George Coșbuc poezii - operele poetului considerat “vocea țărănimii”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Creațiile poetului George Coșbuc l-au recomandat drept autorul clasic al literaturii române, poet, critic literar și scriitor care nu lipsește din manualele școlare. Mai jos îți spunem câteva dintre cele mai frumoase creații ale poetului. George Coșbuc poezii!
Cuprins:
Poezii scrise de George Coșbuc
Membru titular al Academiei Române, George Coșbuc este unul dintre cei mai cunoscuți poeți români, care s-a remarcat datorită poeziilor sale, ba chiar a fost considerat “vocea țărănimii”. Iată care sunt cele mai frumoase poezii din colecția de versuri scrisă de poet. Citește George Coșbuc poezii celebre!
George Coșbuc poezii
Biserica ruinată
Biserica stă tristã pe golul mal al mãrii -
O noapte-a fost, cumplitã, iar valul revãrsat
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Și bârne și cadavre și semne-ale pierzãrii
Rãmaserã-n amestec prin mucedul nãmol
Când apă se retrase lãsând iar câmpul gol.
Când trec corãbierii în dreptul ei, pe mare,
Fac cruce, și cu vâsla bat apă mai grãbit.
Se joacã vântul jalnic cu clopotul dogit,
Prin spartele ferestre cântând cu disperare.
Amurgul vine roșu, vin gălbenele zori,
Și noaptea peste lunã trec turmele de nori,
Ea stã, tãcutul martur, pe veștedă colinã
Umplând singurãtatea de spaimã și fiori…
Citește și:
- Tudor Arghezi poezii - operele geniului din literatura română
Imnul studenţilor
Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.
Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel -
Trăiască-ne ţara şi neamul!
Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.
Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.
lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.
Cântecul cel vechi al Oltului
"Vine, tată, Oltul mare;
Malul stâng de-abia-l zăresc."
"Lasí să vie Oltul mare,
Că, români de când trăiesc,
Oltul tot la piept ne are
Şi-i al nostru şi ne ştie
Şi nu bate cu mânie
Malul cel basarabesc.
Vine mare, lasí să vie
Că ni-e sol dumnezeiesc."
"Vine, tată, Oltul mare,
Brazi trăsniţi rostogolind."
"Lasí să vie Oltul mare,
Căci tătarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în cărare
Şi n-au inimă să-l treacă
Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă,
Cu noi horă nu se prind.
Lasí să vie, că-i îneacă,
Neamul nostru mântuind."
"Vine, tată, Oltul mare,
Şi cu sânge-amestecat."
"Lasí să vie Oltul mare,
Că mulţimi de oşti tătare
El pe mal a apucat.
Lifte poartă, lifte duce,
Lifte, bată-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Lasí să vie să-i apuce
Că ni-e scut de Domnul dat."
Imn
Regelui nostru şi-acum
Și-a Pururi mărire şi-onoare!
Din cer serafimii scoboare
Cu săbii de foc să'nconjoare
Şi sfânta-i persoană şi tronul,
Şi pace să fie-al său drum!
Şi pace-al său drum
Să-i fie,
Şi faima-l urmeze ‘n vecie!
Glorie-urmaşilor săi!
Să poarte prin veacuri cu fală
Coroana şi haina regală,
S'oprească duşmanii ‘n năvală
Şi, mândri, Române, să'nalţe
Renumele fiilor tăi!
Al fiilor tăi
Renume,
Din margini la margini de lume!
Ţie salutul suprem,
Pământule-al ţării străbune!
Eroic fanfara răsune,
Din munţi şi din văi să s'adune
Să-şi apere steagul voinicii
Şi limba şi legea ce-avem —
O limbă ce-avem
Şi-o lege,
Şi-o patrie sfântă şi-un Rege!
Îți recomandăm să citești și:
- Marin Sorescu poezii - versurile scriitorului român, membru titular al Academiei Române
Mama - poezii de George Coșbuc
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
"Ce vezi?î întreab-o fată.
"Nimic… Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
"Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!
Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
George Coșbuc poezii scurte
Copilă, tu crede poeții ce scriu
Copilă, tu crede poeţii ce scriu,
Căci lor li s-a dat o putere
S-audă mai bine, să simtă mai viu
Întreagă a lumii durere.
Ei sunt ca oceanul ce-neacă vrun mal,
Dar când se retrage, el lasă
Mai fin nisipişul, şi-aduse de val,
Ici-colo şi perle ne lasă.
Sonet
Se zice şi s-a zis că-i un secret
Al artei, să compui macame-arabe,
Să ştii să faci o odă unei babe
Şi, fără fond, să faci un bun sonet.
Deci vreau cu orice preţ să fiu poet
N-am fond, precum vedeţi, şi versuri slabe,
Şi-njur şi numai tropotind silabe
Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.
Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-n uma;
Dar haide! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers.
Unul ca o sută
Uite, de-ar fi lege-n ţară
Să popim pe toţi aceia
Cari fac vinului ocară
Şi zoresc, că-i om nebun
Cine crede-n hori şi-n fete –
Eu pe cinstea mea vă spun:
De m-aţi bate-n toată ziua,
Nici de dascăl n-aş fi bun!
Însă, de-ar ieşi vreo lege
Că nevestele de-acuma,
Nu bărbaţii, vor alege
Pe primar, şi că-i iertat
Să se caute vrednicia
Numai după sărutat:
De v-aţi pune-n cap cu toţii,
Eu aş fi primar în sat!
Raport
La ceasul trei pornirăm iuţi,
Dar ne-am întors în văi bătuţi.
Din nou am dat asalt erou,
Dar ne-am întors bătuţi din nou.
De-al treilea rând deschis-am drum.
Dar n-am bătut-o nici acum.
Ne-am dus de-a patra oar-apoi
Şi-acum răzbim şi-i batem noi.
Ne-ar şi fi fost ruşine-amar
De ne-am fi dus şi acu-n zadar.
Vine ploaia
Vine ploaia! Las’ să vie!
Da, ce-i bună ploaia ştie,
Iarba arsă din câmpie
Las’ să vie! Las’ să vie!
Vine ploaia bine-mi pare
În gradina am o floare
Ploaia mi-o va creşte mare
Vine ploaia! Bine-mi pare!
Vine ploaia, bine face!
Spicul plin de-acum se coace!
Spicului răcoarea-i place!
Vine ploaia, bine face!
Săniuța
Neaua peste tot s-a pus,
A venit iarnă drăguță,
Hai copii, pe deal în sus
Să ne dăm cu săniuță.
Câte unul, câte doi,
Ne suim în sănioara;
Fără cai și fără boi
Săniuță fuge, zboară.
Toți sunt rumeni la obraz,
Mulți coboară și mulți șuie,
Unii rad, fac mare haz,
Alții capătă cucuie.
George Coșbuc poezii patriotice
Tricolorul
Albastru, române, ţi-e steagul,
Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii
Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
Şi-al tău, cerşetorule, un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belşugul prin trai cu răsfăţ.
Şi galben, române, ţi-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, ţăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boli purtate cu anii
La scară, şi dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
Va banque şi dineuri şi păsuri
Şi-amante cu cai şi mătăsuri,
Şi toată nădejdea-i la voi!
Şi roşu, române, ţi-e steagul.
Şi-un geniu e tâlcul, s-o ştii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roşu de-o tristă ruşine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisul între galben şi-albastru
Satano, de unde ne vii?
Pentru Libertate
Plîngem, da, că prea ne doare !
Nu pe noi ! Crescuți în chin
Ne-amintim de-un cer cu soare
Și-l cunoaștem cel puțin !
Plîngem cu copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniței mormînt
Îți încep în noapte anii,
Neștiind ce-i soare sfînt.
Plîngem, da, și strîns ne strîngem
Lîng-olaltă, cîți sîntem,
Dar să știți că nu ne plîngem
Ca nebunii cari se tem.
Robi, meniți, prin jocul sorții,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, și nu, ai morții !
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă ;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă -
Dar n-o cereți de la noi !
Vom răbda, privind în fața
Orișicui, și-a orice chin,
Că noi știm că-i multă viață
Și în noi, și-n cei ce vin.
Blăstemați pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept -
Ne-ați adus stricarea legii
Și ne stați cu mîna-n piept.
O, și-n loc s-aveți rușine,
Vă mîndriți cu ce-ați adus :
Dar puterea, știți voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus
Nici eternul Domn ! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern !
Deci bi-e binecuvîntată
Și la voi va fi-n etern !
Lumile-au văzut mirate
Cît de mult iubirăți voi
Șuierul de bici ce bate
Făr' de milă oameni goi !
Dar și pentru noi rămîne
Timp - ah, cine poate ști !
Șuierul acesta mîne
Cînt al lui Tirteu va fi !
Iar din lanțul ce-azi ne strînge
Pot să iasă spăzi, și pot
Spăzile să vadă sînge,
Nu de-al nostru însă tot !
Și sfîrșitul tău veni-va
Azi ori mîne, ori mai apoi !
Și-o să poți tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vro doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Și prin ura lor turbați ?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abați ?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braț al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.
Sus inima
Avem o mândră ţară
Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!
O lege-avem străbună
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!
În ţara românească
De-a pururi să trăiască
Credinţa strămoşească
Şi graiul din bătrâni.
Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!
Patria română
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane, n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
Scumpă Țară Românească
Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!
Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca înaintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sânt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.
Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!
Poporală
Când geme şi urlă şi tună
În martie cerul cu ploi
Soseşte-n stârnita furtună
Din nou primăvara la noi.
Ieri toată mânia naturii
Urlat-a în văzduhul cu nori,
Iar astăzi copacii pădurii
Stau veseli cu proaspete flori.
Dar omul când fost-a sărmanul
Strivit de furtunile reci,
El nu mai re-nvie la anul,
Şi nu mai dă muguri în veci!
S-au dus primăverile-i, toate,
Şi iarna-l acopere grea,
Nici vânt şi nici soare nu poate
Zăpezile frunţii să-i ia.
Hora
E frumoasă şi mireasa-
Ce te uiţi a vreme rea?
Hai, ţigane, cântă deasa,
Cântă, cioară, tropotită-
Dar când stau să-mi văd iubita,
Tot nu e ca ea!
Aoleu! când vânt de vară
Culcă iarba la pământ,
Când văd fete-n câmp afară
Şi-aud mierla-n crâng, vecine,
Nu mai ştiu nimic de mine
Pe ce lume sunt!
Hai, săriţi, flăcăi, ce sfântul!
După mine, că-i potop,
Bateţi cu necaz pământul,
Că tot el ne-nchide gura.
Daţi cu toţi tropotitura,
Tot mai scurt, şi trop!
Vezi aşa te vreau, băiete!
Fetelor, săriţi şi voi.
Uite-l, mă, între patru fete!
Ciudă, zici? De ce să-mi fie,
Ciudă-mi e pe lume mie
Numai pe ciocoi.
M-a plesnit şi ieri cu biciul.
Ici grămad-aş vrea să-l pui
Jos pe podini ca ariciul,
Şi să-i joc, ca azi la nuntă,
Care sârbă-i mai măruntă
Pe spinarea lui!
Zic aşa, dar facă-şi placul,
Că-i bătut de Dumnezeu.
Nu-i cu capul întreg, săracul.
Şi-o să-şi afle singur plata-
Ce-mi tot strângi, măi nene, fata,
Las’ s-o strâng şi eu!
Fă cu plosca încoa, voinice,
Dacă-mi ieşi ispită-n drum,
Sun-o întâi să văd ce zice!
Dă să-nchin, să-ţi zic pe nume:
Când ţi-o fi mai rău pe lume
Fie-ţi ca acum!
Vinu-i bun şi hora-mi place
Iar tu, Doamne, fă-mi ce vrei,
Numai pustnic nu mă face!
Fă-mă floare albă-n luncă,
Şi-apoi ia-mă şi m-aruncă .
Doamne, între femei!
Săriţi lume, că se-ncinge
Moşul Dinu, hoţ bătrân!
Uite-l, mă, că parcă-i minge!
Vă păziţi acum, neveste,
Că mănâncă, moş cum este,
Măr luat din sân!
Tot aşa şi-aşa şi iară
Şi ce-o fi să mai vedem.
Dac-or da tătari în ţară
Ne-om ascunde-n vizunie,
Daca nu, noroc să fie,
Că noi chef avem.
George Coșbuc poezii de dragoste
Rea de plată
Ea vine de la moară;
Și jos în ulicioară
Punându-și sacul, iaca
Nu-l poate ridică.
"Ți-l duc eu!" - "Cum?" - "Pe plata!"
Iar ea, cuminte față,
Se și-nvoieste-ndată.
De ce-ar și zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum și se socoate,
Și-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!
Cu două să-nvoieste,
Iar unul mi-l plătește,
Cu altul să-mi ramâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!
Și iată-mă, săracul,
Să-i duc o postie sacul
Pe-un singur sărutat!
George Coșbuc poezii - Drumul iubirii
Eu o ştiu din cartea sfântă,
Şi ţi-o spun, să te fereşti!
Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeieşti,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al Nopţii drum,
Predica-n moschee odată:
– „Dumnezeu, el ne iubi,
Să-l iubim şi noi.” Într-asta
Ben-Said grăbit veni:
– „Mare-nvăţător al nostru,
Cel de-Allah din cer trimis!
Mi-am pierdut de ieri măgarul,
Şi-am avut astă’ noapte-un vis
Şi te-ntreb aici pe tine,
Că tu ştii şi poţi să-mi spui.”
Baiazid privi la dânsul
Şi-a zâmbit de vorba lui.
Dar continuă cuvântul:
– „Spuneţi, care dintre voi
Nu-i convins că peste veacuri
Până-n zilele de-apoi
Singura iubire este
Sfântul drum adevărat?”
Toţi tăcură. Ahmet singur,
Un bătrân întunecat,
Ridicându-se, răspunse:
– „La ce-a dat-o Dumnezeu?
N-am ştiut-o niciodată,
Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!”
Baiazid încet se-ntoarse,
Şi-arătând spre-acel bătrân:
– „Ben-Said, tu caţi măgarul,
Iată-l, ăsta-i, adu-i fân.”
Mi-a rămas aminte vorba
Marelui învăţător.
Ben-Saizii nu văd alta
Decât tot durerea lor,
Şi când unii poartă lupta
Plini de-avânt, grăbiţi răsar
Ben-Saizii să-i încurce
Cu pierdutul lor măgar.
Iar când vezi că mulţi iubirii
Inima tăcuţi şi-o închid,
Tu de Ahmet îţi aminteşte
Şi de ce-a spus Baiazid.
Lupta vieții
Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.
