Mama m-a părăsit, tata m-a folosit, o străină m-a iubit

— Părinții tăi s-au căsătorit prea de tineri, au crezut că dragostea ține o viață, dar, la câteva luni după nuntă, a luat-o fiecare pe drumul lui. A fost mai mult vina socrilor, a părinților tatălui tău, care n-au vrut-o pe maică-ta și și-au convins fiul s-o lase, chiar dacă ea aștepta un copil. Părinții i-au aranjat să plece în lume, la o rudă care se stabilise în străinătate, îi mergea bine și avea nevoie de mână de lucru. Nici măcar rămas-bun nu și-a luat, într-o bună zi a dispărut și dus a fost. Biata maică-ta, Aurelia, era o fată naivă, a crezut că el se va întoarce și vă va lua la el. A așteptat zadarnic luni de zile. Apoi te-ai născut tu, a avut mai mult de muncă și, cu timpul, s-a împăcat cu soarta.

Când am venit eu în vizită, maică-ta trebăluia prin casă, iar tu erai lihnită de foame, în pătuț. Aveam și eu acasă o copilă, pe Magda, cum bine știi, așa că am zis că, unde mănâncă două guri, mai pot mânca încă două. I-am propus maică-tii să veniți la mine, să ne ajutăm una pe alta. Mie îmi murise bărbatul într-un accident de muncă, primisem ceva bani de la stat și, dacă îi chibzuiam bine, ne puteau ajunge la toate patru. Maică-ta a acceptat. Când am ajuns acasă, am văruit casa, am făcut o baie și am băgat gaz, ca să ne fie mai bine și nouă, și vouă, copilelor noastre. Am vorbit la fabrica unde lucram și am reușit să-i conving s-o angajeze și pe Aurelia, deși nu avea experiență. Era harnică și o ducea capul, a învățat repede și șefii mei nu au avut ce regreta. Când ați mai crescut, v-am dat pe amândouă la aceeași grădiniță și ne-am aranjat turele în așa fel încât să aibă cine să vă ia după-amiaza acasă. Eu și Aurelia ne înțelegeam bine, voi, tu și Magda, vă aveați ca niște surori. Cu leafa și banii de rezervă ne descurcam binișor. Mie îmi plac mult florile, am umplut grădina cu tot felul de soiuri și, de câteva ori, am dus florile mele la câteva nunți și petreceri. Pe urmă, oamenii au început să vină să mă roage să le pun flori pe mese și să mă plătească pentru asta. Am reușit, cum-necum, să construiesc o seră, să am flori și pe vreme rea, așa că, până la urmă, am renunțat să mai muncesc la fabrică, iar voi, după ce v-ați mai ridicat puțin, ați vrut să mă ajutați. Tu și Magda erați tot timpul în întrecere care face buchete mai frumoase, iar eu, ca să vă încurajez, vă premiam. Pentru mine, era o adevărată bucurie să vă văd înțelegându-vă bine, ca două surori de sânge, și împărțind totul. Când una dintre voi căpăta o ciocolată de la un client, o împărțea întotdeauna cu cealaltă.

Aurelia însă a început să se înstrăineze de noi la un moment dat. A cunoscut un bărbat, s-a îndrăgostit de el, dar, ca nu cumva să-l piardă, nu i-a spus că are un copil. Nu i-a spus nimic nici după ce a cerut-o de nevastă, a ținut însă morțiș să plece din orășelul nostru și se gândise că cel mai bine ar fi să te dea un orfelinat. Am implorat-o să te lase la mine și, de atunci, nu mai știu nimic de ea… Habar nu am unde s-au stabilit și ce mai fac. Voi ați devenit lumina ochilor mei. Pentru voi munceam, pentru voi trăiam. M-am bucurat când ai început să-mi zici „mamă”, și nu Emilia, și m-am gândit că e mai bine să nu-ți mai spun toată povestea. Tu păreai a fi uitat de Aurelia.

Pe urmă, ați început liceul, ați crescut și v-ați facut fete frumoase. Mă tot pregăteam să stau de vorbă cu voi, să vă învăț cum să vă feriți de rele, dar n-am mai apucat. într-o bună zi, am primit o scrisoare de la tatăl tău, om cu stare, care ne putea face mult rău, dacă voia, iar în scrisoare spunea că vrea să te vadă. Se întorsese în țară, aflase toată povestea, știa că mama ta nu e cu tine, așa că nu m-am putut împotrivi.

Emilia a tăcut, obosise. Mă uitam la ea, zăcea pe un pat de spital și îi era teamă să nu se sfârșească înainte să-și săvârșească povestea. Mi-am amintit ziua în care i-am bătut tatei la ușă. Mă așteptam să mă ia în brațe, să-mi spună că-i pare rău că nu m-a căutat atâta vreme, dar n-a fost de-loc așa. Când s-a deschis ușa, am văzut un bărbat cu figura severă, cu buze sub-țiri, de om rău, care m-a întrebat pe cine caut. I-am spus cine sunt, iar el m-a apu-cat de-o mână și m-a tras în casă.

— Să nu crezi că aici o să huzurești, ca dincolo! Aici e mult de muncă! Dacă vrei să rămâi, pune osul la muncă! Când o fi să te măriți, o să am grijă să-ți dau zestre, dar până atunci trebuie să-mi arăți că o meriți.

Dintr-un colț, mă priveau o fată și un băiat. Am aflat că sunt frații mei mai mici și că le murise mama de curând. Am înțeles repede că, de fapt, tata avea nevoie de o femeie în casă, pe care să n-o plătească, și așa își amintise de mine. Tata se purta urât și cu frații mei, nu doar cu mine. De mila lor, m-am decis să rămân acolo o vreme. Era vacanța de vară și mi-am spus că pot sta acolo până începe școala. Tata striga tot timpul și se comporta ca un vătaf pe moșie. Cât era acasă, ne dădea tuturor ordine. Munceam de dimineața până seara, tata avea o gospodărie grea și, din păcate, era foarte zgârcit.

Cămara și pivnița erau pline cu bunătăți, dar prefera să le vândă decât să ne lase să ne atingem de ele. Bieții mei frați îi știau rău de frică, dar eu i-am mai dat pe brazdă. în fiecare zi, după ce tata pleca la muncă, intram în cămară și luam câte ceva bun de mâncare, dar aveam grijă să nu las nicio urmă. Le-am spus fraților mei să aibă grijă, să nu cumva să se dea de gol, iar după ce plec eu, să facă și ei ca mine. Numai că, la 1 septembrie, când i-am spus tatei că vreau să plec, s-a uitat lung la mine și m-a întrebat:

— Unde crezi că te duci? Eu sunt tatăl tău, fără voia mea nu poți pleca, te dau pe mâna Poliției! Femeia la care stai și căreia îi zici „mamă” nici măcar nu te-a adoptat, eu am toate drepturile asupra ta!

Frații mei mi-au spus că tata e bun pri-eten cu toți oamenii de vază din comună și că ar fi mai bine să-l ascult. Nu știam cum să fac ca să n-o sperii pe Emilia. I-am înșirat o poveste despre bieții mei frățiori, rămași fără mamă… Sunt sigură că nu m-a crezut, dar n-avea ce face. știa că tata e om cu stare și că ne poate face rău, dacă vrea. Mai aveam un an și jumătate până să împlinesc 18 ani… Mi-am spus că o să strâng din dinți și pe urmă plec și fac ce vreau.

Din păcate, bunicii mei, părinții tatei, m-au privit cu răutate de la bun început. Emilia îmi spusese că nu au vrut-o nici pe mama și că din cauza lor s-au despărțit părinții mei, iar ea a rămas să se descurce singură cu mine. Nici pe frații mei nu-i iubeau peste măsură, rareori le spuneau o vorbă bună, deși știau foarte bine că îi duc dorul mamei lor. Niște oameni ciufuți, ursuzi și răi, la fel ca tata. îmi amintesc că atunci m-am gândit că, într-un fel, mama a fost mai norocoasă că a scăpat de ei și și-a putut reface viața cine știe pe unde. și am iertat-o, deși nu mă cău-tase niciodată în toți acești ani. După ce am împlinit 18 ani, n-am mai

vrut să stau acolo, țineam morțiș să-mi termin liceul și să învăț mai departe, deși mi se rupea sufletul de mila fraților mei. Trebuia să aleg însă: eu sau ei. Mi-am spus că măcar ei sunt doi. I-am învățat cum să se descurce și ce trebuie să facă, le-am spus că sunt oricând bineveniți la noi. într-o noapte, după ce toată lumea adormise, m-am furișat din casă și pe-aici ți-e drumul. Am așteptat la autogară primul autobuz și în două ore am ajuns acasă. Mama Emilia căzuse la pat, dar n-a lăsat-o pe Magda să mă sune și să-mi spună. N-a vrut să meargă nici la spital, dar eu am chemat ambulanța și n-am mai stat la discuții. Din fericire, Emilia nu avea nimic } grav. Căzuse la pat de „inimă rea”. Nu mai putea mânca, slăbise și îi pieriseră forțele. S-a refăcut repede, iar după ce s-a întors acasă, am hrănit-o ca pe un copil, cu bunătăți gătite de mine.

— Trebuie să te întorci la școală, să-ți termini liceul! îmi spunea din când în când.

— Nu-ți mai bate capul! Mă descurc! îți promit că o să fii mândră de mine!

Biata Magda se străduise să se des-curce singură cu sera de flori și cu mama ei, dar nu reușise. Multe plante își dăduseră sfârșitul, a trebuit să comand răsaduri noi, unele tocmai din Olanda, și încetul cu încetul am repus mica afacere pe picioare. M-am descurcat și cu liceul, l-am făcut la seral, mi-am dat bacalaure-atul, iar după ce Magda a intrat la facul-tate, am insistat să meargă să studieze. Facultatea nu era pentru mine.

Magda avea o memorie excelentă, a fost studentă fruntașă la Medicină, iar Emiliei i se umezeau ochii când ne spunea ce note a luat la examene. în penultimul an de facultate, Magdei i s-a propus să rămână acolo, să devină pro-fesoară, pentru că avea un dar special să se apropie de tineri. Unul dintre profe-sorii ei observase asta în perioadele de practică și ori de câte ori erau probleme

și se iscau discuții cu studenții. Magda reușea întotdeauna să împace și capra, și varza. știam însă că Magda visa să se întoarcă acasă, la noi, să lucreze la spi-talul din oraș, să fie lângă mama ei și lângă mine. Emilia era sănătoasă iar, era veselă și optimistă ca pe vremuri, așa că, în ultima vacanță, am reușit s-o convingem pe Magda să meargă pe dru-mul ei.

— Noi o să fim mereu aici, nu plecăm nicăieri, nu-ți face griji! Ești talentată, ai ocazia să faci un lucru bun, ar fi păcat să te irosești aici, am încercat eu s-o încurajez.

— Dacă nu erați voi, n-aș fi făcut nimic din toate astea. Viața mea fără voi nu are niciun sens.

— Noi suntem niște biete florărese… avem tot ce ne tre-buie. Abia așteptăm să-ți împodobim mesele la nuntă!

— și tu ești o fată isteață, ai fi putut face multe, dacă n-ai fi avut grijă de mama și de mine.

— Dacă nu era mama, pentru că Emilia e și mama mea, cine știe ce s-ar fi ales de mine? Locul meu este aici!

Am condus-o la tren și am plâns toate trei până ce trenul s-a pierdut în zare. Ne modernizaserăm și noi, aveam computer, aveam Skype, vorbeam zilnic cu Magda. După ce și-a dat licența, am ple-cat toate trei în Grecia. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce repede a trecut timpul. Magda era o femeie frumoasă, ți-era mai mare dragul s-o privești, iar eu și Emilia ne temeam să nu cumva să o ocolească norocul.

Ne-am liniștit amândouă când a venit acasă cu Cosmin, un arhitect talentat, care se îndrăgostise de ea și n-a mai vrut să-i dea pace până nu a acceptat cererea lui în căsătorie. Părinții lui au venit și ei să o cunoască pe femeia care a putut crește un copil atât de bun. Erau niște oameni de toată isprava.

Poate o să râdeți, dar acum, eu și mama le creștem odraslele, două fetițe gemene, împielițate și hlizite. Peste o săptămână, mama împlinește 60 de ani, iar eu și Magda ne-am gândit să-i organizăm o petrecere-surpriză. Am reușit să facem rost de un cort, pe care să-l instalăm lângă seră, în care să putem face căldură, deși, dacă vremea rămâne ca acum, nici nu va fi nevoie. I-am invitat și pe frații mei vitregi, care știu acum să-l înfrunte pe tata și să-i țină piept.

Am mai avut parte de un eveniment în ultima vreme. într-o dimineață, a intrat o femeie în florăria pe care ne-am deschis-o în centru. Mi-am dat seama că Emilia a recunoscut-o imediat. și-a făcut de lucru în spate și ne-a lăsat sin-gure.

— Nu-ți amintești de mine, nu-i așa? m-a întrebat.

Am privit-o câteva clipe…

— Ar trebui?

— Nu… Nu cred… Eu te-am adus pe lume, dar ar fi prea mult să spun că sunt mama ta. Dacă nu era însă Emilia, pro-babil ai fi ajuns la orfelinat. Ea e mama ta…

— E singura mamă pe care o cunosc! am spus tăios.

— Am greșit cumplit și-mi pare rău. Nu vreau să-ți cer decât să accepți să vin din când să te văd.

— Oricine e binevenit la noi!

N-am putut să mă port mai frumos de atât cu ea. Femeia asta alesese viața, iar pe mine mă lăsase în urmă. 0 iertasem de mult, dar mai mult de atât nu puteam face.

Mi-e și frică să-mi imaginez ce s-ar fi ales de mine dacă nu era Emilia. știu că aș fi putut face multe, dacă îmi puneam mintea, dar știu la fel de bine că mama Emilia are nevoie de mine. E deja foarte mult că trebuie să stea departe de Magda.

Sigur că Magda și Cosmin vin să-și vadă copiii și să ne vadă și pe noi cât de des le permite tim-pul. Nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat, chiar sunt recunoscătoare că soarta mi-a scos-o în cale pe Emilia… mama mea. Nu aș avea liniște departe de ea, fără s-o văd zâmbind când e fericită. știu că undeva există un bărbat și pentru mine, dar nu mă grăbesc să-i ies în cale. Toate la timpul lor!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE