Cum ne schimbă psihanaliza și de ce suferința face parte din vindecare. Psihoterapeuta Ioana Scoruș: „Oamenii se raportează la viață într-un mod idealizat, iar asta menține sentimentul neîmplinirii”

„Această carte a fost un travaliu inconștient, la capătul căruia a apărut scânteia care a luminat toată acea muncă făcută în orb. Căci niciodată nu știm suficient de bine ce anume scriem atunci când scriem”, spune Ioana Scoruș despre cea mai recentă carte pe care a scris-o, „Drumul spre sine”, apărută la Humanitas. Scriitoarea, psihoterapeut de sorginte psihanalitică, pe lângă faptul că a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), dar și un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018), a lansat și o carte pentru copii, în 2020, „Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții.” 

În 2023, a publicat „Nu copilul e de vină. Pentru o contraetică a părintelui care știe tot”, unde pune sub lupă mediul în care cresc copiii, calitatea învățământului, abundența de activități extrașcolare, dependența de ecrane, dezinteresul pentru lectură, și încearcă să afle care sunt adevăratele valori ce ar trebui să jaloneze drumul celor mai tineri prin hățișurile vieții. În „Drumul spre sine”, Ioana Scoruș pornește de la o serie de gânduri care nu și-au găsit locul în volumul de mai sus și pe care a început să le noteze fără intenția de a scrie o nouă carte. „Le adunam spunându-mi că, de va fi să iasă o carte, îmi va spune ea singură despre ce va fi”, mărturisește autoarea. 

Încurajată de reacția lui Gabriel Liiceanu la primele fragmente, a continuat să scrie, iar pe parcurs, lectura filozofiei, în special a lui Heidegger, a făcut-o să descopere punți între fenomenologie și psihanaliză, care i-au influențat firesc felul de a gândi și de a scrie. Abia înainte de a trimite manuscrisul la editură a înțeles că, „în subteran, dincolo de conștiința mea, scrisesem încă ceva”, revelație din care s-a născut și epilogul. „Abia la final am realizat ce e cartea asta: pe de-o parte, încercam să fac cititorilor cunoștință cu esența meseriei mele, având în vedere că cei care o contestă o fac din afară, nu dinăuntru, adică o contestă din prejudecată și superficialitate. Pe de altă parte, mi-am dorit ca acela dispus să se aplece asupra cărții să rămână cu ceva care să devină al lui și pe care, eventual, să îl dea mai departe. Simplu spus, mi-am dorit să pot fi de ajutor, așa cum și eu am fost nespus de ajutată de cărțile pe care le-am citit”, spune ea pentru Libertatea.

În interviul de mai jos, am vorbit cu Scoruș atât despre efectele psihanalizei asupra individului, cât și despre iubirea în era modernă, ce rol joacă inconștientul în viața noastră, cât și despre modurile în care putem ajunge mai aproape de noi înșine.

„Toată viața noastră stă sub semnul relațiilor”

Libertatea: Titlul cărții vorbește despre un drum pe care mulți spun că vor să-l înceapă, dar puțini știu de unde. Pentru cineva care nu a făcut niciodată terapie și nu este familiarizat cu psihologia, care ar fi primul pas spre o mai bună înțelegere de sine?
Ioana Scoruș: Să realizeze și să accepte că are probleme și nelămuriri pe care nu și le poate rezolva sau lămuri de unul singur. Apoi, să vrea să și le lămurească. Abia acceptând că deține contradicții și conflicte neînțelese, ar putea face un prim pas.

– Ce se schimbă în viața unui om, atunci când ajunge să știe cu adevărat cine este și ce își dorește?
– Îmi vine să spun totul, căci prin psihanaliză va obține accesul la libertate, despovărat fiind de conținuturile inconștiente care îi limitau viața și alegerile, însă voi spune că schimbarea va fi concordantă cu locul din sine până la care e dispus să înainteze într-o psihanaliză. Căci se poate opri în diverse locuri. Teoretic, se poate înainta până-n adâncurile arhaicului. Practic, pentru ca o viață să se schimbe, nu e obligatoriu necesar să ajungă în arhaicul sinelui profund.

– Scrieți în carte: „Accesul la sinele profund – o voi crede mereu – poate reuși numai prin intermediar, măcar în virtutea faptului că sufletul ia naștere numai și numai în relație cu un celălalt.” Cum ați traduce această idee pentru cineva care nu are nicio legătură cu psihanaliza? De ce avem nevoie de celălalt ca să ajungem la noi înșine?
– Pentru că suntem ființe construite în relații: mai întâi cu mama, mai apoi cu tata și cu ceilalți ai casei, cu colegi de grădiniță, școală ș.a.m.d. Toată viața noastră stă sub semnul relațiilor, niciodată nu suntem complet singuri, nici atunci când ajungem să fim. Suntem produsul unor interacțiuni între oameni, iar psihicul nostru ia naștere din și se construiește în relații. Există cazuri celebre de copii crescuți în sălbăticie și care, recuperați fiind, niciodată nu și-au putut căpăta condiția de om umanizat. Cum mintea și sufletul iau naștere relațional, și accesul la necunoscutul din noi e posibil tot doar pe această cale. Singuri nu facem decât să rămânem într-o încăpere scufundată în beznă.

„Primele iubiri cu care ne întâlnim sunt cele ale părinților”

– Pentru mulți oameni, psihanaliza rămâne un concept destul de abstract. Ce presupune, de fapt, această formă de terapie și ce credeți că ar fi bine să știe cineva înainte să decidă dacă i se potrivește?
– Trebuie să știe că e singura formă de terapie care are în centrul interesului său această structură psihică pe care o deținem cu toții, care e inconștientul și care ocupă cam 90 – 95% din psihicul nostru, așa cum au dovedit-o azi neuroștiințele. E lesne de înțeles că o terapie care ignoră partea inconștientă nu va putea rezolva cauzele problemelor pacientului, ci eventual va remite unele simptome, care vor fi înlocuite, nesmintit, cu altele. Dacă îi va fi sau nu potrivit cadrul analitic, asta nimeni nu o poate ști dinainte, ci doar o poate afla prin a-l experimenta.

– La un moment dat scrieți: „În spatele tuturor problemelor stă, așadar, iubirea, cu conflictele cărora le dă naștere. Mereu, umbra unei iubiri căzută pe viața noastră, gata să ne-nhațe.” Nu e iubirea forma de salvare supremă? Cum ajunge ea să fie, în același timp, și sursa unora dintre cele mai mari suferințe?
– Pe cât de simplu, pe atât de complicat. Primele iubiri cu care ne întâlnim sunt cele ale părinților. Modul în care ele se desfășoară lasă în psihicul nostru urme adânci, care devin inconștiente. Modul în care vom iubi ca adulți se scrie în primii ani de viață, în relațiile primare. Vom face anumite alegeri ca adulți, care survin din aceste modele de a iubi pe care le purtăm, neștiute, în noi. Cum orice partener e, înainte de toate, suma proiecțiilor noastre, ele ecranând ceea ce e el cu adevărat, odată trecută starea de îndrăgostire, care e o stare de orbire nepatologică, în fața noastră va rămâne omul pe care ades nu îl mai recunoaștem ca fiind cel de care ne-am îndrăgostit. De aceea spun că umbra iubirilor primare cade pe viața noastră, căci ea lucrează în noi toată viața, așternută pe oamenii pe care îi vom iubi de-a lungul vieții.

„Suferința cu care ne întâlnim de-a lungul vieții nu e întâmplătoare”

– Apropo de asta, suferința pare să fie un element important în drumul spre sine. Este schimbarea mai ușoară atunci când suferim? E suferința un aliat al nostru sau cum ar fi bine să ne raportăm la ea, mai ales când pare că ne copleșește?
– O psihanaliză nu e posibilă fără suferință, nu pentru că e o datorie aceea de a suferi, ci pentru că drumul spre adevărata cunoaștere de sine reia etape de dezvoltare prin care cu toții am trecut, iar acolo există multă suferință inconștientă, gata să iasă la iveală. Sunt dezgropate răni vechi, există amintiri de care, dacă am uitat, e pentru că au durut prea tare, sunt retrăite momente de mare suferință care au fost refulate sau reprimate. Faptul că nu ni le amintim nu înseamnă că ele nu mai sunt active, ci că o fac într-un mod pe care nu știm să-l descifrăm și înțelege. Apoi, suferința cu care ne întâlnim de-a lungul vieții nu e întâmplătoare, ci constitutivă vieții, și dacă fugim de ea, fugim de viață. Doar înțelegând-o și acceptând-o reușim să îi facem față și să luăm parte la propria viață, și nu negând-o, fugind de ea sau simțindu-ne vinovați, ca și cum am fi greșiți. 

– De multe ori observăm că ajungem să repetăm aceleași alegeri: intrăm în relații asemănătoare, ne lovim de aceleași conflicte sau revenim în situații care nu ne fac bine, deși spunem că nu le mai vrem. De ce ne este atât de greu să ieșim din aceste patternuri? Și cum putem rupe, cu adevărat, un fir transgenerațional sau cum putem face diferite alegeri, mai bune pentru noi, față de cele care ne sunt familiare?
– Ne e imposibil să ieșim din modelul care ne stăpânește dinăuntru și pe care nici măcar nu îl cunoaștem. Tocmai repetabilitatea ne arată că modelul funcționează dincolo de voința noastră. De ce? Pentru că el/ele sunt completamente inconștiente, iar noi le suntem prizonieri, căci nu le putem vedea. De aceea e nevoie de un alt cineva care știe să vadă și să înțeleagă ceea ce ne stăpânește și care se lasă descifrat. Căci aceste modele de dinamică internă au fost construite în primii ani de viață. Îmi place să dau un exemplu simplu: unui chirurg îi e imposibil să se opereze singur, chiar dacă cunoaște toate manevrele operatorii necesare bolii de care suferă.

„Depersonalizarea relațiilor dintre oameni e una din consecințele ecranelor”

– Vreau să poposim o clipă și asupra relațiilor amoroase din prezent, postpandemie, cu multe aplicații de dating la activ și cu multe interacțiuni care se întâmplă online. Mulți oameni spun că astăzi este mai ușor ca oricând să cunoști pe cineva și, în același timp, mai greu ca oricând să construiești o relație. Credeți că s-a schimbat ceva în dinamica dintre oameni de am ajuns aici? Vedeți vreo soluție în acest sens?
– Voi aborda două perspective: una sociologică, alta psihanalitică. Dificultatea de a întâlni persoana potrivită e rezultatul digitalizării și al culturii postpandemice, însă are rădăcini mai vechi, nu pandemia le-a dat naștere, ci ea le-a relevat. Aplicațiile de dating au transformat oamenii într-o ofertă de obiecte infinită. Stai în aplicație, citești despre caracteristicile obiectului și alegi, ca și cum ai face cumpărături. Însă mintea știe că poate exista mereu o alegere mai bună, ceea ce micșorează dorința de a investi într-o relație, inducând iluzia că câștigi timp dacă alegi obiectul cu cele mai potrivite caracteristici. Iar asta e o capcană, căci omul pe care îl vei alege în aplicație nu e obiectul despre care ai citit. 

La asta se adaugă interacțiunea online, care creează o falsă intimitate, iar întâlnirea reală nu va confirma proiecția idealizată. Rezultatul e dezamăgirea. Apoi, izolarea obligatorie în pandemie a diminuat abilitățile sociale, oamenii preferând siguranța ecranului riscului de a fi respinși față în față. Depersonalizarea relațiilor dintre oameni e una din consecințele ecranelor.

Apoi, psihanalitic vorbind, aplicațiile de dating promit satisfacerea unei fantasme narcisice, aceea că putem găsi partenerul ideal, croit după fantezia noastră. E o fantasmă de omnipotență care, întâlnind realitatea nesmintit dezamăgitoare, îl va face pe „utilizator” să fugă din nou în aplicație, reluând căutarea perfecțiunii. În loc să stea în realitate și să facă doliul imposibilei sale omnipotențe, omul și-o va reactualiza refugiindu-se în virtual. Ecranul devine, în acest fel, un scut de protecție împotriva riscului de a fi respinși, iar asta ne menține în căutarea infantilă a unui ideal, nu a unui om real, deci imperfect. Construirea unei relații presupune toleranță la frustrare, căci înseamnă timp, răbdare, investire de resurse energetice care se pot dovedi prost orientate, dar e și singura cale de a ajunge să cunoști pe cineva. Click-ul anulează această „risipă”: după prima întâlnire, care îi va dezamăgi pe cei doi, ambii vor abandona și vor relua căutarea unui alt potențial partener. Și totul se reia în buclă, căci nu poți întâlni pe nimeni virtual, dar te poți lăsa amăgit că ai de unde alege. 

Rarisimele întâlniri sunt excepție, nu normă. Într-o lume hiperconectată, senzația de singurătate a crescut. Nu e paradoxal? Și totuși nu e. Azi se cunoaște modul în care tehnologia acționează asupra noastră așa încât, în loc să ne ajute să ne maturizăm, ne însingurează și regresează. Pentru că lovește exact în vulnerabilitățile noastre și nici unul nu suntem conștienți nici că o face, nici cum o face. Așa încât e extrem de dificil de găsit soluții când ești invadat de un fenomen de nestăvilit. Soluția e să te scoți din pasivitatea virtualului și să cobori în stradă, în acțiune. Doar acolo vei găsi realitatea și doar acolo poți iubi cu adevărat.

„În fiecare dintre noi există un copil neajutorat”

– Drumul spre sine înseamnă, uneori, să descoperim și lucruri despre noi pe care nu ne place să le vedem. Cum putem învăța să ne privim în întregime și să ne acceptăm și cu întunericul din noi, dar și cu lumina?
– E rolul psihanalistului acela de a ne face cunoștință cu părțile ascunse și de a ne însoți în suferința dezvăluirii propriului chip în oglinda pe care ne-o va așeza în față. E un proces gradual, nu o clipă. E un proces de maturizare lentă, nu un exercițiu de un ceas la sfârșitul căruia, după o porție zdravănă de plâns, am rezolvat totul. Astfel însoțiți și sprijiniți, împărțindu-ne durerea și făcându-i față, ajungem să creștem psihologic, iar integrarea părților de întuneric va întări eul, dându-i altă forță. Doar că asta înseamnă timp investit în relația cu analistul potrivit, căci și el e tot un om, unic și nu universal, adică bun pentru oricine. Poți face o bună echipă cu un analist, cu altul poate că nu va ieși nimic.

– După atâția ani în care ați ascultat poveștile oamenilor în cabinet, ce ați înțeles mai clar despre ei, problemele lor și modul în care se raportează la viață?
– Am văzut că problemele lor sunt aceleași, doar că sunt exprimate în forme diferite și necesită soluții diferite, însă ființa umană e aceeași dintotdeauna, trece prin aceleași dureri, aceleași noduri ale vieții, aceleași provocări, doar că fiecare trece în felul lui, cu dotări și capacități diferite, cu o forță mai mică sau mai mare a eului. În fiecare dintre noi există un copil neajutorat, aflat în nevoie. Nimeni nu face excepție. Forța eului e dată de vârsta acelui copil interior, iar aceea e vârsta traumei, ca să o numesc așa, cu acest cuvânt abuzat și golit de conținut prin suprautilizare defectuoasă. Oamenii se raportează la viață mai degrabă într-un mod idealizat, el fiind cel care menține sentimentul neîmplinirii, căci reperul e un ideal al fericirii inexistent în realitatea obiectivă. 

Privind spre ceva inexistent, oamenii simt că își ratează viața, cu atât mai mult cu cât lumea de azi ne învață că fericirea e scopul vieții, iar ea poate fi obținută aplicând o rețetă sau alta, o sumă de pași în urma căreia ni se promite accesul la fericire. Însă nu poți avea acces la fericire fără să fi ajuns la tine, cel dinăuntrul tău, căci dacă nu ajungi să te cunoști, cine va fi cel care va trăi fericirea? Un sine fals, care, evident, nu ești tu, dar care te trăiește. Această inadecvare între ceea ce crede omul că este și cine e el cu adevărat e resimțită, firesc, ca nefericire, căci nu te poți trăi pe tine câtă vreme nu te locuiești. Poți gusta fericirea doar prin adecvarea la tine însuți, nu la masca ta.

„Dacă soarta ține de ceea ce ne e dat, destinul singuri ni-l facem”

– Vorbim des despre inconștient, dar puțini oameni înțeleg ce înseamnă, de fapt. Ce rol are el în viața noastră de zi cu zi? Cum ne influențează alegerile și ce se schimbă atunci când începem să aducem o parte din el în conștiință?
– Inconștientul este acea structură majoritară în raport cu conștiența. E silențios, deține o logică a lui și numeroase mecanisme de apărare, toate în slujba salvării eului, o altă instanță psihică, parțial conștientă. Dacă privim inconștientul ca fiind necunoscutul care ocupă 90% din ființa noastră, atunci e lesne de înțeles ce beneficii putem avea de la faptul de a ni-l face cunoscut. Câștigul e însăși viața, care nu va mai fi dusă cum dă soarta, ci vom avea onoarea de a alege cum să ne construim destinul. Dacă soarta ține de ceea ce ne e dat, destinul singuri ni-l facem. Destinul e libertate.

– Și, în final, pentru că moartea și prezența ei previzibilă în viețile tuturor apar des în cartea dvs., ce v-ar plăcea să înțelegem despre viață, astfel încât să fim mai prezenți în cea pe care o trăim?
– Moartea nu e doar previzibilă, ci e și singura certitudine absolută a vieții. Mi-ar plăcea ca și cititorul meu să accepte că e singurul care are responsabilitatea vieții lui și că nu e datoria nimănui să-i ofere cele care să facă din ea una împlinită. Dar mai ales că există un drum prin care să dea valorii vieții lui, așa încât să nu fie una risipită, ci una trăită cu sens.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro