Logodnica mea cea cuminte avea multe secrete
Urmărește Libertatea in Google Discover
Aş vrea să dau timpul înapoi, să fiu iar fraierul fericit din urmă cu o lună, care nu ştia nimic din viața de noapte a logodnicei sale. Doamne, cât îmi doresc să nu fi aflat nimic din ceea ce făcea! E o prostie oricum, ceea ce-mi doresc, fiindcă eram mințit cu neruşinare, trădat...
Vreau să fiu sincer în aceste momente, când stau de veghe la căpătâiul Andreei, într-un salon de spital. Totuşi, oricât de tare m-ar fi rănit, nu pot să nu-mi aduc aminte cu plăcere de clipele petrecute împreună. Câtă lumină mi-a adus în viață, cât de mult mi-a schimbat existența! Înainte s-o cunosc, eram un păcătos, un afemeiat, un tip care nu vedea viitorul decât până a doua zi dimineața, când se trezea din beție pentru a o lua de la capăt. Dar Andreea m-a învățat să privesc peste ani, m-a făcut să descopăr viitorul. Oricâtă recunoştință i-aş datora, nu meritam să mă trădeze, atunci când aveam mai mare încredere în ea. Am văzut-o vânzându-şi sărutările, îmbrățişând un străin aşa cum mă îmbrățişa pe mine, şi atunci mi-am zis că nu se poate, nu putem merge mai departe cu relația noastră. Acum o văd întinsă pe patul de spital, palidă ca cearşafurile în care e învelită, cu ochii închişi din pricina unui somn care era să-i fie fatal. Nu pe ea o urăsc, ci faptul că m-a mințit.
Pe ea aş vrea s-o mângâi, s-o rog să se întoarcă la mine, să facă bine să trăiască, pentru că viața e frumoasă, să nu facă prostia să moară. Aş vrea să-i spun toate astea, dar ştiu că aş minți, aş face-o numai pentru a o vedea cum se ridică vioaie din patul acesta nesuferit, în care n-are ce căuta.
De dragoste nu cred că mai poate fi vorba. Fiindcă dragostea mea a murit odată cu acel sărut şi acea îmbrățişare oferită unui cum părător de plăceri. Cel puțin, aşa simt eu acum, când am început să vă scriu.
— Tu ştii, măi Mihai, ce face prietena ta când eşti în tura de noapte? m-a întrebat un amic, coleg de serviciu, un tip pe care-l cunosc încă din şcoala generală.
L-am privit cu scepticism. E un băiat pe care nu prea poți să pui bază, e cam lăudăros, cam mincinos, cam intrigant.
— Ce-i cu întrebarea asta? M-a privit de sus şi a dat din umeri. — Văd că nu te interesează... Dar, totuşi, am să-ți spun: Andreea ta e pasăre de noapte. Ştiai sau nu ştiai? Dacă ştiai, eşti prost că accepți s-o împarți şi cu alții. Iar dacă nu ştiai, iar eşti prost, fiindcă a reuşit să te îmbrobodească fără ca tu să-ți dai seama. Pe măsură ce vorbea, simțeam cum mă cuprinde furia, o furie oarbă. M-am pomenit ridicând pumnul asupra lui. — Auzi, Sorine, tu să nu te iei de Andreea mea, că fac urât şi-o să-ți pară rău! Cum poți să spui aşa ceva? Ce, m-ai auzit pe mine îndrugându-ți porcării despre Ioana ta? — Măi, stai locului, ce naiba ți-a venit? Nu ți-am îndrugat minciuni, am vrut doar să-ți fac un serviciu, ca să ştii cu cine ai de gând să te-nsori! Şi dacă nu mă crezi, du-te la hotelul cutare (mi-a zis numele unui hotel) şi stai la pândă. Ai să vezi cum logodnica ta intră în hotel. Pe urmă, du-te la bar, să vezi cu ochii tăi cum stă la agățat şi cum se retrage apoi într-o cameră, cu câte un client. Nu pleca, fiindcă spectacolul nu se termină aici. Revine peste o oră sau două la bar şi o ia de la capăt! Du-te să te convingi cu ochii tăi şi, dacă te-am mințit, poți să-mi tragi câți pumni vrei!
Cuvintele lui m-au umplut de dezgust. Am strâns pumnul, cu furie, şi l-am amenințat:
— Mă, dacă mă minți, te omor, ai auzit?! Sorin s-a dat mai în spate şi a râs obraznic: — Da, da, îți dau voie să mă faci una cu pământul! Dar du-te tu mai întâi la hotel şi pe urmă mai vorbim noi!
Am plecat plin de draci. Eram întors pe dos, eram un munte de furie, indignat de „lucrătura“ lui Sorin. Nu putea fi decât o şopârlă pe care mi-o arunca în față, cel mai probabil, din invidie. Iubita lui, Ioana, arăta ca un cozonac dospit şi nici măcar bogată nu era. Normal că voia să mă îndepărteze de Andreea, logodnica mea cea frumoasă, fiindcă se vedea cu ochiul liber că formăm o pereche reuşită, o pereche armonioasă. Pe drum, m-am mai potolit, gândindu-mă că aş fi un fraier cu F mare dacă aş cădea în capcana lui Sorin. Mai mult ca sigur că pe asta mizase, pe faptul că orgoliul meu de bărbat va fi atins şi că voi lua foc, mă voi duce direct la Andreea şi-i voi face o scenă de gelozie, mă voi face de râs, determinând- o astfel să rupă relația cu mine.
— N-o să-i cad în plasă! am zis eu cu glas tare, după care am păşit hotărât mai departe, pe trotuarul cufundat în beznă, la acea oră târzie din noapte.
Când am ajuns acasă, eram complet destins, detaşat de răutățile amicului meu. Eram hotărât să nu mă las păcălit. Pe Andreea o cunoşteam din liceu şi, de doi ani, trăiam o frumoasă poveste de dragoste. După terminarea liceului, n-o mai văzusem vreo trei ani, după care am dat nas în nas cu ea pe stradă. Era com - plet schimbată: în bine! Nasul ei cel mare dispăruse, nasul care o complexase în - trea ga adolescență. Acum, în locul lui, avea un nas mic, cârn, obraznic. Iar trupul i se subțiase, parcă era mai înaltă ca înainte.
— Ce frumoasă te-ai făcut, Andreea! am exclamat, neputând să-mi iau ochii de la ea. — Ce te uiți aşa la nasul meu? m-a apostrofat ea, în glumă. Vrei musai să-ți mărturisesc că mi-am făcut operație estetică? Ei bine, aşa e!
Era dezinvoltă, ea care nu se putea lăuda în liceu cu o fire deschisă. Era total schimbată, aveam în fața ochilor o tipă super, faină de tot. Nu-i de mirare că am întrebat-o dacă ne-am putea reîntâlni, nici că am invitat-o la nunta unui coleg de serviciu. A acceptat imediat şi, din acel moment, am devenit nedespărțiți. În aceşti doi ani nu a fost zi în care să nu ne vedem şi am ajuns să ne cunoaştem unul pe celălalt atât de bine, încât era sufi cientă o umbră trecătoare sau o anume privire pe chipul unuia dintre noi, pentru ca celălalt să înțeleagă mesajul, de nedes cifrat pentru cei din jur.
— Hai, zi-mi ce ai pe suflet, făcea ea la mine, când mă simțea îngândurat Să nu îmi spui că nu e nimic, că te cunosc bine!
Da, şi eu o vedeam îngândurată, îngrijorată uneori, din cauza nesiguranței serviciului sau a mamei sale, care era bolnavă, sau a vieții în general, că e grea şi nedreaptă. Discutam despre toate astea, discutam deschis, fără să ne ascundem nimic unul altuia. Prin asta se deosebea relația noastră de alte relații, ale altor cunoştințe de-ale noastre. Legătura noastră era specială, bazată pe încredere, pe dragoste, sinceritate, dezinteres. Ar fi trebuit să fiu un mare prostănac să dis - trug asemenea iubire, din pricina unei vorbe înveninate aruncate de un idiot invidios! Am început să mă înfurii, dar, de data asta, m-am înfuriat pe mine, că m-am lăsat, fie şi pentru câteva momente, prins în plasă. M-am simțit vinovat, atât de vinovat, încât era cât pe ce să dau fuga la Andreea şi să-i mărturisesc totul, să-i spun cât de prost am putut fi şi să-i cer iertare pentru că, preț de câteva clipe, am putut să mă uit în gura acelui păcătos. M-am uitat însă la ceas, după ce am des cuiat uşa apartamentului: era cinci dimi neața, Andreea mea dormea la ora aceea, n-avea niciun sens să-i stric som nul, fiindcă o aştepta o zi grea, de muncă. Aşa că m-am strecurat lângă ea în pat şi am tras, la rândul meu, un pui zdravăn de somn, lipindu-mi trupul de trupul ei. Când m-am trezit, Andreea plecase, fireşte, la lucru. Nu ştiu ce mi-a venit, poate aşa, de drag, că m-am dus la ea, la grădiniță, unde este educatoare. De pe partea cealaltă a străzii, am privit-o cum se joacă în curtea grădiniței cu copiii. Era atât de gingaşă, de copilăroasă, de pură!
— Eşti un prost! am rostit cu voce tare. Şi m-am hotărât să n-o amărăsc, să nu-i spun nimic.
Era mai bine aşa. Îmi trecuse şi şocul din pricina celor aflate, şi revolta împotriva acelui biet nătărău. Ce rost mai avea să o întristez, să vadă că m-am îndoit de ea? Aşa că viața noastră a continuat ca şi până atunci. Numai o lună însă, până când s-a întâmplat inevitabilul. Amicul ăsta al meu, Sorin, pe care, din ziua aceea, l-am ignorat complet, zicându-mi că n-are rost să-mi pun mintea cu el, mi-a zis, într-o seară, la serviciu:
— Mihai, hai cu mine să-ți arăt ceva! Văd că eşti tare prost şi te-ai lăsat îmbro - bodit de o paraşută... — Măi omule, tu chiar vrei s-o iei pe coajă! — Stai, nu te arunca aşa, ca taurul, ce naiba, eşti bărbat sau țață? Hai să-ți arăt ce face logodnica ta şi apoi mai vorbim! Că dacă nu se duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed...
M-a dus mai mult cu forța până la hotelulul de care-mi vorbise.
— Hai, mă, că doar nu-ți vreau răul, ce eşti aşa prost?!
În sinea mea, mi-am jurat că-l omor dacă-mi face vreo farsă. Eram sigur că e o glumă, şi încă una proastă, vreun pariu făcut de el cu cine ştie cine. Dar când am intrat în barul acela şi am zărit-o pe Andreea mea lângă un moş de vreo şai - zeci de ani, căruia îi mângâia barba, după care s-a aplecat spre el şi l-a sărutat, mi-a venit rău, mi s-a întors stomacul pe dos şi n-am ştiut cum să ajung mai repede la toaletă, să vărs răul din mine. Colegul meu, Sorin, a venit după mine, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis, cu tristețe în glas:
— Să ştii că îmi pare rău, amice, că a trebuit să vezi aşa ceva, dar nici nu puteam să te las să te nenoroceşti cu o paraşută ca asta... Lucrează aici de un an, e curvă de lux. Toată lumea ştie treaba asta, mai puțin tu. Aşa e întotdeauna: nu ştie bărbatul ce ştie tot satul... — Bine, Sorine, îți mulțumesc pentru ser viciu, dar acum, te rog, lasă-mă singur...
Era incredibil ceea ce mi se întâmplase, ceea ce văzusem părea desprins dintr-un coşmar. Andreea mea cea pură, cea blândă, Andreea care mă iubea, care era exemplu de bun-simț, de bun-gust, de con duită, domnişoara de care erau îndră - gostiți toți copiii din grupa mare a grădiniței în asemenea măsură, încât, dacă îi întrebai ce vor să se facă atunci când vor fi mari, răspundeau toți în cor: „educa - toare“, domnişoara lor nu era decât o pre făcută, o curvă de lux, o femeie de moravuri uşoare. Ziua făcea pe femei-model, iar noaptea, se arăta lumii aşa cum era ea, de fapt: cu sufletul ei putred, cu trupul ei pângărit, murdar. Am crezut că mor, în momentul acela. Pe undeva, chiar asta-mi doream. Doamne, ce idiot fusesem, cât de naiv, de prost! Cum de nu-mi dădusem seama că mă minte, că se preface? Cât de versată era dacă mă putuse convinge că e Fecioara Maria! Mi-am zis că trebuie să dăm cărțile pe față chiar atunci, în acel moment. Nu mai pu team aştepta. Trebuia să ştie că ştiu, tre buia s-o pedepsesc cumva. S-o oblig să mă privească în față şi să-mi spună:
— Da, te-am înşelat! Da, te-am mințit!
M-am dus direct spre ea, trecând furios printre mesele joase. Clienții s-au întors, speriați, către mine. Arătam ca un taur furios, care scotea flăcări pe nări. Andreea s-a întors şi ea, presimțind ceva, parcă. Când m-a văzut, s-a albit. Iar eu, când am văzut-o de aproape, am avut un şoc: era fardată ca o paiață, ca o paraşută! Arăta cu atât mai uimitor chipul ei, cu cât nu se machia niciodată, din câte ştiam. Acum avea un machiaj provocator, îndrăzneț, ca o vampă. N-aş fi spus că-i strica din frumusețe, dar era o altfel de fru musețe, una agresivă, violentă. Era altă femeie, nu semăna deloc cu Andreea pe care o ştiam eu.
— Ce cauți aici? m-a întrebat ea cu glas tăios, revenindu-şi repede din şoc. — Ce caut aici? Cum, ce caut aici? Pe tine te caut, fiindcă vreau să mă conving cu ochii mei! Vreau să te văd cum te întinzi cu toți moşii, cum îți vinzi frumusețea şi gesturile de iubire! Mi-am scos apoi verigheta de pe inelarul mâinii drepte şi i-am aruncat-o în față. — Ia-o, vinde-o şi pe asta, poate scoți bani buni pe ea! Eu oricum nu mai am nevoie de semnul ăsta mincinos!
Pe urmă, m-am răsucit pe călcâie şi am pornit-o spre ieşire. Trebuia să ajung cât mai repede la aer curat, fiindcă abia mă mai țineam pe picioare. Am auzit-o pe Andreea fugind în urma mea.
— Mihai, stai puțin, te rog, lasă-mă să-ți explic! — Să-mi explici? Ce anume? Cum te culci cu toți boşorogii ăia pentru bani? Ce nu aveai? Ce nu ți-am oferit eu şi-ți dau ei? Bani, nu? De ce nu mi-ai spus că vrei mai mulți? Aş fi muncit mai mult, îmi mai luam o slujbă, aş fi făcut orice pentru tine! Vrei să-mi explici de ce m-ai trădat? Nu există nicio explicație, nicio scuză pentru gestul tău!
N-am putut să spun mai multe, am luat-o la fugă. Cred că am umblat printr-o mulțime de cârciumi, m-am făcut praf, până când m-a găsit mama, a doua zi de dimineață. Mă căutase înnebunită peste tot.
— Vino repede, Mihai! Andreea a luat un pumn de medicamente, e la spital, iar doctorii nu ştiu dacă o vor putea salva!
Nu ştiu cum m-am trezit din beție, a fost de parcă m-am cufundat într-o cadă cu gheață. M-am uitat la ceas: trecuseră zece ore de când bântuiam prin localuri. Când am ajuns la spital, am găsit-o pe Andreea în comă. De atunci, de cinci zile, stau lângă ea, sperând să se trezească, să nu moară. Mă simt vinovat, îmi dau seama că a făcut acest gest din disperare sau poate că a vrut să braveze, poate a vrut să mă sperie, ca să mă aducă înapoi. Nu ştiu care a fost motivul pentru care a încercat să-şi pună capăt vieții. Dar ştiu că, orice ai fi făcut, nu merită să mori. Fiindcă viața merge înainte, viața me rită să fie trăită, indiferent de ce s-ar întâmpla. Acum stau lângă ea, pe un scaun şi o privesc. Nu ştiu ce va fi mai departe, dacă ne vom împăca sau nu, dacă fiecare îşi va vedea de viața lui sau o voi ierta. Important e acum ca ea să-şi revină. Iar eu, scriindu-vă povestea noastră, de aici, din spital, recunosc că mă simt mai uşurat şi parcă mai plin de speranță. Vă mulțumesc că ați avut răbdare să-mi citiți scrisoarea până la capăt şi sper să nu mă judecați prea aspru.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
