Ce Este Cratima. Cuvinte Care Se Scriu Cu Cratimă

Cuprins:

Ce este cratima

Cratima este semnul ortografic care are cele mai multe funcții din limba română. Are caracter permanent (exemple: s-a dus, ți-l dă, du-o, las-o, de-a dreptul), dar și accidental (exemple: de-abia, de abia; n-am – nu am).

Cuvântul cratima provine din greaca modernă: κράτημα și se poate traduce „liniuța de unire”. Aceasta este un semn ortografic utilizat pentru:

a rosti două părți de vorbire diferite într-o singură silabă
evitarea hiatului
marcarea absenței vocalei inițiale/finale
la nivel prozodic, conservă ritmul și măsura versurilor

Când se scrie cu cratimă

Cratima leagă

Cuvinte pronunțate fără pauză; anumite prefixe pe baza derivatului, unele interjecții identice, repetate accidental;
Prefixele „ne-” și „re-” și prepoziția de la baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala „i-”, atunci când se produce căderea acesteia;
Componentele compuselor cu un grad mediu de sudură ale unor locuțiuni și ale structurilor cu anumite substantive și adjective posesive;
Articolul hotărât enclitic sau desinența de unele cuvinte greu flexionabile;
Formatul final al numeralelor ordinale și fracționare de numeral cardinal corespunzător scris cu cifre;
Componente ale unor abrevieri.

Cratima desparte

Silabele unui cuvânt pronunțat sacadat;
Segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând.

Cratima se folosește la

Scrierea cuvintelor compuse;
Scrierea pronumelui personal forma neaccentuată;
Înaintea unui cuvânt;
La sfârșitul unui cuvânt; Intercalat;
Scrierea pronumelui reflexiv;
Scrierea formelor scurte ale verbului a fi;
Contopirea într-o silabă a două cuvinte.

Exemple de cuvinte care se scriu cu cratimă

Mai sau m-ai, când se scrie cu cratimă

Se scrie mai legat când:

este un adverb ce servește la formarea gradului comparativ: mai bun. Sau când este folosit la formarea gradului superlativ: cel mai bun.
Atunci când atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat și poate fi înlocuit cu în parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucâtva: copii și mai cuminți, și mai obraznici. Ploaia mai încetase puțin.
Atunci când exprimă ideea de aproximație: aproape; aproximativ; cam.
Mai se scrie legat și atunci când este vorba despre a cincea lună a anului sau despre substantivul mai, care înseamnă ciocan sau măciucă.

Se scrie m-ai cu cratimă

M-ai, cu cratimă, se scrie atunci când este vorba de o structură alcătuită din pronume plus verb auxiliar, rostite într-o singură silabă.

S-a sau sa – când se scrie cu cratimă

Se scrie s-a cu cratimă: când se referă la alăturarea pronumelui reflexiv „s” și „a”, de la verbul auxiliar. Așadar, cratima are rolul de a separa două părți de vorbire diferite ( s – pronume reflexiv și a – verb auxiliar) Ex: El s-a dus la piață. Ea s-a strecurat în mulțime. George s-a săturat de glumele prietenilor lui. S-a răcit vremea. S-a terminat cafeaua. Podul s-a prăbușit.

Se scrie sa legat: când sa este pronume posesiv și are sensul de a lui/a ei. Ex: Mașina sa este foarte murdară. Fața sa îmi pare cunoscută. Jucăria aceea este a sa. Camera sa este curată. Agenda sa este îngrijită. Istoria sa este fascinantă. Inteligența sa este uimitoare.

S-au ori sau – cuvinte se scriu cu cratimă

Regula de scriere pentru aceste ortograme este foarte simplă. Se scrie s-au cu cratimă: când „s” este un pronume neaccentuat și „au” este un verb auxiliar. În acest caz nu poate fi înlocuit cu ori sau fie. Ex.: S-au dus la mare. S-au făcut mari. Bine că s-au îmbrăcat mai gros. S-au mai făcut și alte alei. Elevii s-au dus în pauză.

Se scrie sau legat: când sau este o conjuncție și poate fi înlocuit cu „ori” sau „fie”.

Vezi exemple despre când se scrie sau ori s-au.

Ați sau a-ți

Se scrie „ați” într-un singur cuvânt atunci când este verb auxiliar, care intră în structura perfectului compus al verbului de conjugat. În cazul acesta, „ați” este urmat de participiul verbului de conjugat, care se recunoaște ușor, deoarece se termină în consoanele „-s” ori „-t”.

Se scrie „a-ți” (cu cratimă) atunci când verbul care urmează acestei structuri este la modul infinitiv, deci se termină în vocală și nu în „-s” sau „-t”. Cratima folosită indică rostirea, într-o singură silabă, a prepoziției specifice modului infinitiv -a și a pronumelui, forma neaccentuată „-ți”.

Vezi exemple pentru când se scrie ați sau a-ți

Nea sau ne-a

Se scrie “nea” atunci când sensul este de „zăpadă”/„omăt”, ori atunci când este prescurtarea de la nenea. Se scrie “ne-a” atunci când urmează o acțiune.

Noi sau n-oi

Se scrie “noi” atunci când înțelesul este de nou, ori atunci când se referă la un grup de oameni în care este inclus și vorbitorul. Se scrie “n-oi” atunci când sunt două cuvinte „nu” și „voi” ce se pronunță împreună.

Neam sau ne-am

Se scrie “neam” atunci când are înțeles de rudă. Se scrie “ne-am” atunci când urmează o acțiune.

Săi sau să-i

Se scrie “săi” atunci când poate fi înlocuit cu „lui” ori „ei”. Se scrie “să-i” atunci când nu poate fi înlocuit cu „lui„ ori „ei”, dar și atunci când urmează o acțiune.

Sar sau s-ar

Se scrie “sar” doar atunci când sensul cuvântului este de „a sări”. Se scrie “s-ar” atunci când urmează să se întâmple o acțiune.

La sau l-a

Se scrie “la” atunci când vorbim despre un loc, o direcție unde se întâmplă acțiunea. Se scrie “l-a” atunci când urmează acțiunea.

Nai sau n-ai

Se scrie “nai” atunci când ne referim la instrumentul muzical. Se scrie “n-ai” atunci când urmează o acțiune.

Ia sau i-a

Se scrie “ia” atunci când vrei să exprimi un îndemn ori când sensul este de „a lua”, „a apuca”. Se scrie “i-a” atunci când urmează o acțiune.

Despre limba română

Limba română este o limbă de origine latină. Mai exact, limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană. Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice.

Teritoriul de formare a limbii române a fost atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, şi s-a încheiat aproximativ în secolul al VII-lea, moment de la care se poate vorbi de existenţa poporului român şi a limbii române. Numeroasele popoare migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugriene) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluția limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE