Îmi înșel soția fiindcă a devenit, dintr-un înger, o diavoliță

Am să intru direct în subiect și am să încep cu începutul, mai exact cu momentul în care m-am căsătorit cu Carmen. Ne cunoscuserăm în urmă cu doi ani, perioadă în care dragostea noastră a înflorit zi cu zi, asta și fiindcă ne înțelegeam de minune. Ne completam unul pe altul, aveam gusturi comune, nu găseam din nimicuri motive de ceartă; ne consultam întotdeauna atunci când trebuia să luăm o decizie, ne sprijineam reciproc și ne ofeream unul altuia iubire pură, nepervertită și necondiționată. Nimic nu anunța schimbarea radicală de caracter a lui Carmen.

De profesie psiholog, soția mea este o foarte bună cunoscătoare a firii umane. Ea știe să pătrundă în cele mai absconse unghere ale sufletului omului, poate să îl descoase, e în stare să îi invadeze gândurile și simțurile. și, sunt convins, exact asta a făcut și cu mine. Realizând că sunt un bărbat liniștit, docil și extrem de înțelegător, în stare să se sacrifice pentru ființa iubită, Carmen a crescut, într-un mod foarte subtil, imposibil de detectat de către novici în ale psihologiei, dominarea exercitată asupra mea.

Acum, privind retrospectiv, pot spune că fina manipulare a început încă de dinainte de a ne căsători, atunci când Carmen, pisicindu-se cum numai ea știe, m-a convins să facem nunta la localul ales de ea, cu invitați aleși strict de ea, meniu ales de ea și formație muzicală aleasă tot de ea.

N-am obiectat în niciun fel, pentru că o iubeam. Eram orb, îmi doream să o văd fericită, și chiar o vedeam. Dacă mă gândesc bine, acela avea să fie momentul în care am pierdut controlul asupra lui Carmen: nunta.

Totuși, primele luni de căsnicie au fost chiar de miere, cum se spune în popor. E drept, au fost câteva situații în care proaspăta mea soție m-a surprins, luând, de una singură, anumite decizii în opoziție cu ceea ce mi-aș fi dorit eu, însă nu am protestat. Numai fiindcă, de exemplu, am fost nevoit să urmăresc un documentar despre balene în loc să văd un meci de fotbal din „Champions League”, nu avea rost să mă supăr pe ea. Mai ales că, în plus, după film, soția mea avea să se revanșeze cu vârf și îndesat…

La urma urmei, era vorba despre chestiuni minore. Ce, muream dacă nu vedeam un meci? Ori dacă, în loc să beau țuică de prune, preferata mea, beam lichior de banane, preferatul ei? Nu, nu muream, însă, treptat, fără să realizez, aveam să îmi pierd identitatea. Deveneam depersonalizat. Soția mea mă încăleca. Prelua frâiele în familie. Instaura dominația.

Cel care avea să îmi deschidă ochii pentru prima dată a fost fratele meu, Mircea.

— Măi Viorel, mi se pare mie sau nevastă-ta te joacă după cum vrea ea? m-a întrebat el, auzind că nu vom petrece Revelionul împreună cu el și soția sa, la un local de lux, după cum ne făcuserăm planurile.

— Ce vrei să fac, dacă așa își dorește

Carmen? i-am răspuns, oarecum iritat de observația sa, în fapt foarte obiectivă. Vrea să schimbe anul la Sinaia, așa că nu mă pot opune. E soția mea și o iubesc.

— Bine, faci cum crezi, dar să știi că nu e în regulă! Nu ți-am spus până acum, însă mi se pare că nu ai niciun cuvânt de spus, ea decide totul în familia voastră! a continuat Mircea să pună sare pe rană.

— Ce vrei să spui cu asta? am protestat destul de neconvingător. Eu și Carmen ne iubim, ne respectăm și luăm toate deciziile împreună.

— Așa să fie, Viorel? Din câte îmi amintesc eu, nevastă-ta a ales să plecați în concediu în Cipru, deși tu ți-ai fi dorit să mergeți în Grecia…

Ce e drept e drept, așa era! Deși Mircea nu știa asta, Carmen nu doar că alese destinația de vacanță, dar ea fusese cea care cumpărase suveniruri pentru rude și cunoscuți, inclusiv pentru prietenii mei! Eu nu avusesem niciun cuvânt de spus. Nu mă deranjase atitudinea ei, căci nu am fost niciodată mare amator de shopping, însă, la drept vorbind, nici să aleagă ea cadouri pentru prietenii mei de-o viață nu prea era normal…

Mda, după cum spuneam, am lăsat să treacă de la mine, căci, repet, o iubeam enorm pe Carmen. După care, în perioada următoare aveam să accept și alte decizii ale sale, luate unilateral, chiar dacă unele dintre aceste decizii nu prea îmi conveneau. și astfel au trecut primii doi ani de căsnicie, în care am strâns câteva amintiri frumoase, în special în pat, dacă e să fiu sincer, dar în care, totodată, aveam să acumulez și o substanțială doză de frustrare.

Nemulțumirile mele legate de soția mea erau trei la număr. Prima dintre ele consta în faptul că, în timp, Carmen devenise tot mai puturoasă. Practic, ea nu mai contribuia cu nimic la curățenia și întreținerea casei. În timp ce eu curățam covoarele cu aspiratorul, frecam gresia, faianța, cada, chiuvetele și aragazul, ștergeam praful și spălam maldăre de vase, ea naviga pe internet, făcea chat pe telefon sau viziona filme documentare.

— Carmen, draga mea, te rog să mai lași telefonul și să mă ajuți, căci nu mi se pare corect ca eu să fac toată treaba! îi spuneam uneori, când mă simțeam folosit, prostit, înjosit.

— Viorel, nu te supăra, dar e casa ta, și ți-am tot repetat: încă nu m-am împrietenit cu ea! Lasă-mă să mă împrietenesc, dă-mi timp, nu mai fi așa pisălog! răspundea ea, uimin-du-mă. Zău, parcă nu te mai recunosc, Viorel, nu erai așa la început…

Așadar, după doi ani petrecuți în casa care, ce-i drept, fusese a mea, dar după căsătorie devenise și a ei, soția mea nu mișca un deget în casă pe motiv că nu o găsea prietenoasă. 0 nebunie, căci altfel nu îi pot spune!

Cea de-a doua mare nemulțumire a mea era aceea că soția mea devenise incredibil de cheltuitoare. Practic, ea risipea banii pe tot felul de tâmpenii, lucruri complet inutile, iar când îi atrăgeam atenția să fie mai chibzuită, se înfuria, îmi arunca priviri dușmănoase și mă punea la punct.

— Viorel, fii mai relaxat! Dacă aș fi știut că ești așa scârțar, nu m-aș mai fi măritat cu tine, crede-mă! mă amenința Carmen. Alungă teama că vom rămâne fără bani și mai bine gân-dește-te cum să faci ca să atragi abundența în familia noastră! Altfel, mă supăr rău și voi fi tare dezamăgită…

— Bine, bine, nu vreau să fii dezamăgită, draga mea! mă înmuiam eu ca prostul. Dar te rog să nu mai cumperi niciun hamac și nicio carte, căci ai în bibliotecă peste o sută de volume necitite.

Credeți că mă asculta? Aș! Una din fanteziile sale era aceea de a lectura cărți de psihologie și spiritualitate tolănită în hamac, însă credeți că făcea asta? Ii instalasem într-o cameră unul din cele cinci(!) hamacuri achiziționate în timp, fixându-l bine cu niște dibluri cu diametrul de 7 mm, însă rar se urca în el. Prefera să urmărească diverse filmulețe întinsă pe canapea. Însă, cu toate astea, continua să cumpere cărți și hamacuri.

In fine, al treilea – și totodată cel mai important – reproș pe care aveam să i-l fac soției mele era legat de faptul că viața noastră intimă devenise dezastruoasă. Dacă înainte de căsătorie și în primul an ne iubeam mult și cu pasiune, după doi de mariaj frecvența raporturilor sexuale a scăzut drastic, ca, de altfel, și implicarea în timpul actului. Practic, ne iubeam din an în Paște, și atunci totul era formal, clasic și rapid, fără variațiuni, artificii și hârjoneli specifice îndrăgostiților.

— Carmen, ești atât de apetisantă, încât îmi vine să îți sfâșii hainele de pe tine! o complimentam uneori, când, sătul de atâta așteptare, intenționam să o seduc.

— Bine, știu ce vrei, Viorel, dar nu am chef azi, chiar deloc, așa că va trebui să îți pui pofta în cui și să faci un duș rece! mă punea ea la punct de cele mai multe ori. Te asigur că te vei răcori numaidecât.

Una peste alta, viața alături de nevasta mea nu mai era deloc aceeași de dinainte. Dacă la început fuseserăm o familie unită și fericită, cu timpul, atitudinea soției mele mă făcuse să mă distanțez oarecum, chiar dacă o iubeam în continuare. Deveneam tot mai conștient că mă însurasem cu o femeie leneșă, din cale afară de cheltuitoare și cu o inapetență amoroasă bolnăvicioasă. O femeie îmbârligătoare, cu două fețe, care își ascunsese latura întunecată a caracterului până se văzuse cu sacii în căruță, adică măritată.

Ce mă enerva cel mai mult însă era faptul că nevasta mea era – și este – o femeie dominatoare. Treptat, ea a acaparat puterea în familie, ajungând să ia deciziile de una singură. Practic, de cele mai multe ori mă ignora, punându-mă în fața faptului împlinit. Este și cazul din vara aceasta, când Carmen a cheltuit o sumă imensă pe o așa-zisă „lampă a lui Aladin”, în fapt nimic altceva decât un fier ruginit dintr-un anticariat, un fier ordinar cu pretenții de piesă de artă. Ne aflam în concediu în Turcia, unde, desigur, tot ea alesese să mergem.

— Carmen, nu crezi că ar fi trebuit să mă consulți și pe mine atunci când ai cumpărat obiectul ăsta atât de scump? am întrebat-o, revoltat și furios. Mi se pare că arunci cu banii aiurea, fără să-ți pese că, poate, mâine avem nevoie de ei pentru un lucru într-adevăr folositor…

— Viorel, știi bine că eu sunt un spirit liber! Nimeni nu se pune cu mine! mi-a răspuns ea cu tupeu, ca de fiecare dată. Nimeni nu poate hotărî pentru mine, nimeni nu îmi poate îngrădi libertatea și independența! Așa că mai slăbește-mă și nu mai sta cu gura pe mine, căci mă supăr rău și voi fi dezamăgită!

Doamne, cât egoism din partea ei! Incă o dată, tot ea pretindea a fi cea dezamăgită, deși făcuse o tâmpenie cumpărând acel fier ruginit. Simțeam că înnebunesc! Simțeam că îmi pierd și ultimele rămășițe de toleranță, îngăduință și dragoste. Femeia cu care mă căsătorisem nu mai avea niciun pic de respect față de mine. Mă transformase într-un mameluc fără personalitate, într-o cârpă cu care putea șterge pe jos. Sau, cel puțin, așa credea ea…

Tot fratele meu, Mircea, a fost cel care mi-a deschis ochii definitiv și care, totodată, mi-a dat soluția salvatoare. Auzind o altă ispravă de-a lui Carmen, și anume faptul că în aceeași vacanță din Turcia a dat o groază de bani pentru a înota zece minute cu delfinii într-un bazin din Antalya, acesta s-a crucit.

— Doamne sfinte! Frate, trezește-te odată până nu e prea târziu! a exclamat el, îngrozit. Femeia asta te exploatează mai rău decât erau exploatați sclavii pe plantație! Trebuie să faci ceva ca să scapi de sub jugul ei, să îți regăsești personalitatea și stima de sine. Nu mai sta, fă ceva!

— Bine, recunosc, nu mai e de mult ce a fost între mine și Carmen, dar ce pot face, Mircea? am întrebat cu naivitate. Poți să râzi cât vrei de mine, dar, chiar așa cum e, eu tot o iubesc! și apoi, nu uita că avem împreună doi copii, așadar divorțul este exclus.

— Atunci, înșal-o! Fă-ți o amantă, și atunci te vei putea privi din nou în oglindă fără nicio rușine, iar viața ți se va părea mult mai frumoasă… Te asigur, îți vorbesc din proprie experiență, Viorel!

Nu știam că fratele meu avea o amantă. Abia acum aflam, dar nu mă deranja câtuși de puțin asta. Dacă avea aceleași necazuri în căsnicie ca mine, atunci îl înțelegeam foarte bine. Nu puteam să îl judec, și nici nu am făcut-o. Mai mult chiar, după ce am stat și am meditat la sfatul său, am decis să îl pun în aplicare. Astfel, chiar dacă, repet, în ciuda comportamentului său tiranic, o iubeam – și o iubesc – pe Carmen, m-am combinat cu o colegă de serviciu.

Exact ca mine, Luana este nemulțumită de viața ei de familie. Exact ca mine, ea căuta refugiu, alinare, blândețe în altă parte decât sub adăpostul casei sale, unde neînțelegerile cu soțul său i-au indus o stare vecină cu depresia. Din fericire, în viața ei am intrat eu, la fel de nemulțumit, indignat, frustrat ca ea, iar asta din cauza atitudinii dictatoriale a nevestei mele.

Au trecut câteva luni de când m-am cuplat cu Luana, iar de atunci, așa cum prezisese Mircea, viața mi se pare mult mai frumoasă. Parcă nu mă mai afectează atât de tare comportamentul tiranicei mele soții. Aceasta, deși este un psiholog foarte priceput, în stare să invadeze gândurile și simțurile omului, nu a simțit nimic. Nu bănuiește că am o relație extraconjugală, și asta fiindcă am eu grijă să o hărțuiesc sistematic, asaltând-o în fiecare seară cu propunerile mele erotice.

— Carmen, iubito, facem dragoste? E timpul să ne iubim, că a trecut cam multă vreme de când te-am simțit aproape și te-am strânsîn brațe… Sper că nu mă refuzi și acum… Ce zici, facem dragoste? o întreb, gudurându-mă pe lângă ea precum se gudură un cotoi în călduri pe lângă mâța cu coada ridicată.

Uneori, foarte rar, ce-i drept, chiar facem amor. în rest, pauză. Dar nu-i bai! Am leacul: există Luana, care, de câte ori e chemată la raport, răspunde prezent…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE