Tânăra Fotografă Din România, Publicată în The New York Times și Le Monde, Vorbește Despre Arta Sa: „Mai Mare Inspirație Decât Viața însăși Nu-mi Aduce Nimic”

„Nu am o «agendă»; îmi doresc ca cel care privește să se simtă liber în fața fotografiilor mele”, mărturisește tânăra fotografă despre mesajul pe care vrea să-l transmită. Unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale ei se numește „Postpartum” și a venit în urma unei perioade de depresie postnatală, prin care a trecut ea însăși.

„Fotografia e viață, de o forță interioară uriașă”

Felicia Simion s-a născut la Craiova, în 1994, și s-a mutat la București în 2013, unde a absolvit Universitatea Națională de Arte, secția foto-video. Apoi a terminat un master în Etnologie, antropologie culturală și folclor la Facultatea de Litere din București.

S-a îndrăgostit de fotografie la 13 ani, când era în clasa a VI-a, „printre teme la chimie și lecții de chitară pierdute”. „Pur și simplu m-am trezit într-o zi, m-am dus la ai mei în bucătărie și le-am zis că eu știu ce vreau să fac, vreau să mă fac fotografă. Și de acolo a pornit totul”, își amintește ea.

Când vorbește despre fotografie, Felicia se entuziasmează, în timp ce mărturisește că pentru ea fotografia e „viață, de o forță interioară uriașă”.

Tânăra fotografă din România, publicată în The New York Times și Le Monde, vorbește despre arta sa: „Mai mare inspirație decât viața însăși nu-mi aduce nimic” — Fotografie cu Geta Brătescu publicată în The New York Times

Recomandări

Vom plăti mai mult pentru o vacanță în Thassos, anul acesta. Creșterile de tarife anunțate de hotelierii greci

Talentul și creativitatea au făcut-o cunoscută și peste hotare – o serie de fotografii pe care i le-a făcut artistei Geta Brătescu au ajuns în The New York Time, imaginile din seria „ethnographies” au fost publicate în Le Monde, iar una din fotografiile realizate pentru proiectul „Not from here” a fost publicată în Vogue Portugalia. „Toate aceste ocazii au venit ele spre mine, ceea ce mă face cu atât mai bucuroasă și mai recunoscătoare”, explică fotografa.

„Pentru mine, femeia înseamnă forță vitală, curaj, asumare”

Multe dintre fotografiile sale au în centrul lor femeia. Îi place să reprezinte vizual femeia în multiplele ei roluri și. De multe ori, se deghizează ea însăși și realizează autoportrete care au în centrul compoziției personajul feminin, în diverse contexte.

„Pentru mine, femeia înseamnă forță vitală, curaj, asumare, voință. Femeile din viața mea sunt un exemplu și o inspirație majoră; iar faptul că eu însămi am depășit o serie de greutăți și de provocări de-a lungul anilor mă face să iubesc cu atât mai tare că sunt femeie. Și să-mi doresc să transpun vizual povești care transmit acest lucru”, explică ea.

Recomandări

Impact violent în gara din Galați, între o locomotivă și trenul la care urma să fie cuplată. Patru persoane au fost rănite. Cu ce viteză mergea locomotiva

„Postpartum”, un proiect apărut după propria depresie postnatală

Toate proiectele sale își au rădăcina în experiențe personale, fie că este vorba despre un moment anume, despre o persoană sau un context social. „Mai mare inspirație decât viața însăși nu-mi aduce nimic”. Așa s-a născut și „Postpartum”.

„La două luni după ce am născut-o pe Aurora, am fost diagnosticată cu depresie postpartum cu elemente psihotice. Pe parcursul a doi ani, am consultat opt medici psihiatri, am fost spitalizată de trei ori, am încercat nouă tratamente psihofarmacologice și am călătorit până la Oxford și Madrid pentru a-mi pune speranțele într-un tratament experimental pentru depresie. Sunt Felicia și fetița mea m-a numit pentru prima oară «mami» atunci când avea 2 ani și 2 luni”, a notat Felicia lângă fotografia cu ea și Rori, fetița ei.

Vulnerabilitatea vocii sale expuse în mediul online a generat un dialog și cu alte femei care au trecut printr-o astfel de experiență. „Mi-am dorit atunci să aflu și să dau mai departe, prin intermediul fotografiei, poveștile unor mame care au trecut prin experiențe similare”, spune despre începutul proiectului.

Recomandări

REPORTAJ. Un castel vechi de secole, din Ardeal, lăsat în voia sorții de beneficiarii retrocedării și de autorități: „Nu sunt fantome aici, doar sărăcie!”

24 de mame alături de copiii lor s-au lăsat fotografiate de Felicia și și-au spus public poveștile, scrise de mână, apoi așezate în colaje lângă imagini.

„A fost, per total, o experiență eliberatoare de ambele părți – atât pentru mine, ca fotografă, cât și pentru femei. Ne-am împărtășit trăiri grele, apăsătoare, și astfel am simțit, în primul rând, faptul că nu suntem singure”, mărturisește artista, nu fără a preciza cum acest proiect a fost o reală călătorie, în care s-a simțit puternic conectată de mamele care au participat.

Aș fi vrut doar să le strâng în brațe și să pot vindeca tot ceea ce rămăsese de vindecat în urma depresiei postnatale; în urma unei astfel de experiențe, este imposibil să nu rămâi cu un sentiment acut de neputință.
Felicia Simion, fotografă:

Felicia crede cu fermitate în „rolul cathartic al artei”. Iar vindecarea „nu se poate face decât în condiții de onestitate”.

„Les femmes aux fleurs”, un proiect tribut pentru bunici

Un alt proiect inspirat de femeile din viața ei a fost „Les femmes aux fleurs.” A pornit de la Lizica, bunica ei, apoi a continuat să facă diverse colaje care aduc în prim-plan femei în vârstă care poartă haine cu modele florale. L-a realizat mai degrabă pe repede-înainte, dintr-o suflare, și nu a apucat să le ia interviuri legate de port.

Spune însă că „femeile portretizate în hainele lor de zi cu zi devin toate bunicile mele. Cred că prezența florilor pe haine poate simboliza un soi de încetinire a procesului de îmbătrânire și, totodată, amintirea și nostalgia tinereții”.

Odată cu aceste fotografii, artista spune că a învățat să se uite altfel la bătrânețe. Cu empatie și dragoste.

Există un soi de duioșie pe care îl resimt față de bătrânețe. Nu mi-e frică să îmbătrânesc; poate că singura teamă ar fi să nu îmbătrânesc precoce. Mă aflu momentan într-o relație de acceptare față de trecerea timpului, pe care îmi dau seama că nu am cum să-l astâmpăr.
Felicia Simion, fotografă:

„Alternative selves”, un proiect care te invită să reflectezi asupra propriilor trăiri

Cel mai recent proiect al ei, „Alternative selves” are parte de o expoziție cu vânzare în spațiul POINT din București, în perioada 8-12 martie. Felicia a realizat o serie de colaje cu personaje fotografiate din spate, suprapuse unor peisaje diferite. Ideea lui a luat naștere aproape spontan, spune fotografa, într-o perioadă în care a putut să creeze fără niciun fel de constrângere, în urmă cu două luni, când a renunțat la a mai avea un studio fotografic.

„Mi-am dat atunci voie să explorez și să mă joc, iar din această joacă au rezultat imaginile respective. Proiectul este un soi de autoetnografie vizuală, menită să surprindă tranzitul, transformarea, trecerea către un alt sine. În plan tehnic, nu-i nimic mai mult decât un simplu exercițiu de decupare, care capătă noi sensuri prin juxtapunere, având, în plan psihologic, echivalentul unei metanoia (termen grecesc care înseamnă schimbare a spiritului, n.r.)”, explică Felicia Simion.

Speră ca aceia care privesc acest proiect „să privească totodată înăuntrul lor, și să reflecteze asupra propriilor trăiri și procese ale conștiinței”.

„Observ o creștere a conștientizării și a asumării vocii feminine în artă”

În ceea ce privește dominația masculină în fotografie, cât și parcusul ei ca femeie în acest domeniu, artista spune: „Nu pot să nu observ o creștere a conștientizării și a asumării vocii feminine în artă, ceea ce nu poate decât să mă bucure și să mă încurajeze, la rându-mi, să creez mai departe”.

Cât despre provocările pe care le-a întâmpinat în job-ul ei ca femeie, Felicia vorbește mai degrabă despre provocările întâlnite ca artistă. Nu a vrut niciodată să facă un alt job și trăiește din fotografie de ani.

„Încă se perpetuează convingeri că artistul nu muncește”

„M-am gândit de mai multe ori dacă să-mi schimb meseria, iar fotografia să rămână doar pasiune, însă de fiecare dată am ajuns la concluzia că trebuie, mai degrabă, să accept neajunsurile și greutățile job-ului de fotografă și să merg înainte cu ceea ce îmi aduce reală bucurie”, adaugă ea.

Subliniază însă că, deșii anii au trecut, încă sunt oameni care nu apreciază munca artistului și rolul său în societate.

„În continuare, se perpetuează acele convingeri conform cărora artistul nu muncește, ci «face ce îi place», astfel că remunerația trebuie să fie minimă – acolo unde ea există, desigur. M-aș bucura dacă arta ar fi apreciată măcar la jumătate din ceea ce reprezintă ea, ca proces și ca rezultat. Însă cred că este un drum lung până acolo”, încheie ea.