Cine a fost Joseph Haydn

Drumul lui Joseph către o carieră muzicală strălucită

Joseph Haydn s-a născut la 31 martie 1732, în Rohrau, Austria Inferioară, într-o familie modestă, dar pasionată de muzică. Tatăl său Mathias, rotar de meserie, cânta la harpă după ureche, iar mama sa, Maria Koller, obișnuia și ea să cânte, astfel că micuțul Joseph, la doar șase ani, reușea să le urmeze vocile și să redea cu exactitate tonalitățile.

Talentele muzicale ale tânărului Haydn au fost remarcate de la vârstă fragedă și, când avea șase ani, părinții săi – care nu aveau pregătire muzicală și doreau o educație cât mai bună pentru copilul lor – l-au trimis să studieze muzica la Biserica Sf. Filip și Iacob din Hainburg împreună cu cantautorul Johann Matthias Frankh, o rudă îndepărtată a familiei.

Acolo, Haydn a învățat să cânte la clavecin și la vioară, iar în 1739, Georg von Reutter, maesteru de capelă imperial (n.n. – director muzical principal la curtea istorică Habsburgică) a trecut prin Hainburg, i-a auzit vocea minunată și l-a invitat să se alăture corului băieților de la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena. Aici, talentul său muzical a fost cultivat, iar dragostea sa pentru frumusețe a fost stimulată, însă, un cumul de factori, inclusiv schimbarea vocii, au dus la excluderea sa din cor, în 1749.

În aceste condiții, Haydn a fost nevoit să se întrețină de unul singur asemenea unui muzician liber-profesionist de astăzi și își câștiga existența dând lecții de muzică și cântând pe stradă alături de muzicienii ambulanți din Viena. Mai târziu, avea să vorbească cu amărăciune despre acea etapă a vieții: „Am reușit cu greu să supraviețuiesc dând lecții de muzică copiilor timp de opt ani. În felul acesta se ruinează mulți oameni talentați: trebuie să-și câștige traiul mizer și nu mai au timp pentru studiu”.

Familia Esterházy i-a schimbat destinul

Un moment de cotitură a fost acela când compozitorul Nicola Porpora l-a angajat ca acompaniator și i-a oferit lecții formale de compoziție. Talentul său, coroborat și cu o anumită doză de noroc, l-au adus în contact cu un cerc din ce în ce mai mare și mai important de patroni muzicali din Viena și, în 1859, a devenit director muzical pentru contele Ferdinand Maximilian von Morzin timp de patru ani. 

Această colaborare avea să-i deschidă drumul către o carieră strălucită. El a compus primele simfonii și a cunoscut-o pe Anna Aloysia Apollonia Keller cu care avea să se căsătorească, deși la început o iubea pe sora mai mică a acesteia, care însă a ales să se călugărească. Astfel, mariajul său cu Anna a fost unul lipsit de afecțiune. Când dificultățile financiare l-au obligat pe contele Morzin să renunțe la orchestră, Haydn a intrat în serviciul familiei de care avea să fie legat pentru tot restul vieții.

În 1761, prințul Paul Anton Esterházy l-a angajat ca vicemaestru de capelă, iar compozitorul s-a mutat la palatul regal de lângă lacul Neusiedler împreună cu soția sa. Cinci ani mai târziu a fost numit maestru de capelă la curtea Esterházy, unde a lucrat cu normă întreagă până în 1790, servind patru prinți: Paul Anton, Nikolaus I, Anton și Nikolaus al II-lea. Când fratele lui Paul Anton, prințul Miklós József, i-a urmat la conducere, Haydn a găsit patronul ideal, care era la fel ca el un mare pasionat de muzică.

Cele mai multe dintre primele sale lucrări le-a compus pentru Miklós. Haydn era nefericit în căsnicie și trăia în mare parte separat de soția sa, dar aprecia izolarea forțată de la Eszterháza, unde nu era deranjat de nimeni și putea să compună în liniște. În schimb, ceilalți muzicieni de la curte, separați de familiile lor, urau izolarea, notează LSO.co.uk.

Simfonia spirituală „De rămas bun” a lui Haydn din 1772 a fost concepută ca o aluzie subtilă pentru Prinț că sezonul estival se terminase și că era timpul ca ei să se întoarcă la Viena. Rând pe rând, instrumentiștii, pe măsură ce își încheiau partea, părăseau scena, împachetându-și instrumentele și stingând lumânările.

Joseph Haydn – Doctor în muzică la Oxford

Averea și faima lui Joseph Haydn au crescut sub patronajul familiei Esterházy. Devenit maestru de capelă în 1766, și-a trăit fericit existența relativ izolată, dar una în care stilul său muzical s-a dezvoltat constant, respectând un program riguros de două concerte săptămânale. În 1781, Haydn l-a întâlnit pe tânărul Wolfgang Amadeus Mozart. Deși foarte diferiți ca vârstă, temperament și stil, cei doi s-au respectat foarte mult și s-au influențat reciproc.

Până în anii 1780, reputația lui Haydn depășise deja granițele domeniilor Esterházy, extinzându-se în Viena și în toată Europa. În 1790, prințul Miklós a murit, iar succesorul acestuia, prințul Antal, nu împărtășea nici dragostea pentru muzică, nici atracția pentru palatul izolat de la Eisenstadt. Acesta i-a acordat lui Haydn o pensie care îl menținea formal în serviciu, dar care, de fapt, îi oferea libertatea de a se muta la Viena, ceea ce avea să se și întâmple. La scurt timp după aceea, a fost invitat să cânte în Italia și în Anglia, relatează Ebsco.com.

A ales Londra, răspunzând îngrijorării lui Mozart, care îi spunea că nu are experiență de călătorie și nici nu vorbește limba. Însă, Haydn i-a dat acestuia replica: „Limba mea este înțeleasă în toată lumea”. La vârsta de 58 de ani, marele muzician austriac a pornit spre Londra, unde a compus unele dintre cele mai mari capodopere și unde a dezvoltat forma muzicală a oratoriului.

El a petrecut doi ani fericiți și extrem de rodnici la Londra, unde a compus zeci de lucrări și a susținut numeroase concerte care au fost foarte bine primite de englezi. De asemenea, Haydn, care a fost toată viața lui un slujitor al prinților habsburgi, a fost oaspetele prințului de Wales. Totodată, în semn de recunoaștere a carierei, Universitatea Oxford i-a acordat titlul de doctor în muzică.

Adulat de femeile din Anglia

Aspectul său fizic era unul aparte. Era scund, dar cu o constituție solidă, iar picioarele păreau prea scurte pentru a-i susține corpul. Fața sa era caracterizată de un nas puternic, o frunte lată și ochi foarte strălucitori, iar în ciuda cicatricilor de la vărsat de vânt, era înfățișat în toate portretele ca un bărbat atrăgător, purtând celebra perucă albă buclată a acelor vremuri.

De altfel, în perioada petrecută în Anglia, el a avut numeroase admiratoare, inclusiv o văduvă bogată, ale cărei scrisori de dragoste au fost menționate în jurnalul său. Dar, ceea ce îl făcea cu adevărat atrăgător era bucuria sinceră de a trăi, dragostea pentru frumos și admirația deschisă pentru femei. Cea mai apropiată legătură a avut-o cu Maria Anna von Genzinger, căreia îi scria lungi scrisori cu detalii din viața sa cotidiană și reflecții despre muzică și lume.

Scrisorile către aceasta oferă o perspectivă valoroasă asupra stării de spirit a lui Haydn, precum și o înregistrare a numeroaselor activități desfășurate în Anglia. În Londra, a avut un succes uriaș. Printre triumfurile șederii sale în Anglia s-au numărat simfoniile inspirate de vizită, care marchează apogeul compozițiilor instrumentale ale lui Haydn și apogeul maturității sale în calitate de compozitor. 

Tot la Londra, el a asistat, la Westminster Abbey, la o interpretare a oratoriului Mesia de George Frideric Handel (1742), cu un cor de peste o mie de voci, experiență care l-a inspirat să creeze propria capodoperă: „Die Schöpfung” (Creația, 1798).

Joseph Haydn a murit în somn

Revenit în Austria în 1792, l-a întâlnit pe tânărul Ludwig van Beethoven, care a plănuit să studieze sub îndrumarea sa. Doi ani mai târziu, Haydn s-a întors la Londra, dar în 1795 s-a întors definitiv la Viena, la cererea noului prinț Miklós II Esterházy. În această perioadă, Joseph Haydn a compus liturghii și lucrări pentru ocazii speciale.

„Creația”, bazată pe „Paradisul pierdut” al lui John Milton, i-a luat trei ani de muncă. Premiera care a avut loc în 1798, la Viena, a fost un succes răsunător, cu mulțimi entuziaste străjuite de zeci de polițiști și jandarmi călare care încercau să țină sub control mulțimea entuziasmată. Deși această lucrare l-a epuizat atât fizic, cât și emoțional, el a continuat să compună. 

A urmat un alt oratoriu „Anotimpurile” (1801), precum și alte lucrări orchestrale, care i-au adus glorie, dar care l-au consumat fizic și psihic. Sănătatea i s-a șubrezit în perioada care a urmat, iar pe 31 mai 1809 Haydn a murit liniștit, în somn, în reședința sa din Viena. Napoleon I, ale cărui trupe ocupau o mare parte din Austria, a trimis membri ai armatei franceze să formeze o gardă de onoare în jurul catafalcului, un omagiu adus unui om ale cărui opere au fost apreciate la nivel internațional.

Mortea lui Haydn a avut un epilog ciudat. Când trupul său a fost mutat la Eisenstadt pentru reînhumare, în 1814, s-a descoperit că îi lipsea capul. Acesta fusese luat de doi dintre admiratorii lui Haydn și a ajuns în cele din urmă la muzeul Societății Prietenilor Muzicii din Viena. Abia în 1954 a fost reunit cu restul trupul în mausoleul construit pentru Haydn de prințul Esterházy.

Moștenirea lui Joseph Haydn

Joseph Haydn a fost un om care s-a bucurat de viață, iar această atitudine s-a reflectat în muzica sa. Talentul său s-a maturizat lent: la vârsta la care Mozart murea, Haydn abia începea să compună serios. Dar, longevitatea și sănătatea robustă i-au permis să creeze o operă vastă, care conține cel puțin 37 de concerte, 62 de sonate, 107 simfonii, 68 de cvartete de coarde și 45 de trio-uri pentru pian, alături de 17 opere, 2 oratorii, 60 de lieduri și 14 liturghii.

În afara marilor compoziții, Haydn a scris și lucrări vesele, precum o simfonie pentru instrumente de jucărie și piese pentru ceasuri muzicale, adesea oferite în dar patronului său. Un patriot convins, inspirat de imnul britanic „God Save the King”, Haydn a compus un imn pentru Austria, care a fost prezentat pentru prima dată în 1797 la ziua de naștere a împăratului. Melodia devenită faimoasă a fost adaptată în diferite forme, inclusiv ca imn bisericesc.

De asemenea, Haydn a perfecționat cvartetul de coarde, una dintre cele mai complexe forme muzicale, explorând subtil echilibrul dintre instrumente. Stilul său, marcat de o structură clară, bucurie și simplitate, a fost uneori criticat de romantici, dar reevaluat pozitiv în secolul al XX-lea. Moștenirea lui Haydn rămâne aceea a unui compozitor care a influențat decisiv muzica clasică europeană și a lăsat o operă care inspiră și astăzi.

5 lucrări celebre ale lui Joseph Haydn

Missa brevis în Fa major – O liturghie corală considerată prima compoziție autentificată a lui Haydn. Comparativ cu alți compozitori, Haydn nu era cunoscut pentru muzica bisericească, însă aceasta a jucat un rol important în dezvoltarea sa timpurie.

Concertul pentru violoncel nr. 2 – O lucrare de seamă scrisă pentru orchestra Esterházy a prințului Nikolaus. Ultima sa parte este un rondo remarcabil (intitulat „Rondo Allegro”).

Simfonia nr. 94 „Surpriza” – Această simfonie în sol major este faimoasă pentru acordul neașteptat fortissimo din măsura a 16-a a celei de-a doua părți.

Simfonia nr. 103 „Sunet de tobe” – Cunoscută pentru deschiderea sa impresionantă, marcată de un puternic sunet de tobe care domină mișcarea Allegro de deschidere, potrivit Masterclass.

Simfonia nr. 104 „Londra” – Cunoscută sub numele de Simfonia londoneză în Anglia și Simfonia Salomon în spațiul germanic (în onoarea impresarului german care a organizat turneul lui Haydn la Londra), aceasta a fost ultima sa simfonie și un punct culminant al creației sale târzii.

Vezi şi cine a fost Ciprian Porumbescu!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE