Virgil Ianțu: „Un soldat beat mi-a pus pistolul la tâmplă”

 
„Am făcut o armata combinată, am prins și 89 și 90. Toți colegii de clasă am mers întâi la Craiova, la ansamblul armatei. După 2 luni jumate am fost mutat mai aproape de casă, la Caransebeș. Părinții mei au insistat și pe moment am suferit foarte mult că m-am despărțit de colegii mei și m-au luat alții de proaspăt. «A, pile, Timișoara…». Perioada de instrucție a fost cumplită, eu veneam dintr-o lume mult mai sensibilă, unde nu eram obișnuiți cu așa ceva, nu făceam practică nici în școală. Am fost umilit la instrucții de ofițeri, de ăia mai mari decât noi. Când a venit mama după două luni și m-a văzut cum arăt… Era o mâncare oribilă, de nemâncat. Dimineața și la prînz era aceeași mâncare, mai ales la Craiova, un fel de ghiveci. Carne era rarissim. Scoteam viermii din orez și mâncam mai departe, de foame. Și nu-i scoteai pe toți. Eram cinci-șase inși la o cutiuță de pate, cu un codru de pâine. La sfârșit, adunam firimiturile de prin iarbă. Eram o dată la instrucție undeva pe câmp și am văzut ceapă în pământ. Pământul tare, uscat. Am săpat după ceapă și am mâncat-o goală. La Caransebeș, mâncarea era mai bună, dar când făceau varză nu puteai să te apropii. Și era destul de des varză. Păcat că s-a scos armata.

„Plângeam în batistă”

Toate lucrurile astea, și faptul că trebuie să taci în fața unui om care abia leagă două vorbe și el îți dă ordine, umilința, te învață când trebuie să vorbești și cum să rabzi. Veneam de la un marș de două ore și nu ne lăsau să bem apă. Mi-a intrat odată un cui în talpa de la bocanci și l-am rugat pe ofițer să mă lase să stau, pentru că eram și pe arătură. «Da? Ți-a intrat un cui în talpă? Ia bobinează tu formația!» Adică să îi înconjor. Plângeam în batistă. La Caransebeș am intrat la transmisiuni, unde am dat de un gradat moldovean, care m-a luat de proaspăt. Mă puneau să dau extemporal din tot felul de aparate și cabluri și nu mă pricepeam, nu știam. Mă punea să fac genuflexiuni cu bobina aia de nu știu câte zeci de kilograme în brațe. Mă puneau să mă urc pe stâlpi cu ghearele alea speciale. Nu reușeam și… ‘Culcat! ‘ Am făcut și carceră. Într-o zi, la Casa Armatei, în curtea interioară stăteam la soare fără bonetă, cu cămașa deschisă, cu ochii închiși și m-am trezit în fața mea chiar cu comandantul unității, un colonel: «Hai, la garnizoană, la carceră». Mi-au pus cătușe, trebuia să dorm pe un pat de lemn, dar nu-mi închideau ușa. Noaptea ieșeam și mergeam în camera ofițerului unde avea un pătuț. Dimineața mă trezeam și mă duceam frumos în carceră. În perioada aia a revoluției, când eram înarmați toți, un soldat beat, mai mare decât mine, a luat un pistol, a pus cartuș pe țeavă, l-a încărcat și mi l-a pus la tâmplă. O singură mișcare și ăla eram. Ușor, ușor, l-a luat altul, ‘bă termină, termină, l-a dezarmat și ce și-a luat după aia”, a declarat Virgil Ianțu pentru kamikazeonline.ro.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE