Îmi vreau înapoi fostul bărbat

Probabil atâția și atâția oameni despreunați de propriii lor demoni s-au întrebat, în împrejurări tardive: ce n-a mers? De ce s-au despărțit? Unde au greșit?

Răzvan a fost primul și singurul meu bărbat. M-am măritat cu el în pragul vârstei de douăzeci de ani. Răzvan avea douăzeci și cinci. Ne iubeam cum nu se poate descrie în cuvinte.

Vreme de un deceniu, nimeni și nimic nu ne-a tulburat dragostea ce părea ne-sfârșită. Nici măcar faptul că nu i-am putut face copii nu l-a descumpănit (am o problemă clinică). Însă, după zece ani, ceva care pe neștiute picurase perfid, o senzație reciprocă de neîmplinire sau… de nu știu ce… ne-a zguduit, deodată, căsnicia. și totul a luat-o la vale. Ne-am certat, ne-am adus acuze prostești, ne-am lăsat orbiți de orgolii și ne-am despărțit, în urma celui mai furios divorț din Pitești, orașul nostru de domiciliu. Cunoscuților noștri nu le venea să creadă.

Răzvan și-a luat o locuință cu chirie, departe de casa care-i fusese cuib. Eu am rămas în această casă, ce-mi aparține, ca să mă perind singură prin patru camere.

În primele luni, nu i-am simțit lipsa decât atunci când anumite lucruri din casă îmi aminteau de el. Dar pe măsură ce timpul trecea – și nu mi-l umpleam decât cu serviciul -, dorul de Răzvan îmi cuprindea viața ca într-o menghină, din ce în ce mai tare. Nu mă deranja singurătatea în sine, ci singurătatea prin pierderea lui. E o senzație de amputare.

Nu mai știam nimic de el și nici nu încercam să aflu. Foștii mei socri, ca și Răzvan, rupseseră orice legătură cu mine. Puteam presupune că și-a găsit altă femeie. De asemenea, puteam pre-supune că se mai gândește din când în când la mine.

Chiar și fără nostalgii copleșitoare, e greu să uiți un bărbat care te-a ținut în brațe, mai ales dacă a fost singurul. Te gândești la el mai mult acum, când probabil o ține în brațe pe alta. îi cunoști gesturile, îl vezi în închipuire cum le face iarăși, pe un trup care nu este al tău.

Multă vreme, mi-am înfrânt dorința de a-i telefona fostului meu soț. îmi era teamă de posibila lui reacție de respingere brutală, deși nu este un om brutal. Așa că îmi continuam acea viață mono-tonă de femeie care se duce la serviciu și vine în casa parcă pustie, fără variațiuni, fără alte preocupări decât o minimă gospodărie și televizorul. Asta nu era nici măcar subzistență, ci subexistență.

Dar într-o zi, poate dintr-o stare de spirit mai alertă, m-am încumetat să-l sun pe Răzvan. A răspuns aproape imediat – ori că nu s-a uitat pe afișaj la numărul apelant, ori că nu-l deranja telefonul meu. Dumnezeu știe…

Era duminică după-amiază. Cu o voce pe care nici eu nu mi-o recunoșteam, am rostit:

— Alo? Răzvan? A spus indescifrabil

(ca tonalitate, deci ca dispoziție lăuntrică):

— Să tot fie vreme de când nu ne-am auzit…

— Ce mai faci?

— Clătite.

— Glumești?

— Trebuie să mă gospodăresc singur.

— Adică… trăiești singur?

— Da. ți se pare curios? Tu cum trăiești?

— Păi… cum știi. Serviciu, cratiță, televizor, câte o carte din când în când. Ai dreptate, nu-i nicio nenorocire să fii solo. Dar de unde știi că sunt singură?

— N-am zis că știu. Te-am întrebat cum trăiești.

— Ai oprit focul la clătite?

— Da.

— Vrei să te hrănesc eu? în oraș?

— La patiseria noastră de odinioară?

— N-a fost a noastră nici odinioară. Noi n-am avut nici mașină.

— Cât îți ia să ajungi acolo?

— Două ore fix.

— 0 să ajung înaintea ta. Te aștept în fața intrării.

și ne-am întâlnit, iată, după un an și ceva. Dar n-a fost întâlnirea din visurile mele. După un început de voioșie la tele-fon, Răzvan s-a arătat rezervat și enigmatic, împingând conversația către banalități echidistante. S-a întâmplat acum o săptămână.

Dar ceva bun tot a rezultat: a rămas convenit să ne mai întâlnim, în împrejurări pe care le vom stabili la telefon. Am mai vorbit de atunci, destul de senini, fără să aducem vorba de trecut, de viitor sau de următoarea întâlnire.

Speranțele mele cresc vertiginos. îmi vreau soțul înapoi, în ciuda actului de divorț. 0 greșeală se poate repara, dacă există voință de ambele părți. Nu mă gândesc decât la cum să-l determin – nu prin rugăminți – să se întoarcă la mine și să reînnodăm viața noastră din locul în care s-a rupt.

Ceea ce cu zece zile în urmă mi s-ar fi părut imposibil acum poate să prindă contur. Optimismul mi-a revenit. Sunt conștientă că depinde în cea mai mare parte de mine întoarcerea noastră din naufragiu și revenirea la zilele cele bune. Sper să-mi ajute Dumnezeu. Răzvan nu-i dintre aceia care nu-și recunosc greșelile sau care dezvoltă fixații negative definitive. Am zis cumva „greșeli”? N-o să mai aduc niciodată vorba despre așa ceva dacă se întoarce la mine.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE