Dragostea oarbă era să mă bage la pușcărie

Ce-o să ziceți dacă vă spun că iubitul meu e cetățean străin, plecat cu mulți ani în urmă din România, și că are patruzeci și cinci de ani? îl cheamă Tanos și e comerciant în Corfu. Ce mai, o pradă cum rar i se ivește unei româncuțe de douăzeci și unu de ani, care câștigă cu chiu, cu vai, o mie cinci sute de lei pe lună, cu tot cu bacșiș, leafa mea de cameristă într-un hotel din Mamaia. și totuși, i-am refuzat mâna întinsă, ba chiar m-am răstit la el, cerându-i să mă lase în pace, când m-a găsit în ziua aceea, plângând de mama focu-lui, în timp ce-i făceam curat în cameră. Plângeam de disperare. Tocmai primisem cea de-a doua lovi-tură nemiloasă din partea iubirii.

Prima mea dragoste s-a născut pe vremea liceului, când aveam șaisprezece ani. Doru s-a mutat în anul acela pe palier cu mine. Venise cu ai lui de la Medgidia. Toate fetele din blocul nostru au căzut răpuse de farmecul musculosului cu piele arămie și ochi verzi. Dar el n-avea vreme de șuete cu vecinele. Era ocupat să-și necăjească părinții.

— Of, nu știu ce să mă mai fac cu Doru! se plângea maica-sa adesea. Repetă clasa a douășpea și nu-l văd nicio clipă că pune și el mâna pe carte…

— Lăsați, doamna Toma, încerca mama s-o calmeze. Așa-s băieții, n-au timp de învățat la vârsta asta.

Recomandări

IKEA face mobilă din pădurile seculare ale României, acuză Greenpeace. „Arbori cu vârste de până la 180 de ani sunt tăiați”

— Ehei, dacă ar fi numai asta… Ne-am mutat aici mai mult ca să-l scoatem din gașca aia de golani cu care se înhăitase la Medgidia. și uite că, de trei luni, de când am venit, s-a înhăitat cu alții! Iar îmi vine acasă pe la unu noaptea, amețit și pus pe harță…

Nu-mi plăcea să ascult tânguielile astea tipice pentru o mamă de băiat. Dacă era așa cicălitoare și prăpăstioasă, nu era de mirare că Doru o evita cât putea. Am ajuns să-l compătimesc în sinea mea, ca pe un erou nedreptățit de soartă. Ce n-aș fi dat să-i pot vorbi! îmi închipuiam discuții interminabile, în care el îmi mărturisea grozăviile pe care trebuia să le înfrunte, iar eu îi promiteam că n-am să-l trădez niciodată.

Ei bine, închipuirile mele au devenit în scurtă vreme realitate. într-o seară, pe când intram în scara blocului, l-am văzut.

— Ada, stai puțin, vreau să-ți vorbesc…

— Păi… Mie? m-am bâlbâit eu.

— Da, de mult încerc să prind ocazia. Hai cu mine în spatele blocului, să nu ne audă cineva!

Mi-a povestit atunci o mulțime de lucruri despre viața lui, cum că taică-său îi era de fapt tată vitreg și voia s-o convingă pe maică-sa că fiul ei e un derbedeu, ca s-o îndepărteze de el, că prefera să doarmă pe la prieteni, ca să scape de scandalurile de acasă.

Recomandări

Tiraspolul amenință cu un „război mondial”, dacă Republica Moldova va încerca să reintegreze Transnistria: „Jonglează cu torțe într-un depozit plin cu praf de pușcă”

— știi, sunt zile când n-am ce mânca, dar mai bine mor decât să cer de-acasă.

— De ce nu stai de vorbă cu mama ta? De ce nu-i spui adevărul?

— Pentru că îl iubește pe nemernicul ăla și a început să-l creadă.

— Aș vrea să te ajut… Atunci, Doru a făcut un gest care m-a topit. M-a mângâiat ușor pe păr și mi-a șoptit „mulțumesc”.

De fapt, nu mi-a cerut decât o sin-gură dată să-l ajut. 0 dată și bine. Dar până atunci, îi săream singură în ajutor, cu ce puteam, în special cu câte-un pachețel cu bunătăți și cu țigări. Niciodată nu veneam cu mâna goală la întâlnirile noastre secrete de pe terasa blocului.

— Ada, nu-mi mai aduce de mâncare! mi-a zis el, într-o seară. Părinții tăi își vor da seama că lipsește din frigider. Nu vreau să ai de suferit din pricina mea, nici nu e bine să se afle de întâlnirile noastre.

— Dar ce ai să mănânci?

— Văd eu, îmi cumpăr…

De atunci, am început să-i aduc bani, cât puteam strânge din resturile de la cumpărături. Odată, am reușit să adun chiar două sute de lei. Eram în culmea fericirii, îmi părea că trăiesc un roman de dragoste. Dar a trecut multă vreme până când Doru m-a sărutat pentru prima oară.

într-o altă seară, iubitul meu mi-a încredințat o misiune cu adevărat importantă. Mi-a dat un pachet de mărimea unei cărți și mi-a spus, pe un ton grav:

Recomandări

INTERVIU. Arhitecta Iris Popescu, despre designul incluziv: „Există prejudecata că accesibilitatea urbană se referă doar la persoanele cu dizabilități. Amenajarea spațiului poate să amplifice sau să limiteze abilitățile noastre”

— Ada, îndrăznesc să te rog ceva, deși n-aș avea dreptul, după tot ce-ai făcut pentru mine… Dar de asta depinde viitorul meu și doar în tine mă pot încrede cu adevărat… Vrei să mă ajuți?

— Cum să nu vreau? E tot ce-mi doresc! am răspuns, cu înflăcărare.

— Bine, atunci ascultă-mă cu atenție: în pachetul ăsta se găsește ceasul de aur al tatălui meu adevărat. Mie mi l-a dat, înainte să moară. Dar l-a găsit omul ăsta, soțul maică-mii, și vrea să-l vândă. E singura mea avere, așa că l-am luat, ca să-l amanetez și să-mi pot plăti autorizația de taximetrist. Zilele astea, mă angajez, Ada! încep o viață nouă, am să fiu pe picioarele mele! Dar, mai întâi, trebuie să mai rezolv ceva, la firma de taxiuri, și să-mi găsesc o cameră cu chirie. Poți să păstrezi câteva zile ceasul la tine?

— Cu cea mai mare bucurie!

— Bine, atunci ascunde-l în camera ta, dar, mai înainte, dezvelește pachetul din bucata asta de pânză, pe care trebuie s-o arzi cât mai repede, undeva, departe de casă.

— De ce?

— E o superstiție. Am să-ți povestesc sâmbătă, când ne vedem aici, la aceeași oră. Promiți că faci întocmai ce te-am rugat?

— Promit!

— Bine, acum trebuie să plec!

Cu pachetul ascuns sub geacă, m-am dus glonț acasă. Când m-am furișat spre camera mea, am auzit voci în bucătărie. Maică-mea vorbea cu mama lui Doru.

— Ce nenorocire pe capul nostru! se plângea doamna Toma. Ne-au sunat de la poliție! Cică fiu-meu e suspect de furt. Mâine dimineață suntem chemați la secție, cu el cu tot, pentru lămuriri. Dacă-i adevărat?

— Lăsați, doamnă, că n-o fi dracu’ atât de negru! încerca mama s-o liniștească. Cine știe, l-or fi confundat…

N-am mai stat să trag cu urechea, fiindcă aveam treabă. Am ascuns bine pachetul, de fapt cutia din lemn, încuiată, între arcurile de la pat și-am fugit cu bucata de cârpă afară, în spatele blocului, unde i-am dat foc. A doua zi dimineață, la ora șapte, cineva a sunat insistent la ușă. Am auzit voci, apoi mama a intrat îngrozită în camera mea:

— Ada, scoală-te! A venit poliția să-ți percheziționeze camera… Cică s-a primit o informație că… Spune-mi, mamă, ai furat ceva? m-a întrebat, izbucnind în plâns.

M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit în sufragerie, unde erau doi băr-bați. Unul a intrat la mine în cameră, iar celălalt a început să mă descoasă în legătură cu niște vecini de-ai noștri, care locuiau cu trei etaje mai sus.

— Spune-mi, domnișoară, ai fost vreo-dată în casă la soții Ioanid?

— Nu..

Până la urmă, am înțeles că soții Ioanid se întorseseră de două zile din concediu și descoperiseră că le fusese spartă casa. Li se furase combina audio, două sfeșnice de argint și… o casetă cu bijuterii. Cineva sunase la poliție și indicase locul în care s-a ascuns caseta: camera mea.

— știi ceva de asta? m-a întrebat polițistul, cu blândețe.

— Nu… Chiar în acel moment,

colegul lui a ieșit din camera mea, ținând în mână caseta…

— Pun pariu că o să găsim amprentele tale pe casetă, a zis polițistul, zâmbindu-mi trist. Ia spune-mi, nu-i așa că cel care ți-a dat-o în păstrare ți-a spus să distrugi ambalajul în care era învelită?

Atunci am înțeles totul. Doru se speriase de tele-fonul poliției și își pregătise scăparea… cu ajutorul meu. Nici vorbă de vreun tată vitreg care-l persecuta. în schimb, era suspectat mai de mult de poliție, căci mai fuseseră spargeri în blocul nostru.

N-am cuvinte să descriu cât am suferit. Dar cum viața merge înainte, a trebuit și eu să termin liceul, apoi am intrat la o facultate particulară. Anul trecut, în anul întâi, m-am îndrăgostit de colegul meu de grupă, Dani. Mi-a făcut o curte frumoasă și asiduă, până mi-a îmblânzit inima. Cu greu i-am cedat, n-am acceptat să fac dragoste cu el până când nu mi-a câștigat încrederea. El m-a făcut femeie, el avea să-mi fie soț. Așa mi-a tot spus, până când am rămas însărcinată. Proasta de mine, în loc să fac pe tăcute ceea ce trebuia să fac, i-am spus ce mi s-a întâmplat. și, din clipa aceea, adio, Dani! „Să nu-ți închipui că mă poți prinde cu un astfel de șiretlic!”, mi-a spus el, în chip de rămas-bun. M-am dus la medic și am scăpat de sarcină. Dar eram cu sufletul devastat.

în vară, după sesiune, m-am angajat cameristă la un hotel din oraș, ca să mai fac rost de-un ban, pentru facultate. în ziua în care m-a găsit Tanos plângând în camera lui, cu aspiratorul în mână, era ziua lui Dani, ziua în care-mi promisese, cu cinci luni în urmă, că ne vom căsători.

— Nu mai plânge, fetițo, mi-a spus Tanos. Ce-a fost a fost! Iar pentru viitor, curaj! Cum te cheamă?

— Ada… Mă scuzați, ies imediat.

— Mai bine povestește-mi ce ai pățit.

El a insistat, vădit impresionat de starea mea, iar eu i-am strigat să mă lase în pace, pe urmă mi-am cerut scuze. și am dat drumul șuvoiului de vorbe și lacrimi, convinsă cumva că omul ăsta avea să mă izbăvească de suferință, fiindcă era atât de interesat de nefericirea mea. și fiindcă avea niște ochi calzi cum nu mai văzusem până atunci.

Mi-a povestit, la rândul lui, că nevasta îl părăsise cu doi ani în urmă, luându-i fetița de doisprezece ani, de care îi era cumplit de dor.

Așa ne-am apropiat unul de celălalt, printr-un schimb neobișnuit de mărturisiri. Iar de atunci, am rămas împreună, încercând să ne vindecăm unul pe celălalt. și știți ceva? Tratamentul a reușit de minune. Am ajuns împreună la concluzia că suferința nu are vârstă. Nici iubirea. și fiindcă ne iubim, ne vom căsători. Nu vrem să pierdem niciun strop din fericirea pe care o merităm.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News