EXCLUSIV. Fragment din romanul care a tulburat Europa, recent lansat în România

Scris în pandemie, Magul de la Kremlin este un roman în același timp documentar și vizionar, cu accente profetice și dorința de a sonda misterele Kremlinului și ale Rusiei, actuale și dintotdeauna. 

Autorul Giuliano da Empoli depășește granițele eseului pentru a apela la ficțiune și la forța imaginației. Așa ia naștere romanul despre Rusia contemporană (de la declinul lui Elțîn, ascensiunea lui Putin, figurile oligarhilor, războiul din Cecenia, Jocurile Olimpice de la Soci până la criza ucraineană), dar și o meditație despre putere, în universalitatea mecanismelor și a resorturilor ei.

Romanul lui Giuliano da Empoli, autor francez cu origini italo-elvețiene, a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac. 

Cu „Magul de la Kremlin”, Giuliano da Empoli ne oferă o radiografie strălucită a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, ce trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.

Libération:

Cartea „oferă cititorului un șoc simplu și memorabil, îmbrăcat în mătasea unui roman de beletristică. Prin «Magul», cititorii din Vest au acces la o privire lucidă asupra Rusiei și asupra sistemelor autoritar-populiste”, a scris Cătălin Tolontan în Libertatea. Tot el spunea că romanul lui da Empoli „ar putea fi cartea anului”. 

Magul de la Kremlin

Giuliano da Empoli

 (roman)

Traducere din franceză și note de Bogdan Ghiu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2023

Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze 2022

• Fragment –

Acest roman este inspirat din fapte și personaje reale, cărora autorul le-a împrumutat viață particular și replici imaginare. Cu toate acestea, este vorba de o adevărată poveste rusească.

Nu am fost niciodată un fan al Sankt Petersburgului, un oraș omogen, împietrit în timp, lipsit de orice forță vitală și de neîncetata surpriză a formelor, care face Moscova atât de incitantă și de greu descifrabilă. De fiecare dată când mă aflu acolo, am impresia că mă plimb printr-un decor de teatru abandonat de personajele sale, rodul unui pariu naiv și grotesc, care a mers prost și a fost, pe bună dreptate, izgonit la marginea istoriei. Țarul, dimpotrivă, nu se simte cu adevărat bine decât acolo. Imediat ce pune piciorul în Piter, pelerina de autocontrol înverșunat care îl învăluie în capitală pare să-i alunece la picioare, eliberând un personaj mai afabil. Nu care cumva să vă imaginați hohote de râs și bătăi pe spate, dar la el acasă Putin se relaxează, și uneori chiar i se întâmplă să-și permită o bere sau un pahar de vin. Mai presus de orice, pentru el, Sankt Petersburgul rămâne locul celor apropiați.

Când lucram pentru el, mi se întâmpla să-l întâlnesc pe Țar în orașul lui. Nu am făcut niciodată parte din cercul intimilor săi: relația noastră, chiar și în cele mai intense momente, a rămas întotdeauna una de lucru. Exista, cred, în caracterele noastre – și, poate, în originile noastre – ceva foarte profund, care ne împiedica să depășim pragul care oferă în mod normal acces la dimensiunile prieteniei. Nici el, nici eu nu ne-am dorit-o vreodată. Putin avea prietenii lui, gașca colorată și pestriță de judoka, spioni și afaceriști cu care împărțise diferitele etape ale vieții obscure prin care trecuse până să ajungă la luminile Kremlinului. Iar eu aveam cărțile, și acum din nou o aveam pe Ksenia, ceea ce era mai mult decât suficient pentru a-mi satisface nevoile sentimentale. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, o adevărată complicitate se dezvoltase între noi, și nu cred să greșesc spunând că Țarul aprecia compania mea. Îi plăcea să mă implice în tot felul de situații pentru a-mi afla punctul de vedere. Știa că va fi diferit de al celorlalți și, în general, mai direct. Cred că percepea în mine o formă de libertate interioară care, deși îl împiedica să aibă totală încredere în mine, îl împingea și să-mi ceară sfatul. Pentru mine, a fi alături de el era un privilegiu. Nu pentru avantajele care decurgeau din această poziție, pentru oglinzile colorate care atrăgeau marile fiare sălbatice și pe micii hoitari ai politicii, ci pentru experiența unică de a putea urmări, zi după zi, o dramă elisabetană care se desfășura pe scena lumii.

Dacă Putin era protagonistul incontestabil, cercul său de prieteni din Petersburg constituia o distribuție de roluri secundare demnă de Richard al III-lea. În câțiva ani, aceștia trecuseră de la stadiul de mici intriganți de provincie, nevoiți să alerge între polițe ajunse la termen și telefoane de la directori de bănci, la acela de nobilime a imperiului, acumulând niște averi demne de emirii din Golf. Acest proces, foarte rapid, măturase totul în cale. Nimic din sentimentele și din înclinațiile lor inițiale nu supraviețuise potopului de miliarde care se abătuse asupra prietenilor Țarului. Fiecare dintre ei fusese transformat până în miezul propriului eu. Însă pactul implicit cu Putin era să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, să se reîntâlnească cu aceeași simplitate ca odinioară. Pentru că tocmai în numele trecutului îi acoperise Țarul cu aur, cu siguranță nu pentru darurile excepționale pe care nici unul dintre ei nu le poseda. Dacă Putin avea niște trăsături ieșite din comun care puteau să-i justifice ascensiunea, singurul lor merit era că i se aflaseră în cale într-un moment sau altul și că reușiseră să-i atragă simpatia și, mai cu seamă, încrederea. Cultivarea bunăvoinței Țarului era singura condiție pe care trebuiau să o îndeplinească pentru ca mana cerească să continue să se reverse peste ei. Dar, pentru a izbuti acest lucru, nu era suficient să adopte simpla linguşeală a curteanului. Ei erau prietenii, cei de dinainte, de la care Putin aștepta, sau se prefăcea că așteaptă, un anumit grad de sinceritate, chiar dacă, după aceea, fiecare știa că aceasta își găsea limita în ideea, din ce în ce mai hipertrofiată, pe care Țarul o cultiva despre el însuși. Practic, era vorba de a-l lăuda ca oricine altcineva, dovedind în același timp sinceritatea aspră proprie vechilor prieteni. Un exercițiu de înaltă acrobație, care dădea naștere scenelor grotești la care mi se întâmpla să asist la Petersburg, cu prietenii care își înmulțeau glumele și micile impertinențe, fără a-l contrazice vreodată pe Țar în nici o chestiune fundamentală, ci jucându-se de-a cei care l-ar întări primii în toate ideile sale.

În una dintre aceste ocazii l-am cunoscut pe Evgheni Prigojin. Ne întâlniserăm patru sau cinci în salonul privat al unui restaurant plin de oglinzi și de candelabre. Putin îmi prezentase drept proprietarul localului un tip destul de neînsemnat, chel, care zâmbea modest, și într-adevăr, pe toată durata mesei, își jucase rolul, descriind diferitele feluri de mâncare, servind vinuri franțuzești celebre și stând în orice moment la dispoziția Țarului, gata să satisfacă orice pretenție gastronomică. Împopoțonat cu o cravată argintie ca pentru o nuntă, ni se adresa nouă cu amabilitate, apoi, mai sec, personalului care ne servea. Abia la sfârșitul mesei i-a propus Putin să stea cu noi. Masa era cufundată într-o conversație din ce în ce mai alcoolizată despre meritele comparate ale mai multor agenții europene de escort. Țarul, care evident că nu recursese la serviciile lor, nu participa la discuție, însă o urmărea cu o expresie amuzată la care toți cei prezenți erau atenți, gata să schimbe imediat subiectul în cazul în care ea s-ar fi schimbat. Prigojin se integrase cu naturalețe, aplombul de majordom lăsând loc atitudinii de scepticism binedispus care li se potrivea membrilor cercului magic al prietenilor vechi. La început, a înregistrat un oarecare succes cu câteva anecdote spumoase despre aventurile sale nocturne în Baleare. După care a deturnat conversația către cea mai recentă peripeție antreprenorială a sa: achiziționarea unui gigantic domeniu agricol de pe malul Mării Negre, pe care intenționa să-l transforme într-o plantație de rucola. „Nu aveți idee cât de greu e să găsești rucola decentă în Rusia“, repeta el, pe jumătate serios, pe jumătate amuzat, tovarășilor care îl tachinau. Dar, la un moment dat, Țarul l-a întrerupt și s-a întors către mine.

„După cum vezi, Evgheni nu este lipsit de inițiativă. Este și un pasionat de afaceri internaționale, și cred că ne-ar putea da o mână de ajutor în unele dintre problemele pe care le discutăm zilele astea, nu, Genia?“.

La aceste cuvinte, ochii restauratorului s-au luminat, în vreme ce Putin continua: „Ar fi util dacă ați sta de vorbă unul cu altul, Vadia“.

Trebuie să înțelegeți un lucru: Țarul nu spune niciodată nimic precis, dar nici nu spune ceva la întâmplare. Dacă se obosește să facă o sugestie, ca, de exemplu, consilierul său politic să se întâlnească cu un restaurator din Sankt Petersburg, ca să discute despre politica externă a Rusiei, oricât de absurd ar putea părea, ideea trebuie luată în serios și dusă la îndeplinire.

În acea seară, Prigojin s-a mulțumit să-mi adreseze o invitație pentru a doua zi, fără a renunța la acel aer de gangster-majordom care îl caracterizase toată seara. Însă a doua zi dimineață, când a venit să mă ia de la hotel, am înțeles imediat că era mai mult decât un simplu proprietar de restaurant. După o scurtă călătorie cu mașina, m-am trezit în port, unde pentru o clipă îngrozitoare mi-a fost foarte teamă că avea de gând să mă urce la bordul uneia dintre acele nave de croazieră pentru turiști cum există pe-aici și care își dau false aere de bateaux-mouche pariziene. Cineva îmi spusese că Prigojin avea interese și în acest domeniu. Din fericire însă, ne-am urcat într-un elicopter. „Casa mea nu este atât de departe, dar știu că nu ai timp de pierdut, Vadim Alexeevici: așa va merge mai repede“.

La acea oră, văzută de sus, cu fațadele mirifice ale palatelor care dădeau spre canale, cu cupolele oglindindu-se în apă și cu toate acele insule presărate pe Neva, vechea capitală strălucea ca o mască mortuară din marmură și diamante uitată la soare. Pentru a completa spectacolul, Prigojin începu să depene epopeea relației sale cu Țarul. Putin fusese cel care, pe vremea când era viceprimar al Sankt Petersburgului, la începutul anilor nouăzeci, le acordase lui Prigojin și unui grup de asociați ai săi licența pentru deschiderea primului cazinou din oraș. Nu trebuie să fi fost o partidă de plăcere, având în vedere perioada și tipul de activitate, dar totul sugera că Prigojin se descurcase cât putuse de bine. De atunci, începuse o ascensiune pe care Țarul o sprijinise cu infailibila sa bunăvoință.

Scurtimea zborului nu mi-a dat timp să aprofundez chestiunea. După numai cinci minute am început manevrele de aterizare pe Kameni Ostrov. Auzisem vorbindu-se despre acest loc, dar mi se păruse o exagerare când se spunea că la Petersburg anumiți prieteni ai Țarului cumpăraseră o insulă pe care trăiau ca niște aristocrați din epoca imperială, în palate îmbrăcate în stuc și aur, în care organizau baluri mascate în care apăreau deghizați în curteni ai lui Alexandru al III-lea. Se spunea chiar că unul dintre ei, dacă tot se apucase, își comandase propriul blazon nobiliar, cu o abundență de crini și de lei ridicați în două picioare. Contemplând acum de sus vilele minuțios restaurate ale foștilor funcționari ai Imperiului, piscinele, sălile de sport, garajele uriașe, șanțul care înconjura insula și gheretelor paznicilor, SUV-urile și elicopterele, înțelegeam că, așa cum de multe ori se întâmplă la noi, realitatea întrecuse din nou orice ficțiune.

„Știi, nu sunt un intelectual, ca tine, Vadim Alexeevici. Dar am învățat câteva lucruri în viață“.

Prigojin se instalase confortabil într-un așa-zis fotoliu Ludovic al XVI-lea cu brațe aurite. În jurul lui, mobilele cu design scandinav, leii furioși și candelabrele de Murano se oglindeau în marmura albă și în uriașele ferestre care dădeau spre Neva. Decoratorul uzbec făcuse o treabă bună.

„Știi ce este un cazinou? Un monument al iraționalității oamenilor. Dacă oamenii ar fi creaturi raționale, cazinourile nu ar exista. De ce naiba ar accepta cineva să arunce bani într-un loc în care toate probabilitățile sunt împotriva lui? Har Domnului, oamenii nu sunt niște creaturi raționale, altfel nu aș avea nimic din toate acestea“.

Prigojin făcu un gest vag în direcția pânzelor pictate în stilul lui Basquiat și a Steinway-ului alb.

„Nu există nimic mai înțelept decât să mizezi pe nebunia oamenilor, am zis eu.

- Așa este, Vadim Alexeevici. Știi de ce unii oameni se ruinează în cazinouri? De ce se aruncă într-o spirală din care nu mai pot ieși? Este o chestiune de caracter, desigur, nu li se întâmplă tuturor. Dar nu sunt niște monștri. Pur și simplu nu se pot controla, dar toți avem această defecțiune a creierului“.

Prigojin se întrerupse. Scoase un portofel din buzunarul hainei și, din el, o bancnotă de cinci mii de ruble.

„Uită-te la asta. Încearcă să faci un experiment pe stradă cu un trecător oarecare. Oferă-i bancnota sau, dacă nu, șanse de cincizeci la sută să obțină două astfel de bancnote. Știi ce va face? Îți spun eu: va lua bancnota de cinci mii. Încearcă apoi să faci contrariul. Cere-i unui trecător să-ți dea cinci mii de ruble sau să dea cu banul ca să afle dacă va trebui să-ți dea două bancnote sau să nu-ți dea nimic. Știi ce va face individul de data aceasta? În loc să-și cheltuiască pe loc cele cinci mii de ruble, va prefera mai degrabă să riște să îți dea dublu. E absurd, nu? În teorie, cine câștigă și-ar putea permite să-și asume un risc în comparație cu cel care pierde. În schimb, oamenii fac exact invers. Cei care câștigă sunt mai prudenți în alegeri, pe când cei care pierd pun totul în joc“.

Îl observam pe Prigojin cum triumfă; începeam să înțeleg unde voia să ajungă.

„Creierul uman este plin de mici breșe de acest fel. A le cunoaște și a profita de ele este treaba oricui administrează un cazinou. Dar așa funcționează și politica, nu? Atâta timp cât ne simțim confortabil, cât avem un loc de muncă sigur, o familie frumoasă, căsuța de la țară, vacanțele la mare, pensia în perspectivă, stăm liniștiți. Facem alegeri prudente, nu vrem să riscăm. Alegem ceea ce cunoaștem deja. Dar să spunem că lucrurile încep să meargă mai puțin bine. Situația se schimbă, individul își pierde locul de muncă, își pierde casa, nu mai reușește să vadă un viitor. Ce face în acel moment? Joacă la siguranță? Nici pomeneală: începe să parieze ca un nebun! Preferă riscul necunoscut menținerii situației sale actuale. Și atunci toate o iau razna: haosul devine mai atractiv decât ordinea, oferă măcar posibilitatea a ceva nou, nu? O lovitură de teatru… Atunci devin lucrurile interesante. Revoluția din 1917 și nazismul așa s-au născut, dacă nu mă înșel. Pentru că o majoritate a oamenilor a preferat să se arunce în necunoscut decât să continue să trăiască la fel ca înainte“.

Foto: facebook.com/libraria.humanitas

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE