Marin Sorescu poezii – versurile scriitorului român, membru titular al Academiei Române

Marina Sorescu a fost considerat unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Dramaturg, prozator, traducător și eseist, Sorescu a fost membru al Academiei Române și a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. Iată câteva dintre cele mai frumoase versuri. Marin Sorescu poezii.

Marin Sorescu poezii

Acea picătură

Atât a plouat, atât a plouat,
Dar n-a picat acea picătură,
Ca un cuvânt binecuvântat
Frecat pe o ursuză gură.

Şi bobul stă în pământ amânat,
Parcă s-ar duce în cer să se roage:
Peste câmpii şi viroage
Prea multă apă a curs şi-i păcat!

Căci el nu rodeşte numai cu apă,
Din rădăcini nu va ţâşni scânteia…
Pământul a-ngenuncheat în seminţele arse:
Dă, Doamne, picătura aceea!

Am închis citatul

De câte ori închid citatul,
Simt în mine
Nu ştiu ce secretă jubilaţie
De poliţist:
L-am închis şi pe-ăsta,
Mama lui de porc!

Îți recomandăm să citești și:

• Poezii de dragoste – versuri superbe scrise de poeți români

Ardealul, starea mea de suflet

Ardealul, starea mea de spirit
Cu care mă gândesc la ţară,
De parc-aş respira lumină
Şi existenţă milenară.

La orice pas îţi râde-o floare,
Sub orice pas e un mormânt,
Ardealul întregind o roată
Sub care Horia s-a frânt.

Recomandări

Clotilde Armand, trimisă în judecată în ziua în care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat. De ce e acuzată și cum a reacționat

Aud un clopot sus pe-o cruce,
Bătând cu limba-n ideal,
Ca-ntr-o Duminică a ţării
Vin la biserică-n Ardeal.

Atunci

-Atunci de ce tacerea asta
Atat de densa, de ingrozitoare?
-Ba comunicam cu cei de dincolo
Tot timpul
Dar nu mai avem ce sa ne spunem.

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Marin Sorescu poezii – Câini

Părăsiți pe gânduri, câini dezmoșteniți,
Scrutează cerul și așteaptă-n van.
Stăpânii i-au uitat, proptind grăbiți,
Pe ușa-nchisă câte-un bolovan.

Ei nu au lotci și delta e ocean.
Înoată printre sloiuri, istoviți.
Adulmecă mirosuri vechi de-un an,
De foame și de valuri hăituiți.

Ei înșiși parcă-s plaiuri care latră.
Până când limba li se face piatră
Și Dunărea-i depune, lin, în mare.

Recomandări

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul său: „Vor deveni cu siguranţă o ţintă”

Dar câte unul biruie-n vâltoare:
Ajunge-acasă istovit – și moare
Cu ochii la stăpân, întins pe vatră.

Ce mă doare cel mai tare

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile,
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,
Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele
Măcar o dată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.

Copacul

In ploaie, rezemat de un copac.
El are legatura cu pamantul.
Si simt sub coaja-i, palma batucita,
Cum freamata, cu ceru-n el, Cuvantul.

Din cand in cand trazneste manios
Si se razbuna norii in furtuna.
Un fulger de-o veni, ratacitor,
Deodata amandoi l-om frange-n mana.

Cuprins de lasitate, fug pe camp
Si picurii ma-ndoaie de mijloc.
El isi asuma riscul verticalei,
Dispus in orice clipa sa-si dea foc.

Singuratatea asta care fuge…
Singuratatea lui infipta-n lut…
Ma-ntorc plangand si il cuprind in brate.
Furtuna grea ne tine de urat.

Fără punctuație

Care apropie oamenii, ai spus?
Nu stiu – parca-as vrea să-ti ghicesc în talpa.

Poate în palma.

Eu nu ghicesc decât în talpa.

Ce semn de punctuatie?

Nimic, adica pune un numar.
Ce numar porti la pantofi?

36.

Foarte bine, 36 mă inspira.
Oricum, e un numar cistigator –
Imi place cum inchizi tu ochii.
Atunci când inchid ochii, plutesc.

Recomandări

Cum se tratează în România o boală extrem de gravă: serul salvator, de negăsit în țară fiindcă expiră pe stoc. „Ne aprovizionam din Rusia până de curând”

Poezii scrise de Marin Sorescu

Iluziile

cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcţionează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împuşcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audienţă
îndrugă verzi şi uscate
şi nici nu-ţi vine să crezi ochilor
câtă credinţă pun ele în ele însele

Lecția de anatomie

Nu numai că m-am spălat
dar m-am şi parfumat
când mă vor desface
să nu le fie silă de mirosul meu.

Mi-am pus cămaşa cea mai curată
şi haina cea mai călcată
când mă vor desface
să nu trebuiască
să împrumute cârpe murdare
şi nici de mâncat n-am mâncat
cum o să mănânc
ar fi o ruşine, nu-i aşa
când mă vor desface
să-mi găsească mâncare în burtă.
Eu aş fi plecat mai demult
dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă
cuvintele
de aceea stau şi mă spăl
şi mă parfumez
şi mă îmbrac curat
şi nu mănânc, şi nu plec.

Ne cunoaștem

Ne cunoaștem,
Ne-am întîlnit într-o zi
Pe pămînt,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.

Tu erai așa și pe dincolo,
O, erai că toate femeile,
Uite că ți-am reținut
Chipul.

Eu m-am emoționat
Și ți-am spus ceva cu mînă pe inima,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.

Pentru că între noi treceau întruna mașini
Și ape și mai ales munți,
Și tot globul.

M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.

Ai întins mînă: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză.

Năpasta

Şi, Doamne, mi-a căzut la loterie
Lozul ghinionist să fiu român
Şi inventându-mi vina-n puşcărie,
S-o ispăşesc amarnic, mâncând fân.

Se face, înţeleg, economie
De spaţiu locativ şi de-un tacâm.
Şi de-un poet ce-ar consuma hârtie,
Cu nişte versuri care nu rămân.

Căci cărţile-mi cu roaba sunt cărate
La marginea oraşului, tocate,
Ca-ngrăşământ zvârlite pe ogor.

Legat mă simt de limba ta, popor,
Destinele ne sunt îngemănate,
Cât va ţipa, în zboru-i, un cocor.

O să plouă

O să plouă
Își zice Dumnezeu, căscând,
Și privind la cerul fără pic de nor,
Mă cam încearcă reumatismul
De vreo patruzeci de zile și patruzeci de nopți.
Ehe, se strică vremea!

Noe, mă Noe,
Ia vino până la gard să-ți spun o vorbă.

Oprește

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.

Peisaj

Au început să mişune, poznaşe,
Pentru şoferi grăbiţi, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi oraşe:
«Atenţie sporită! Trec biserici!»

Cu lanţ încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci paşnici, pe butuci
Şi sfinţii nevrozaţi, pe tencuială,
Îşi fac cu limba nevăzute cruci.

În faţa lor, se cască o distanţă
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanţă
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Şi ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotniţa dispare fără urmă.

Pleacă trenul

Când stai în tren şi pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

Marin Sorescu poezii celebre

Povară

O carte mică,
N-am luat cu mine
Decât o carte subţire,
Aşa, ca o frunză.
Aşa, ca o viată de om.

M-am gândit c-o să mă doară spinarea.
C-o să mă doară numele
Care-o va căra.

Precauție

M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască țestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
Te iubesc.

Singur

M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască țestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
Te iubesc.

Somn

Pluteam pe-un râu, parcă legat de mâini,
Ţinut deasupra de o forţă tandră,
Cătând pe cer rotundul unei pâini
Şi logodit pe mal c-o salamandră.

Spălăm sub pleoapă firul de nisip
Şi scoica-ntreagă prefăcută-ntr-însul.
Alunecam ca lacrima pe-un chip,
Încurajând şi curgerea şi plânsul.

Plângând cu faţa-n sus pe-un râu eşti tot
Un fel de râu, cu albia-n mişcare…,

Dezleagă-mi mâinile, să pot să-not
În plânsu-acesta ce se varsă-n mare.

Zidirea în dragostea

Vino,-nsetaţi de curgerea eternă,
Să ne-adăpăm din jgheab de stalagmită
Şi peştera, sorbind, să ne înghită
Pecetluind intrarea în cavernă.

Un rege-ndrăgostit de-o Sulamită,
Din muntele de marmură, o pernă
Cioplind, pentru o dragoste eternă,
Când lumea toata-i numai dinamită.

Afară este viscol şi e ură –
Îmbrăţişati cresc ţurţurii în plete
Timpul s-a-ntors cu faţa la perete
Şi pân’ la viitoarea picătură –
Un secol e şi tu îmi dai o gură
Ce ţine şi de moarte şi de sete.

O rugăciune a inimii

Doamne,
Ajută-mă cât mai pot
S-o duc.
Pune ordine-n mine
Împaca-mă cu lumea
și cu minunea vieții.
Scoate-mi din cap
Ideea fixă
Care m-a țintuit.
Fă din subconștientul meu
Un torent de speranța.

Presimt – poezii de Marin Sorescu

Presimt că o să am o zi cam proastă.
Din cât greu fost-a, este cel mai greu.
De altfel, zarea va rămâne-albastră
Şi ştreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră
În care stă pe gânduri Dumnezeu,
Şi iată vine pasărea măiastră
Şi pasărea aceasta sunt tot eu.

Fragilă-alcătuire şi capcană,
Las corpu-acesta unei alte flori.
O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,

Deşi, vii prea devreme, tu, dojană…
Şi cui să-ncredinţez această pană?
Cum să te iau, durere, să nu dori?

Țintă mișcătoare

Şi iată-mă şi ţintă mişcătoare,
În rând cu lupul, dropia, sitarul.
Se varsă iarăşi marea în izvoare,
La ochi mă ia şi gotul şi avarul.

Înghesuit cu sângele-mi şi harul
La rubrica „poet-vieţuitoare”,
Gonacii spun că sufletu-mi, amarul,
Nu iese încă la numărătoare.

Întinsă-i palma vieţii ca o coală.
Ce loc de vânătoare ideală!
Fraternizez cu lumea animală.

Dau versurile iar să se ridice,
Vii ciocârlii, în carne cu alice,
Ce-n loc să moară, se preschimbă-n spice.

Citește și cele mai frumoase poezii de George Bacovia!

Urmărește-ne pe Google News