cu clasa asta, noi ne plătim chiria. Nu mai ridica tonul la ei”. Şi, încet-încet mi-a predat mie clasele lui. Aceşti copii veneau la noi să se relaxeze, să se distreze, nu se se facă balerini profesionişti. Aici greşea el.
Cornel Patrichi: Aveam patru clase, la un moment dat. Eu două, ea două. Întâi i-am dat-o pe prima, apoi şi pe a doua. În 91-92 se întâmpla asta. Apoi eu am revenit în ţară.
Cornelia Patrichi: La un moment dat, ajunsesem să am peste 160 de elevi.
Aţi putut fugi din ţară împreună cu fiul vostru?
Cornel Patrichi: Nu.
Alexandru: Eu am venit în octombrie 89 în Italia, la aproape doi ani de la plecarea lor.
Cum ţi-a fost fără ei? Nu aţi avut probleme cu Securitatea, având în vedere că părinţii tăi au fugit din ţară?
Alexandru: A fost greu. Eu stăteam cu bunica. Cei de la Securitate ne-au cam sâcâit. Aveam vreo 11 ani. Ne vizitau cam de două ori pe săptămână şi de fiecare dată plecau cu câte-ceva. O carte, un bibelou, bomboanele mele. Până pe la 13 ani ne-au tot vizitat. Când au plecat ai mei, ne-au spart casa, au luat tot-tot. Practic eram cu casa goală, iar bunica a încercat să refacă totul. Nu puteam lua nimic în casă, că veneau şi confiscau. De exemplu, bunica abia cumpărase un televizor, iar ei au venit să mi-l ia.
Cum păstraţi legătura cu fiul vostru cât aţi fost plecaţi?
Cornelia Patrichi: Îi scriam, îi trimiteam pachete prin cunoştinţe. Dacă ştiam că nu-mi voi vedea copilul un an şi şase luni, nu aş mai fi plecat. A fost o suferinţă cumplită pentru mine. Nici nu vreau să-mi mai amintesc… Am pierdut nişte momente… (plâge, iar Cornel Patrichi o mângâie să o aline).
Cornel Patrichi: Am pierdut nişte momente frumoase din copilăria fiului meu.
Cornelia Patrichi: Eu cred că el ne-a iertat pentru asta
Alexandru: Sigur că da. În primul rând, chiar dacă aveam 11 ani, mi-ai cerut voie să plecaţi. Adu-ţi aminte că mi-ai spus, iar eu ştiam la ce să mă aştept. Din moment ce le-am zis da, e clar că mi-am asumat răspunderea pentru ce avea să urmeze.