Eu i-am salvat viața, ea mi-a împlinit-o pe a mea cu iubire

Mă simțeam copleșit de necazuri și nu mai știam încotro s-o apuc. Stăteam cu chirie împreună cu încă doi prieteni, dar toți eram șomeri și nu ne mai puteam plăti dările. Eram student la Medicină, dar erau zile când nu mă puteam duce la cursuri pentru că nu aveam bani pentru mijloacele de transport, iar până la facultate făceam pe jos mai bine de două ore. Venea iarna, eu nu aveam cu ce să mă încalț, iar rudele care-mi promiseseră, la moartea părinților, că mă vor ajuta nu-mi mai răspundeau la telefon. Unul dintre profesorii de la facultate îmi spusese că, dacă mai lipsesc mult, nu mă mai primește la examen, dar, în schimb, îmi propusese să mă angajez infirmier la clinica particulară unde dădea consultații și opera, ca să-mi pot câștiga cât de cât existența. Abia terminasem anul II și era dificil să mă angajeze pe alt post, mai ales că numărul asistentelor era redus la minimum, pentru că și clinica avea cheltuieli mari.

Am fost obișnuit de mic să muncesc. Părinții mei erau oameni simpli și munciseră din greu să mă întrețină. Am mai avut un frate, care s-a născut cu un handicap și, când avea 13 ani, a murit. Ăsta era, de altfel, și motivul pentru care mama ținuse morțiș să mă vadă doctor. Locuiam într-o casă pe care o ridicaseră amândoi cu mâinile lor, mică, dar curată și primitoare, iar în curtea din spate creșteam tot felul de animale și păsări. Mama era muncitoare la fabrică, iar tata, paznic de noapte. Noaptea muncea, iar ziua, în loc să se odihnească, se ducea și meșterea pe la oameni pe-acasă. Era îndemânatic și știa să repare orice. Tata are un frate, plecat de ani de zile în Australia, muncește la o fermă și n-o duce prea rău. Nu și-a permis să ne ajute prea mult de-a lungul anilor, dar acum doi ani a venit în vizită și le-a cumpărat alor mei o mașină. E greu să vă descriu în cuvinte ce bucuros a fost tata. și-a luat carnet din prima și, ori de câte ori avea timp, o plimba pe mama cu mașina. Așa au și murit. A intrat în ei un nenorocit care, conducând cu 150 de kilometri la oră, a pierdut controlul bolidului cu care circula, a intrat pe contrasens și i-a izbit frontal. Au murit pe loc amândoi, iar puștiul de 19 ani e acum la pușcărie. Nu l-a putut face nimeni scăpat, pentru că accidentul a fost înregistrat de una dintre camerele de luat vederi de pe șosea.

Când a venit la înmormântare, unchiul meu m-a rugat să plec cu el, dar nu m-a lăsat inima. Mi-am zis că ar fi bine să termin mai întâi facultatea, să-i îndeplinesc dorința mamei și pe urmă aveam să mă mai gândesc. La înmormântare, cum vă spuneam, mulți s-au oferit să mă ajute, dar, până la urmă, doar unchiul din Australia îmi mai trimitea din când în când sume mici de bani, cât își permitea și el, pentru că are o familie de întreținut.

Am acceptat propunerea profesorului meu. Până nu demult, lucrasem oricum ca paznic de noapte și eu, ca tata, dar era extrem de obositor. Dar și postul acela dispăruse din schemă odată cu reducerile impuse de măsurile de austeritate.

M-am prezentat la clinică într-o dimineață, când era profesorul meu acolo. Acesta m-a prezentat asistentei șefe, care mi-a explicat ce aveam de făcut. Clinica are un mic bloc operator, unde se fac diferite intervenții chirurgicale și doar câteva saloane, printre care și unul de reanimare. Eu urma să lucrez tot noaptea, ca să nu stea asistenta de gardă singură în clinică, pentru că se întâmplase de câteva ori ca niște drogați să încerce să pătrundă în clădire, să fure medicamente, iar acum asistentelor de noapte le era frică să mai stea singure.

Așadar, eram tot un fel de paznic și acolo; în plus, trebuia să o ajut pe asistenta de gardă cu ce avea nevoie. Pacienții erau în general programați din timp pentru intervenții, se făceau intervenții care nu necesită spitalizare îndelungată, iar urgențe nu se prea primeau, decât în cazuri excepționale.

Într-o noapte, când stăteam în curte să fumez o țigară, am auzit niște strigăte la poartă. M-am dus să văd despre ce era vorba și am văzut niște oameni purtând pe brațe o tânără, iar când m-am apropiat, mi-au spus că o găsiseră căzută pe stradă și nu au știut încotro s-o apuce. Au văzut firma clinicii și s-au gândit să vină cu ea la noi, sperând să putem face ceva pentru fată. I-am lăsat să intre. Asistenta m-a certat, mi-a spus că noi nu primim urgențe, dar eu mi-am dat seama, pentru că mai văzusem deja cazuri ca al ei în perioada cât am făcut practică la spitalul 9, că încercase să se sinucidă. Am dat-o pe asistentă la o parte, am întins-o pe fată pe un pat și i-am luat probe de sânge, să știu exact ce înghițise și cam în ce cantitate. Rezultatele au durat o vreme, a trebuit să le trimit la un spital cu care colaboram, dar mi-au confirmat bănuiala – fata luase un amestec de somnifere. Probabil fiindu-i frică de moarte, doza nu fusese letală. Înainte de a veni rezultatele analizelor, i-am făcut spălături, învățasem asta încă din prima practică, și apoi am lăsat-o să doarmă. Asistenta l-a sunat pe profesor să mă pârască, îmi depășisem atribuțiile, dar a doua zi dimineață, când a venit profesorul, în loc să mă certe pentru ceea ce făcusem, i-a spus asistentei: „Să nu uităm că se pregătește să devină medic!

A reacționat exact cum trebuia într-o astfel de situație și probabil i-a salvat viața fetei”. Din ziua aceea, am avut voie să mă implic și în probleme medicale, în cazuri mai ușoare, dar profesorul mi-a atras atenția să nu mă pripesc, pentru că e vorba de vieți omenești și trebuie să evităm pe cât posibil să greșim. Eu însă îmi știam bine limitele, nu m-aș fi aventurat în situații care mă depășeau. În ziua aceea, am plecat acasă, iar înainte am intrat în salonul fetei să văd ce face și am văzut-o dormind.

Când m-am întors, spre seară, se trezise și reușise chiar să mănânce ceva. N-a vrut să le spună asistentelor ce s-a întâmplat, iar ele mi-au sugerat să încerc și eu să stau de vorbă cu ea, să vedem cum o putem ajuta mai departe, să nu ne trezim că-i dăm drumul acasă și face iar același lucru. Am intrat în salonașul ei și mi-am dat seama că își revenise destul de bine.

— Am înțeles că tu mi-ai salvat viața. Nu trebuia s-o faci. știu că n-am luat destule pastile, dar dacă mai înghițeam câteva sigur nu mai apucam să ies din casă. După aceea, m-am speriat și am ieșit pe stradă, unde am leșinat. Nici măcar atât curaj n-am avut, să-mi închei socotelile singură în casă. Iar dacă îți spun și de ce am încercat să mă sinucid, o să mă disprețuiești, sunt sigură. E o prostie. Numai un prost mai face așa ceva în ziua de azi. Am tot urmărit la televizor cazul Mălinei Olinescu. Era frumușică, talentată și a ales să-și curme viața pentru un nenorocit care nici măcar n-o iubea. Mi s-a părut tragic că o femeie ca ea, reușită din toate punctele de vedere, dăruită cu frumusețe și talent, a ales să moară pentru că nu se simțea îndeajuns de mult iubită. Atunci, una ca mine, o ratată, ce să mai aștepte de la viață? Probabil că n-o să găsesc niciodată un om care să mă vrea lângă el. N-am nimic deosebit. Cine să se uite la mine, când există atâtea fete frumoase peste tot? Hai, că te-am plictisit destul! Sper să nu ajungi să-ți spui: „Cine naiba m-a pus să-i salvez ăsteia viața, că acum n-o să mai scap de ea?!”

— Eu nu sunt obișnuit să judec oamenii. In meseria pentru care mă pregătesc, trebuie să faci oamenii bine, dacă-ți stă în puteri, iar apoi să-i ajuți să se împace cu ei înșiși. Nu vreau să mă apuc acum să-ți spun că viața e frumoasă și merită să trăiești. Uneori e al naibii de grea și de urâtă. Uite, și eu trec acum printr-o perioadă cumplită. Mi-am pierdut părinții într-un accident stupid, au murit pe loc amândoi, fratele meu a murit cu câțiva ani în urmă, iar eu mă străduiesc, pentru că așa i-am promis mamei, să devin medic, să repar vieți, când, de fapt, sunt în pragul disperării pentru că nu am cu ce să-mi plătesc chiria, uneori nu am bani nici de pâine măcar, și nu e o metaforă când spun asta, iar dacă nu era profesorul meu, n-aș fi avut nici slujba de aici. Colegii cu care împărțeam un apartament de două camere s-au mutat la iubitele lor, iar acum, eu practic va trebui să găsesc aici undeva un colțișor, să pot închide ochii. Ieri, când am plecat de aici, prietenii mei mi-au spus că nu ne mai putem permite să păstrăm apartamentul, așa că-l anunțaseră deja pe proprietar. Mi-am adus deja lucrurile la clinică și nu pot decât să sper că profesorul îmi va îngădui să stau pe undeva pe-aici. Poate că tu ai motive mai serioase, mai grave care te-au împins să vrei să mori. și mie mi-a trecut prin minte uneori că fac umbră degeaba pământului și că probabil nici în viitor nu mi se va întâmpla ceva mai bun, dar mama m-a învățat să am credință în Dumnezeu, că până la urmă toate au o rezolvare. De mic îmi spunea că viața omului e sfântă și că e păcat să ne batem joc de ea. Am crezut-o pe mama întotdeauna, era o ființă deosebită.

— Norocul tău! Maică-mea e o femeie frumoasă, a divorțat de tata și s-a măritat la aproape 50 de ani cu un bărbat bogat, care o răsfață și o ține în puf. Mi-e greață de ei amândoi. Parcă ar fi doi puști în călduri, așa se poartă. În timp ce eu, la vârsta mea, sunt singură și nimeni nu se apropie de mine, ea, de câte ori ne vedem, îmi povestește cât este de fericită. M-au lăsat singură în casă. Mama s-a mutat la „porumbelul” ei, iar tata s-a consolat și el cu o femeie de vârsta mea și s-a mutat la ea, să-i crească el copilul pe care i l-a făcut alt bărbat. Le pasă numai de ei, de parcă eu nici n-aș exista.

— Să nu te superi pentru ceea ce am să-ți spun. Ești femeie în toată firea, de ce să ai nevoie de ajutorul lor să-ți găsești drumul în viață? Tu ar trebui să știi mai bine ce-ți dorești, nu trebuie să aștepți să-ți spună ei sau să gândească ei în locul tău. Ar trebui să te bucuri că îi ai, sunt sigur că, dacă le-ai cere ajutorul, ți l-ar da, așa că ar trebui să fii recunoscătoare că nu ești singură pe lume. Ia-l pe fiecare așa cum e și încearcă să-i înțelegi. Asta te va ajuta să te simți mai bine. Fiecare om are un rost al lui. Trebuie doar să-l găsească. Uite, eu vreau să alin suferința oamenilor. ție ce ți-ar plăcea să faci? Ce te-ar ajuta să te simți mai bine? Dacă vrei, te ajut eu să găsești ceva.

— O să-ți cad pacoste pe cap și o să ți se urască de mine!

— Lasă-mă pe mine să decid asta. Eu găsesc că ești o fată drăguță și-mi pari un om generos. Cu ce te ocupi?

— Păi lucrez la o fundație care se ocupă de plasarea copiilor fără părinți în familii dispuse să-i accepte. Tinerilor majori trebuie să le găsim locuri de muncă, pentru a se putea întreține. E deprimant să vezi că, după ce împlinesc 18 ani și nu mai pot sta la orfelinat, copiii ăștia nu au unde se duce. Sunt ca niște frunze în vânt. Fundația noastră încearcă să-i ajute. Cu niște fonduri din străinătate am construit un bloc, dar e absolut neîncăpător pentru numărul tot mai mare de copii. Unii stau și câte 4-5 într-o garsonieră.

— Înțeleg că-ți place ce faci, ai vorbit cu patimă despre toate astea.

Gândește-te cât de mult înseamnă pentru ei să le dai o mână de ajutor.

— Printre fete sunt unele care au deja copii. Cu ele e și mai greu. Unele, din cauza greutăților, au vrut să facă exact ca părinții lor, să-și abandoneze copiii. Pe câteva le-am luat la mine acasă și le-am ajutat să-și caute de lucru. Sunt tinere, n-au avut parte de distracții și de o viață normală. Acum, când dau de un ban își cumpără haine frumoase și își doresc să fie curtate, să iasă în lume. De copii nu le mai prea pasă, spun că le încurcă și că ele nu și i-au dorit. Nici nu m-am supărat când am văzut că mi-au mai dispărut lucruri din casă. Odată cu lucrurile însă, au dispărut și unele dintre ele și mi-au lăsat mie copiii. N-am știut ce să fac și cum să mă descurc, așa că, recunosc, într-un moment de disperare, mi-am zis că mai bine mor, că oricum n-o să reușesc să fac față atâtor probleme. Cred că m-am lăsat copleșită de necazuri. În plus, faptul că n-am pe nimeni alături de mine m-a dărâmat.

— Hai să încercăm să facem asta împreună, ce zici? Iți pun însă o singură condiție! Nu, am greșit, nu e o condiție, de fapt e o rugăminte: să-mi oferi și mie un colțișor unde să locuiesc.

— Chiar ai vrea să stai cu mine și să mă ajuți?

— Păi tu nu mă asculți? Nu auzi ce spun? O să încercăm cum putem, deocamdată singuri, să rezolvăm problema. Dacă nu ne descurcăm, o să cerem ajutor și, de ce nu?, putem înființa un centru, nu știu cum deocamdată, dar o să facem un proiect și o să cerem fonduri europene. Am să mă consult cu profesorul, el e la curent cu toate treburile astea. Am putea reuși împreună.

Andreea a căpătat curaj din acea zi. La fel și eu. M-am îndrăgostit de ea, de sufletul ei mare. Nu e ușor să reușim în ceea ce vrem să facem, dar măcar încercăm și… suntem împreună. țineți-ne pumnii!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE