Cum se scrie corect: frumoaso sau frumoas-o?

Ce înseamnă frumos

Frumos vine din latinescul formosus care înseamnă fin format, chipeș, având o înfățișare/formă frumoasă.

Potrivit dicționarului limbii române, frumos are mai multe semnificații, în funcție de context. Astfel, frumos este definit ca ceea ce place prin armonia liniilor, a mișcărilor sau a culorilor. Frumos este ceea ce are valoare estetică. Se referă la pictură, sculptură, gravură.

Frumos poate desemna o ființă frumoasă sau o persoană care se îmbracă și se aranjează cu grijă.

Frumos se spune despre ceva care trezește admirație din punct de vedere moral.

A lua pe cineva cu frumosul înseamnă a-l trata cu blândețe și menajamente.

Tot frumos poate descrie o vreme senină și plăcută.

Poate indica ceva important sau remarcabil. Înseamnă și „în mod plăcut”, „armonios” sau „estetic”. Poate însemna „bine”, „suficient”, „adecvat” sau „așa cum se cuvine”. Poate descrie o purtare conformă regulilor de bună-cuviință. Poate desemna ceea ce este de bun-simț sau lăudabil. Se folosește și ca îndemn pentru un copil să stea liniștit – stai frumos!

Se poate referi la un obiect vestimentar care se potrivește cuiva.

Din punct de vedere estetic, frumosul este o categorie fundamentală prin care se exprimă capacitatea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor sau a obiectelor naturii, având ca sursă dispoziția simetrică a părților, îmbinarea culorilor sau armonia sunetelor.

Sinonime

1: estetic, arătos, chipeș, chipos, fălos, mândru, ochios, (înv. și reg.) vederos, (reg.) marghiol, tâmbuș, (Transilv.) hireș, (prin vestul Transilv.) mușat, (Transilv.) nialcoș, (înv.) ghizdav, iscusit, (fam.) gigea, (arg.) mișto
2: arătos, aspectuos, falnic, impozant, (pop.) mândru
3: bun, favorabil, plăcut, prielnic, însorit, senin,

Antonime – urât, hidos, nearătos, oribil, ridicol, slut, urâcios, hâd, neplăcut

Cuvinte derivate -frumusețe, frumușel, înfrumuseța, înfrumoșa, înfrumusețare, înfrumusețat

Frumoaso sau frumoas-o? Cum e corect și de ce

Cratima se utilizează când are rolul de a separa două valori morfologice diferite. Litera o din cuvântul frumoaso nu se desparte de restul cuvântului deoarece nu este o parte de vorbire diferită. În acest context adjectivul frumoasă, devine substantiv și se află în cazul vocativ.

În gramatica unor limbi flexionare precum limba română, vocativul (din cuvântul latinesc vocativus, la rândul său din verbul vocare „a chema”) este cazul gramatical al adresării directe, caracterizat prin intonație specifică, marcată uneori în scris prin semnul exclamării, și prin pauze care izolează cuvântul sau grupul de cuvinte la acest caz, marcate în scris prin virgulă/virgule când este în cadrul unei propoziții.

În concluzie, frumoaso este întotdeauna forma corectă în limba română, nu scriem niciodată frumoas-o. Vom scrie – Ce faci, frumoaso?-, niciodată – Ce faci, frumoas-o?

Descoperă și  Mai sau m-ai. Când se scrie cu cratimă și când legat

Când se folosește cratima

Cuvântul cratima provine din greaca modernă: κράτημα și se poate traduce „liniuța de unire”. Aceasta este un semn ortografic utilizat pentru:

• a rosti două părți de vorbire diferite într-o singură silabă
• evitarea hiatului marcarea absenței vocalei inițiale/finale la nivel prozodic,
• conservă ritmul și măsura versurilor

Cratima leagă

• Cuvinte pronunțate fără pauză; anumite prefixe pe baza derivatului, unele interjecții identice, repetate accidental;
• Prefixele „ne-” și „re-” și prepoziția de la baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala „i-”, atunci când se produce căderea acesteia;
• Componentele compuselor cu un grad mediu de sudură ale unor locuțiuni și ale structurilor cu anumite substantive și adjective posesive;
• Articolul hotărât enclitic sau desinența de unele cuvinte greu flexionabile;
• Formatul final al numeralelor ordinale și fracționare de numeral cardinal corespunzător scris cu cifre;
• Componente ale unor abrevieri.

Cratima desparte

• Silabele unui cuvânt pronunțat sacadat;
• Segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând.

Vezi și Ce este cratima. Cuvinte care se scriu cu cratimă

Despre limba română

Limba română este o limbă de origine latină. Mai exact, limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană. Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice.

Teritoriul de formare a limbii române a fost atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, şi s-a încheiat aproximativ în secolul al VII-lea, moment de la care se poate vorbi de existenţa poporului român şi a limbii române. Numeroasele popoare migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugriene) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluția limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Sursă foto – Pexels.com.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE