A scris cărți și scenarii, este specialistă în simbologie, a predat la facultate, a făcut filme, ba chiar a ținut și un curs de editare video la Universitatea București.

Pe site-ul personal, se prezintă, pe scurt, doar în calitatea de scriitoare, pe care o consideră cea mai importantă: 

„Doina Ruști este scriitoare, autoarea trilogiei fanariote, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), precedată de alte două romane de succes, cu miză socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca (2009). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010)  ș.a.”.

INTERVIU. Doina Ruști, una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane: „În toate romanele vorbesc despre epuizarea familiei ca instituție tradițională”
Doina Ruști și „Manuscrisul fanariot”

Într-un interviu pentru cititorii Libertatea, Doina Ruști revine asupra surselor sale de inspirație, explică ce înseamnă să te cufunzi într-un alt secol pentru a extrage o poveste, dar și ce reprezintă balcanismul reînnoit, care o atrage ca un magnet în România secolului XVIII.

Vasile Ernu: Care este pentru tine prima şi cea mai puternică amintire?
Doina Ruști: Cea mai veche amintire a mea este cu tata, care se chinuia să mă fotografieze. Îmi amintesc cuvintele, timbrul vocii, pot să povestesc despre emoția care ajungea până la mine. Dar nu puteam să-l văd, era doar o umbră cenușie, proiectată asupra mea. Mai târziu, privind fotografia, în mod straniu, mi-am amintit și silueta cețoasă, glasul, nemulțumirea lui că nu mă putea face să pozez. 

A ieșit, totuși, o poză  de atitudine, iar pe spatele ei era scrisă vârsta mea: un an și șase luni. Prin adolescență am pierdut fotografia, dar în minte mi-au rămas detaliile acestei acțiuni, mai ales impresia că făceam ceva important. El știa că particip cu efort, iar eu mă străduiam să nu-l dezamăgesc. Difuză și reinterpretată, întâmplarea, constituie prima mea faptă eroică.

„Cu fanarioții a avut loc o reconectare la surse”

– Spune-mi, te rog, cum a apărut la tine pasiunea pentru a scrie: care este istoria debutului tău?
În casa noastră toată lumea scria, iar cărțile erau valori absolute, prin urmare mi-a fost la îndemână. Prin școala primară, într-o zi cu ploaie și fulgere, am rămas singură acasă și mi-era foarte frică. Am început să scriu o poveste ca să-mi deschid o poartă spre altă parte a universului, iar de-atunci am scris zilnic. Dar debutul editorial s-a produs târziu, după căderea comunismului.

– După „Mâța Vinerii”, revii la perioada fanariotă cu „Manuscrisul fanariot, Homeric și Paturi oculte”. De unde interesul tău atât de mare pentru această epocă fanariotă, ce te fascinează şi atrage acolo?
Balcanismul reînnoit. Odată cu fanarioții a avut loc o reconectare la surse. De la vocabular la mentalități și la imaginar, grecii fanarioți au adus ceva din cultura vechii Europe și a acelei lumi balcanice, care mai păstra încă misterul Antichității. Or, eu m-am născut în Lunca Dunării, într-o zonă de confluență etnică; superstițiile, canoanele arhaice, ritualurile vieții de zi cu zi veneau dintr-un timp balcanic străvechi. 

Printre strămoșii mei se regăsesc turci, aromâni din Muntenegru, români dunăreni. În magazia casei părintești se mai păstrau încă fesuri roșii, clopoței pentru gulere, ca să sperie fantomele, ascunzători în podele și  în căldărușe argintate și magice, numite polovece. Am crescut într-o lume conservatoare, într-un mod decisiv legată de spiritul vechi, pe care Epoca Fanariotă l-a redeșteptat. 

Secolul al 18-lea a fost iluminist în toată Europa, dar la noi ideile lui Rousseau au ajuns prin grecii luminați, care pledau în favoarea libertății individuale cu argumentele unei închisori „subterane”. Am redescoperit lumea fanariotă în acel moment al maturității, când simți impulsul acut de a te întoarce la origini, de a-ți recupera moștenirile ascunse.

INTERVIU. Doina Ruști, una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane: „În toate romanele vorbesc despre epuizarea familiei ca instituție tradițională”
Doina Ruști și „Homeric”

Cum mirosea Bucureștiul secolului al XVIII-lea? „În nări i se zvârcoleau suspinele zarzărilor”

– Mă obsedează partea cu mirosurile care mi se pare că e legată mult de memorie. Am văzut şi la tine foarte prezent acest simţ olfactiv: apropo, cum mirosea secolul al XVIII-lea? Era foarte diferit de secolul nostru?
Despre nimic nu pot să vorbesc până când nu știu exact ce parfum are, și nu este vorba doar despre conjuncturi sau emanații de tip general, ci mirosurile au pentru mine caracter epic. Ca să nu mă lungesc, voi spune că secolul XVIII românesc miroase exact ca pentru Leun, când intră pentru prima oară în București: „În nări i se zvârcoleau suspinele zarzărilor și-ale frunzelor prăfuite. Apoi l-a izbit mirosul de pâine fierbinte, altul decât în Cățol, căci la București pâinea se frământă cu struguri, ceea ce-o face mai parfumată ca perele de Bergamo.” (Manuscrisul fanariot)

Dar nu e doar atât: urmează parfumul tămâios al tutunului de Ianina, mireasma subțire de carne și fum, înțesată de înțepătorul usturoi stropit cu oțet. În fine, oamenii acestui secol erau iubitori de flori și amatori de mixturi insolite, nu ieșeau prin oraș fără să-și dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul și liliacul erau printre cele mai scumpe, urmate de iasomie, vanilie, lămâie și mai ales tei. Le turnau pe pânzeturi, în căldările de săpun, pe macaturi, le risipeau în păr. Cum spun undeva, Parfumurile arătau valoarea adevărată a unui om. (Manuscrisul fanariot)

Și, bineînțeles, să nu uităm de „afumătorile”, un fel de cădelnițe care erau adeseori plimbate prin oraș, mai ales la ceremonii, ținute în poartă, puse în ferestre. În ele ardeau semințe de ardei iute, alune, scorțișoară și zahăr, coji de naramze etc. Acest fum parfumat îmbălsăma străzile, atenuând adeseori mirosul mai tare al vieții ori al inevitabilei alterări.

– Cum are loc documentarea pentru o astfel de epocă, care nu e chiar la îndemână?
În literatură este foarte important să scrii despre ceea ce știi cel mai bine. Or, prima mea pasiunea a fost istoria secolului al XVII-lea, însăși cariera mea universitară începe cu un curs de literatură română veche, la Universitatea din București. Peste cronicile epocii lui Brâncoveanu, s-a suprapus pasiunea pentru document. Într-un timp am și colecționat înscrisuri vechi. 

Firesc, am mers mai departe, spre secolul al XVIII-lea, crucial fiind un moment de pe la începutul anilor 2000, când am făcut un film documentar despre Stanca Văduva și Biserica Sf. Silvestru. Eram în momentul acela profesoară la Facultatea de Cinematografie a Universității Media Pro. 

De-a lungul unui an, am angrenat studenții în acest proiect, marcat de workshopuri – în strada Batiștei sau la Studiourile din Buftea, unde funcționa facultatea pe-atunci -, printre participanții entuziaști numărându-se Adriana Dram, Dan Truția, Roxana Deduleasa, dar mai ales personalități din lumea filmului și din trustul Media Pro, ca Florin Țolaș, Mircea Bunescu, Andrei Blaier, Dan C. Mihăilescu ori istorici (Alin Ciupală, Constanta Ghițulescu), scriitori etc. Am găsit recent niște filme de la aceste întâlniri, care mi-au reamintit de punctul zero al pasiunii mele pentru fanarioți. 

Vreau să spun că orice act de așa-zisă documentare este un episod de viață cu multe și complexe experiențe. Un scriitor nu se duce pur și simplu la bibliotecă să conspecteze. Nu fac parte din acea categorie. Orice episod plasat într-un trecut istoric e parte din viața mea. Între „Manuscrisul fanariot” și „Lizoanca” nu există diferențe de fond.

„Labirintul relațiilor dintre părinți și copii”

– Tu eşti destul de mult tradusă: „Lizoanca, la 11 ani” este, cred, cea mai tradusă carte a ta.  Care este povestea ei şi cum îţi explici succesul?
– Egalată doar de „Mâța Vinerii”, ca număr de traduceri, Lizoanca este un roman despre micile contribuții la schimbarea istoriei. Povestea Lizoancei pleacă de la un articol de presă despre prostituția infantilă, dar reunește episoade din ultimii 40 de ani ai istoriei contemporane.

Această deschidere cred că e cheia receptării favorabile de care s-a bucurat. Decidenții dintr-o comunitate mică sunt oameni plasați pe toată scara umanității, de la blândețea inutilă la agresivitatea monstruoasă. Povestea Lizoancei este doar contextul în care se manifestă umanitatea cu toate complexele ei, cu toate tentațiile secrete.  

– Tu ai scris 11 romane, care au un anumit tip de exotism şi magie. Dacă ar fi să le caracterizezi, ce le uneşte, ce e ceea face să treacă prin toate ca un liant unificator? Care sunt obsesiile scrisului tău? 
În toate vorbesc despre epuizarea familiei ca instituție tradițională, despre labirintul relațiilor dintre părinți și copii. Acesta este nucleul. Apoi, în toate vorbesc despre mine. De la „Fantoma din moară”, la „Manuscrisul fanariot”, peste tot este vorba despre experiența mea existențială. 

Dar desigur, temele principale apar în „Fantoma din moară”, primul meu roman (în ordinea scrierii, dar nu și a publicării), cartea principală. Aici cuprind experiența mea comunistă, plasată în zilele Cernobîlului, dar și în zona ascunsă a acelei lumi: imaginarul constrângerii. Aici se află povestea asasinării tatălui meu și visul meu de libertate.

– Știu că țineai un curs de editare video la facultate. Care este relaţia ta cu filmul? Cum vezi filmul în raport cu literatura?
Timp de aproape 20 de ani am fost profesoară la facultatea de film, perioada mea cea mai bună fiind la Media Pro, unde, pe lângă colaborarea cu Studiourile Media Pro Pictures, ca scenaristă, am învățat să fac film, mai ales să editez. Am făcut câteva filme, între care „Cristian” (după povestirea omonimă din vol. „Cămașa în carouri”) a fost selectat la Festivalul de la Cannes, în Corner (în 2015). 

INTERVIU. Doina Ruști, una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane: „În toate romanele vorbesc despre epuizarea familiei ca instituție tradițională”
Cristian” a fost selectat la Festivalul de la Cannes

Am lucrat cu numeroase echipe, ca scenaristă, dar foarte rar mi-am semnat scenariile, deoarece filmul și povestea scrisă sunt două lumi diferite. Povestea din film este a regizorului și nici a lui până la urmă. Cel mai premiat dintre filmele la care am lucrat a fost Miracolul de la Tekir, o coproducție. Am mai făcut și alte filme de ficțiune, documentare, unele dintre ele cu premii internaționale importante. Dacă urmărim doar proiectele înregistrate la CNC, în care apare numele meu, cred că sunt pe puțin 10.

Încurajată de Ioana Pârvulescu, am ținut mulți ani un curs de editare video la Litere, până anul acesta când am renunțat, pentru că m-am plictisit, nu doar de el, ci de postura de profesor.

„Îmi scriu memoriile”

– Acum doi ani, ai pornit o colecţie de proză românească la editura Litera: care este povestea acestei colecţii, miza şi ce încercaţi să construiți acolo?
– Biblioteca de Proză Contemporană a venit din dorința de-a face un grup de prozatori, o comunitate unitară. Colecția e consolidată de un concurs de debut și de un grup de scriitori consacrați care cred în debutanți.

– Ai mulţi autori tineri, chiar debutanţi mai puţin cunoscuţi, dar ai şi pe un Aldulescu – un clasic al literaturii române. E mai degrabă o încercare de a descoperi tineri scriitori? Care ar fi cărţile cele mai importante ale colecţiei, chiar dacă ştiu că ţii la toate?
E o colecție de scriitor. Nu sunt editorul colecției, ci modelul. Scriitorii care au venit în această colecție au principii estetice comune cu mine, căci colecția se întemeiază pe afinități literare. Sunt scriitori din toate generațiile. 

Dintre romanele de top aș numi Salamandre de Liviu G. Stan, care a primit Premiul Ficțiunea/2021, Isus din întuneric de Radu Găvan, recompensat cu premiul revistei Apostrof, Translucid de Ligia Pârvulescu (câștigătoarea mai multor premii, printre care și cel de debut) – roman care aduce un nou model epic. Tot premiate sunt și I put a spell on you de Allex Trușcă ori Cimitirul trandafirilor de Cristi Nedelcu, care a primit și premiul USR/Craiova. 

Aș mai numi romanele unor scriitori binecunoscuți: Drumu-i lung, căldura mare de Radu Aldulescu, Înainte de întuneric de Dan Stanca, dar mai sunt și multe alte scrieri nominalizate pe la diverse concursuri, ca Toate păcatele noastre de Mihail Victus, ori romane experimentale ca Greier de topaz de Florin Spătaru și Cuibul bufniței de Tudor Runcanu ș.a. 

În această colecție apare o carte pe lună, iar anual, avem o carte colectivă, cu povestiri scrise la cerere, pe o temă, și uneori o reeditare de top, cum a fost romanul Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu. Toate aparițiile fac parte din categoria ficțiune literară. Nu am abordat încă subgenuri.

Cât privește creațiile mele, pentru că m-am mutat de la Polirom la Litera, a fost o perioadă de reeditări succesive, majoritatea în colecția Carte Pentru Toți, iar acum editura îmi pregătește o serie de autor. În ultimii 4 ani am scris un singur roman, Paturi oculte, prin care am deschis colecția Biblioteca de Proză Contemporană. A fost mai mult ca un îndemn pentru ceilalți scriitori. În  toamna asta colecția ajunge la 25 de cărți.

INTERVIU. Doina Ruști, una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane: „În toate romanele vorbesc despre epuizarea familiei ca instituție tradițională”
Câteva din creațiile Doinei Ruști

– La ce lucrezi acum şi ce surprize să aşteptăm de la Biblioteca de Proză Contemporană?
– Îmi scriu memoriile. Între cărțile finalului de an, la Litera vor apărea (în BPC) câteva romane: Ultimul an cu Ceaușescu de Daniela Rațiu, a.normal de Andrei Velea, Neuroleptic de Dorian Dron. Dar cel mai așteptat este romanul câștigător la concursul de debut al editurii. Numele autorului va fi publicat peste două zile, iar romanul va apărea în luna octombrie.

Foto: Arhivă personală

Urmărește-ne pe Google News
Comentează

Loghează-te în contul tău pentru a adăuga comentarii și a te alătura dialogului.