Bilanțul unui an de stabilitate guvernamentală (în sărăcie)

De altfel, în februarie 2026, atrăgeam aici atenția că domnul Nicușor Dan a fost unul dintre candidații preferați de sistem. Aplicând tranzitivitatea (dacă a=b și b=c, atunci și a=c), rezultă și că Ilie Bolojan a fost un alt candidat preferat de sistem, până la un punct. În opinia mea, și alte partide PSD, USR, UDMR – partide care au format alături de PNL autointitulata coaliție „proeuropeană”, au produs tot lideri „preferați de sistem”. Ba chiar și George Simion, tot în opinia mea, este unul dintre candidații preferați de sistem, rolul său fiind de „pisică” sprijinită pentru a fi pretextată ca „pericol” pentru stabilitatea care ar fi fost reprezentată de coaliția „proeuropeană”.

Abia în iunie 2026 Nicușor Dan recunoștea, cu un aer abulic: „În primul rând, cred că 20 de ani de luptă cu sistemul, asta este o certitudine. Acum, nu poți să te lupți cu sistemul când ești șeful sistemului. Întrebarea este cum putem să reformăm sistemul, fără să ducem țara asta în anarhie. Asta este misiunea pe care mi-am asumat-o”.

Singura știre de aici, în opinia mea, este acel: „cred”, autodubitativ chiar al autorului asupra „luptei” cu sistemul. Cred că exagerează autorul durata de 20 de ani a luptei, poate mai degrabă a fost una de cel mult câteva săptămâni. 

După care pare să fi evoluat exact ca în parabola aia cu „dacă nu poți să îi învingi, alătură-te lor”: a ajuns primar general, a ajuns președinte după alegerile anulate „pe suspiciuni șubrede” ale unui serviciu de informații, a ajuns să ni-l dea, să ni-l ia și să ni-l țină proțăpit (încă) pe miracolul la care Parisul nici măcar nu a sperat. Mă refer la Ilie „Sărăcie”. Ca să-l țină proțăpit, prin noul autointitulat „șef al sistemului” ni s-au livrat doi „iepuri” (din perspectiva finalității obținerii mandatului de premier). Un iepure cam tomac și un alt iepure cam veșted, desigur, în scenariul pe care îl conturez, „iepuri” preferați de sistem.

Totul s-a făcut în numele stabilității, după cum urmează:

1. Însăși ajungerea lui Nicușor Dan președinte a fost posibilă în numele „stabilității”. Pentru că variantele primare oferite de sistem, gen Ciucă și Ciolacu au fost „demolate” de votul popular în urma guvernărilor lor succesive în dispreț față de populație, sistemul a ales pur și simplu să anuleze alegerile și să-l pună în cursă pe Nicușor Dan.
2. La fel s-a întâmplat și cu Bolojan, după cum am detaliat aici, prin metoda „hopa-sus”. Într-un orizont scurt de timp după câștigarea mandatului de președinte la Consiliul Județean Bihor, sistemul îl trimite să candideze la Senat, îl face președinte interimar PNL în timp record, îl face președinte de Senat în două zile de la validarea alegerilor, îl face președinte interimar al României prin efectul legii.
3. Când sistemul, cu ajutorul băncii de importanță sistemică (Banca Națională a României, condusă de guvernatorul antisistem Manole, care declanșează psihoza de curs de schimb) reușește să-l pună președinte al României pe Nicușor Dan, Ilie Bolojan este propulsat șef de guvern, în 23 iunie 2025, peste coaliția „proeuropeană” a „stabilității”: PSD-PNL-USR-UDMR.
4. Același sistem (reprezentat de aceeași coaliție), decide că Ilie „Sărăcie” nu mai e chiar atât de bun, iar partidele reprezentate democratic în Parlament îl dau afară în mai 2026.
5. Dar același sistem decide că e bine să îl mai țină pe Ilie. De ce altfel ar fi venit Nicușor Dan cu candidați gen Eugen Tomac (care se retrage din cursă la mai puțin de 24 de ore după ce și-a publicat programul de guvernare), sau cu irepetabiliul Adrian Veștea?
6. Prin urmare, Ilie Bolojan realizează și el o nouă premieră: devine șeful interimar de guvern cu cel mai lung mandat din ultimii 37 de ani. Până acum, 72 de zile.
7. Nici varianta constituțională a alegerilor anticipate (dacă Parlamentul nu votează în termen rezonabil un guvern cu puteri depline, primul candidat ajuns efectiv și picat de Parlament fiind deja Adrian Veștea) nu pare preferată de președintele „antisistem”. Și de ce ar fi preferată de cineva care s-a născut din anularea alegerilor?

De ce toate astea? Narațiunea care se conturează este cea de „stabilitate”.

Or, singura stabilitate asigurată de coaliția „proeuropeană” a fost sărăcia. 

Pentru asta au apelat la majorarea TVA-ului (în locul unei mai bune colectări), la înghețarea salariilor și pensiilor, la aproape dublarea impozitelor locale, la supra-accizarea carburanților, pe scurt, la delincvența financiară de stat (reprezentată inclusiv de refuzul de a mai plăti în viitor drepturi aferente concediilor medicale, aplicarea CASS pe pensiile mai mari, pe indemnizațiile de creștere a copilului, pe indemnizația de șomaj etc.).

Peste toate, împreună cu „țarul politicii monetare”, s-au asigurat că decapitalizează populația și companiile românești prin cea mai ridicată inflație din toată Uniunea Europeană, care refuză să cadă sub declaratul prag de 10%. În schimb, „capitalurile vagaboande” (speculative) au continuat să fie generos remunerate.

A fost acesta de fapt mandatul „stabilității”, de a sărăci și mai mult populația României?

Nu sunt decât două variante de răspuns din care să alegem: da sau nu.

Pentru varianta „da”: îndrăznesc să arăt că nimic din degradarea economiei nu putea să nu fie anticipat. Am arătat încă din august 2025 că domnul Ilie Bolojan (proțăpit încă la Palatul Victoria și după demitere) este un premier cam „Delulu” (fantezist, cuvânt nou tocmai adăugat atunci în Cambridge Dictionary), iar programul de guvernare reprezintă în esență „Solulu” (fără soluții reale).

Pentru varianta „nu”: în situația în care oamenii nu ar fi puși de „sistem”, rezultatele nu reflectă decât capitularea simbolică a unei clase politice deghizate, care a ales deliberat să conserve o stabilitate falimentară, pentru că nu știe altfel sau nu poate altfel, țintind cu economia României fix „fundul sacului”.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE