Cine a fost Johannes Brahms

Cuprins:

Primii pași în muzică

Johannes Brahms s-a născut pe 7 mai 1833, într-o familie din clasa mijlocie inferioară din Hamburg, un oraș-port situat în nordul Germaniei. A fost al doilea dintre cei trei copii ai lui Johann Jakob Brahms, un contrabasist al orchestrei municipale din oraș, și ai Johannei Henrika Christiane Nissen, o femeie mică de statură, cu dizabilități, mai în vârstă cu șaptesprezece ani decât soțul ei.

Deși biografii romantici au tendința de a exagera cu privire la originile modeste ale subiecților lor, relatările despre copilăria lui Brahms într-o locuință insalubră din Hamburg sunt în mare parte corecte. Se pare că, încă de mic copil, Johannes a fost nevoit să cânte la pian în tavernele și sălile de dans din apropierea docurilor pentru a suplimenta veniturile familiei.

Totuși, copilăria lui nu a fost în întregime lipsită de bucurii, deoarece părinții săi i-au oferit afecțiunea de care avea nevoie (Brahms și-a venerat mama toată viața) și, în ciuda resurselor limitate, au încercat din răsputeri să-i dezvolte talentul muzical extraordinar. Acest dar i-a fost descoperit la o vârstă fragedă de către tatăl său. A studiat pianul cu Otto F. W. Cossel și compoziția cu Eduard Marxsen.

Chiar dacă nu a fost un copil-minune precum Wolfgang Amadeus Mozart sau Felix Mendelssohn, talentul lui s-a dezvoltat rapid. În 1848-1849 a susținut două recitaluri publice de pian, interpretând lucrări dificile precum Sonata Waldstein a lui Ludwig van Beethoven, Op. 53. În acea perioadă a și compus intens, dar acele lucrări nu le-a păstrat, ci le-a distrus pe toate, deoarece, foarte autocritic, Brahms le-a considerar „indiscreții juvenile”.

Prietenia lui Johannes Brahms cu Robert Schumann și primele lucrări

În 1853, Brahms a profitat de ocazia de a participa la un turneu de concerte alături de violonistul maghiar Eduard Remény, turneu care avea să fie un moment de cotitură în viața sa. Prin intermediul lui Reményi, Brahms l-a cunoscut pe Franz Liszt, la Weimar, iar apoi, în toamna lui 1853, a întâlnit celebrul cuplu muzical Robert și Clara Schumann, la Düsseldorf.

Cei trei au trăit imediat o comuniune personală și muzicală remarcabilă, iar Brahms, care avea 20 de ani, a devenit, practic, membru al familiei Schumann. Brahms era mic de statură, slăbuț, blond, fără barbă și cu trăsături delicate – departe de imaginea acelui bărbat bine făcut, bărbos și fumător de trabucuri din fotografiile de mai târziu, potrivit Ebsco.com.

Se pare că Johannes exercita o fascinație complexă asupra soților Schumann, iar Robert Schumann – liderul mișcării muzicale romantice germane – a fost atât de impresionat de talentul interpretativ și compozițional al tânărului muzician încât a publicat o recenzie în prestigioasa „Noua Revistă pentru Muzică”, în care l-a numit pe Brahms „alesul” are avea să modeleze viitorul muzicii.

Această caracterizate i-a deschis multe uși lui Brahms și i-a consolidat reputația de compozitor. Practic, Schumann îl desemna drept moștenitor muzical al său, iar cariera publică a lui Brahms era astfel lansată. Primele lucrări pe care Johannes Brahms le-a păstrat pentru posteritate datează din perioada întâlnirii cu soții Schumann. Este lesne de înțeles de ce Schumann i-a admirat cele trei sonate pentru pian (Op. 1, 2 și 5) pe care i le-a prezentat.

Deși influența lui Beethoven era evidentă, acesta dezvăluie o individualitate în formare, o măiestrie formală și o seriozitate care justifică pe deplin descrierea făcută de Schumann de artist „complet înarmat”. Sonata în fa minor, Op. 5, este cu adevărat impresionantă, fiind o lucrare amplă, în cinci părți, cu idei atent structurate, când pasionale, când lirice. Stilul pianistic dens, robust și uneori dificil al lui Brahms, rezultat din tehnica sa particulară, este deja prezent în întregime.

Relația platonică cu Clara Schumann

Au urmat doisprezece ani marcați de frământări personale. La începutul lui 1854, Robert Schumann a suferit o cădere nervoasă care a dus la internarea sa și, în final, la moartea reputatului pianist, în 1856. În această perioadă foarte dificilă, Brahms și-a dedicat toate energiile pentru a-i sprijini emoțional pe Clara și copiii acesteia.

Mai mult, se pare că el s-a îndrăgostit de văduva lui Schumann, însă nivelul de intimitate dintre cei doi a rămas o necunoscută. Rămâne, însă, și astăzi un mister dacă a existat vreodată o legătură amoroasă între cei doi după moartea lui Robert Schumann. Ei au distrus o mare parte dintre scrisorile pe care și le-au trimis unul altuia, alimentând speculațiile despre legătura lor, așa cum se menționează pe site-ul Filarmonicii din Rotterdam.

Anii în care Schumann a fost bolnav nu au fost deloc prolifici pentru Brahms. Puțin înainte de moartea mentorului său, Brahms își încheiase prima lucrare camerală, Trio-ul pentru pian în Si major, Op. 8, care a fost un început promițător. Următoarele lucrări importante au apărut la sfârșitul deceniului.

În 1857, Brahms a acceptat postul de pianist și dirijor de cor la mica curte din Detmold, unde a avut ocazia să lucreze cu o orchestră formată din patruzeci de muzicieni. Doi ani mai târziu, el a finalizat prima sa lucrare pentru orchestră completă, Concertul nr. 1 pentru pian în Re minor, Op. 15. Inițial gândită ca o simfonie, lucrarea avea un caracter auster, nefiind bine primită la început. Partea de pian este, în anumite privințe, scrisă lipsită de grație, iar lucrarea a fost considerată mult timp greu de interpretat.

Johannes Brahms, atacat de criticii progresiști

Deși nu era un reacționar, Brahms s-a aflat, în anii 1850-1860, de partea conservatorilor muzicali, ca soții Schumann și violonistul Joseph Joachim, în opoziție cu romantici radicali, precum Franz Liszt și Richard Wagner. În 1860, muzicianul german și-a asociat numele cu un manifest care denunța așa-numita „muzică a viitorului”, promovată de Liszt.

Această poziție avea să-i atragă antipatia criticilor progresiști, care l-au atacat toată viața. Brahms a rămas indiferent la toate atacurile și chiar și-a exprimat ulterior admirația pentru unele lucrări semnate de Wagner. În 1863 a devenit director al societății corale „Singakademie” din Viena, oraș unde avea să trăiască până la sfârșitul vieții. Orașul habsburgic, încărcat de amintirea lui Franz Schubert, Mozart și Beethoven, a devenit, astfel fundalul marilor realizări ale compozitorului.

Stabilirea la Viena i-a fost benefică, deoarece atmosfera veselă a orașului l-a echilibrat emoțional, temperând seriozitatea specific germană și scoțând la iveală o latură mai caldă și mai jovială a omului Brahms. Pe măsură ce îmbătrânea, acesta părea să reflecte, în anumite privințe, și la„îmbătrânirea” secolului în sine, compozițiile sale căpătând o tonalitate autumnală, așa cum au subliniat criticii vremii.

Cele mai importante compoziții ale lui Johannes Brahms

Lucrarea care i-a adus consacrarea internațională în anii 1860 a fost Recviemul german, Op. 45, pentru cor, soliști și orchestră. În ciuda titlului, aceasta nu este o slujbă liturgică, ci un text compus de Brahms însuși din Biblia germană, menit mai degrabă să-i aline pe cei vii, decât să se roage pentru cei morți. Lucrarea a fost inspirată de moartea mamei sale, în 1865, fiind finalizată în 1868.

Printre alte creații din acea perioadă se numără Cvintetul cu pian în Fa minor, Op. 34 (1864), Trio-ul pentru corn în Mi bemol major, Op. 40 (1865) și Variațiunile pe o temă de Haydn, Op. 56a (1873). În anii 1870, după mai multe ezitări, Brahms a decis să prezinte Simfonia nr. 1 în Do minor, Op. 68 (1876), care a fost supranumită „A zecea a lui Beethoven”. Lucrarea împrumută tonalitatea Simfoniei a Cincea a lui Beethoven și își însușește și o parte din lumea emoțională a Simfoniei a Noua.

Ulterior, Brahms a compus alte trei simfonii, în 1877, 1883 și 1885, toate considerate adevărate capodopere. În ultimele două decenii ale vieții a compus unele dintre cele mai importante lucrări ale sale. Este vorba despre Concertul pentru vioară în Re, Op. 77 (1878), Concertul nr. 2 pentru pian în Si bemol, Op. 83, al doilea și al treilea trio pentru pian (1882 și 1886), Cele patru cântece serioase, Op. 121 (1896) și miniaturile pentru pian (Intermezzo, Capriciu, Baladă, Opp. 116-119), în 1892.

Acestea din urmă au avut un aer de rămas-bun, fiind considerate bijuterii ale repertoriului pianistic. Moartea Clarei Schumann, în 1896, i-a grăbit sfârșitul lui Johannes Brahms. La mai puțin de un an de la dispariția prietenei sale, compozitorul a fost diagnosticat cu cancer la ficat, boală care l-a răpus pe 3 aprilie 1897, la Viena, cu puțin înainte de a împlini 64 de ani.

A fost unul dintre „Cei trei B”

Istoricii muzicii fac adesea referire la „Cei trei B” ai muzicii clasice: Johann Sebastian Bach, Ludwig van Beethoven și Johannes Brahms, a căror carieră creatoare acoperă o perioadă de aproximativ 250 de ani, între 1650 și 1900. Fiecare dintre aceștia reprezintă apogeul unei epoci distincte din istoria muzicii clasice: Bach pentru perioada barocă, Beethoven pentru perioada clasică și Brahms pentru romantism.

Toți trei au explorat și au extins pe deplin stilurile muzicale ale timpului lor și, în același timp, au anticipat și influențat direcțiile viitoare ale muzicii. Brahms nu și-a câștigat cu ușurință locul ca al treilea „B”, deoarece au mai existat doi candidați importanți care puteau fi în locul lui: Hector Berlioz și Hans von Bülow.

Brahms a simțit mereu povara moștenirii muzicale. Celebra sa afirmație după Simfonia a IX-a a lui Beethoven – „Nu mai este nimic de spus în acest gen” – reflectă respectul și teama de comparație. A fost nevoie să treacă douăzeci de ani până când Brahms a prezentat prima sa simfonie. Între timp, și-a format propriul limbaj muzical, preferând stilul absolut (muzică pură) în locul celui programatic sau narativ, adoptat de unii dintre contemporanii săi, notează QSCM.

De asemenea, Brahms îmbina armoniile ingenioase cu elemente de contrapunct, creând o muzică stratificată și plină de emoție. Abordarea sa asupra tonalității a fost originală și împinsă până la limite, anticipând inovațiile impresioniștilor Claude Debussy și Maurice Ravel.

Mai târziu, Arnold Schoenberg, un pionier al expresionismului și al atonalității, îl considera pe Brahms drept cel mai influent predecesor al său. Se poate spune că Brahms a fost, în sens modern, un „influencer”.